INTERVIU. Tatiana Niculescu, scriitoare de vieți: „Nu scriu biografii ca să iau atitudine, ci ca să înțeleg o epocă și pe oamenii care au marcat-o”

A debutat în 2006 cu un roman în care a întors pe toate părțile un caz celebru în care o tânără și-a pierdut viața în timpul unui ritual de exorcizare. „Spovedanie la Tanacu” a devenit piesă de teatru, film, scenariul, a fost premiat la Cannes, iar Tatiana Niculescu a migrat către un gen literar care este mai aproape de profesia de jurnalist pe care a practicat-o 15 ani la BBC – biografia.

Între timp a devenit un nume de referință în domeniu. Nu s-a temut să abordeze nume controversate ale istoriei, Corneliu Zelea Codreanu și Nae Ionescu sunt două exemple, despre care spune că nu a scris din perspectiva părerilor sau prejudecăților sale: „Ci ca să-i cunosc și să-i înțeleg în contextul în care au trăit”. 

„Ca să-l citez pe Plutarh, eu nu scriu istorii, ci vieți”, explică Tatiana Niculescu. Cum își alege subiectele, cum se documentează și cum încearcă să deschidă „apetitul cititorilor pentru istorie și pentru păstrarea memoriei istorice”, într-un interviu pentru cititorii Libertatea. 

Vasile Ernu: Aș vrea mai întâi să te întreb legat de genul de scriitură pe care-l folosești. E documentaristică, e docu-ficțiune, e biografie ficționalizată: unde ai încadra acest gen?
Tatiana Niculescu: În literaturi cu o experiență îndelungată a scrisului de biografii, ce scriu eu s-ar chema simplu: biografii. Adică nici monografii istorice, nici biografii romanțate. Genul biografiei este, prin definiție, un gen hibrid situat între istorie și literatură. În contextul dat, îmi place să cred că ce scriu eu e, cel puțin deocamdată, „neîncadrabil”.

Recomandări

INVESTIGAȚIE. Cum se joacă politrucii de la Fondul de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri cu banii statului. Zece firme neeligibile au primit 10 milioane de lei. Cine plătește pagubele

– Marea parte a cărților tale sunt axate pe un personaj istoric puternic, cunoscut sau controversat. Cum îți alegi acest personaj: pe ce criterii?
– Îmi aleg personaje istorice care mă contrariază prin consensul care pare să se fi instalat în privința lor. Sunt deja clasate în percepția publică, poartă o etichetă în bine sau rău. 

Cum viața oricui e mult mai complicată decât reducționismele de orice fel, și mai interesantă, caut să înțeleg ce e dincolo de percepția dominantă asupra unui om sau a altuia. Mai ales dacă e vorba de perioada interbelică, trecută, așa cum știm, timp de 40 de ani, prin ciurul istoriografiei propagandistice comuniste.

– După ce-ți alegi un personaj despre care vrei să scrii care e procedura? Adică cum te documentezi?
– Încep făcând cronologii și ceea ce s-ar putea numi intersecții de cronologii, care situează viața celui despre care scriu în epocă. Apoi citesc jurnale, memorii, mărturii ale contemporanilor, prieteni sau dușmani, admiratori sau detractori. 

Citesc corespondență, caut fotografii. Cercetez istoria familiei. Citesc scrierile celui despre care scriu și încerc să-i urmăresc lecturile, ca să-i înțeleg modul de gândire și privirea asupra lumii. Citesc monografii despre localitatea în care s-a născut și s-a format. O vizitez, dacă e posibil. E o muncă destul de complicată, migăloasă, arheologico-detectivistică s-ar putea spune.

Recomandări

Analiză. Ursula von der Leyen pierde teren în cursa pentru șefia CE. Cine ar putea să o înlocuiască

„Eu nu scriu istorii, ci vieți”

– În această muncă de documentare te ajută meseria ta de jurnalist pe care ai practicat-o cândva?
– Da, mă ajută reflexele căpătate în cei 15 ani de BBC și o anume dexteritate în a identifica informația esențială. Știu ce, cum și unde să caut și cred că am fler la descoperit povești de viață care merită cunoscute și din care e ceva de învățat.

– În cărțile tale văd totuși o libertate în derularea poveștii: adică cumva ai o libertate în a construi o poveste dincolo de datele biografice istorice seci. Câtă libertate ai în a împinge cadrul documentar spre ficțiune: unde se termină istoria reală și unde începe ficțiunea?
– Ca să-l citez pe Plutarh, eu nu scriu istorii, ci vieți. Date biografice seci înseamnă o cronologie: X s-a născut în anul…, a participat la evenimentele din anul…, a murit în anul… Sau un CV: X a trecut prin diferite școli și situații, a acumulat o experiență, a devenit un om important, sau cumsecade, a avut o contribuție la… etc. Date verificabile prin documente emise de instituții oficiale ale statului dintr-o anumită epocă. 

Povestea unei vieți reale e făcută însă dintr-o țesătură de contexte: biografice, sociale, politice, culturale. Mă interesează să reconstruiesc această țesătură care face din viața oricărui om un destin și o poveste vrednice de a fi cunoscute. Cea mai mare dificultate când scrii biografii în acest fel – trebuie spus că biografii se pot scrie în multe feluri – este, spuneam, să împachetezi documentarea și informațiile într-o structură literară care să nu deformeze viața celui despre care scrii, dar nici să nu îngreuneze lectura, ci să poată fi urmărită de cititori cu interes, cu curiozitate, sub aparența simplității și a derulării cinematografice a evenimentelor. 

Recomandări

Ciolacu și Ciucă susțin egalitatea de șanse doar în declarații. Lista PSD-PNL la europarlamentare: trei femei și un „tânăr” de 38 de ani pe locuri eligibile

Încerc să deschid apetitul cititorilor pentru istorie și pentru păstrarerea memoriei istorice. Când scriu, de pildă, că o zi din anul nu știu care din viața personajului meu era ploioasă sau că o iarnă era geroasă nu mă las purtată de proiecții proprii, ci înseamnă că, cercetând surse despre starea vremii din ziua și iarna respective, am aflat că în ziua aceea ploua în localitatea unde se afla personajul meu sau că iarna evocată a fost grea.

„Nu mă preocupă pozițiile moralizatoare și judecățile de valoare teziste”

– M-a interesat subiectul și felul în care ai lucrat la: Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu. Un personaj controversat, un subiect delicat: ce te-a impresionat și ce te-a dezamăgit la acest personaj? Ai descoperit ceva radical diferit de ceea ce știai?

– În general, nu sunt impresionată sau dezamăgită de viețile celor despre care scriu. Nu scriu despre ei ca să-i evaluez potrivit părerilor sau prejudecăților mele, ci ca să-i cunosc și să-i înțeleg în contextul în care au trăit. 

În legătură cu Zelea Codreanu, nu știu dacă am descoperit lucruri radical diferite de ce știam, dar erau lucruri și legături mai puțin remarcate poate, care meritau cercetate. Dacă nu mă înșel, a fost prima biografie a lui Codreanu. S-au scris foarte multe monografii istorice despre Mișcarea legionară, despre fenomentul legionar, despre generația anilor 30 etc. Cărți de istorie sau de analiză politică, dar nu și o biografie a lui. 

Un detaliu pe care abia această biografie îl stabilește este legat, de pildă, de sursele de inspirație ale unor texte atribuite lui Codreanu. Cărticica șefului de cuib, bunăoară, e inspirată din Călătoria pelerinului a lui John Bunyan. Implicațiile sunt vaste.

– Un astfel de personaj controversat precum Zelea Codreanu nu tentează pe un scriitor să apeleze la diverse poziții „moraliste”, „judecăți de valoare”? Sau cum ar trebui să procedeze un scriitor când lucrează cu eroi deja „etichetați” public?
– Nu pot să dau nimănui sfaturi. Nu mă preocupă pozițiile moralizatoare și judecățile de valoare explicite și teziste. Nu scriu biografii ca să iau atitudine, cum se zice, ci ca să înțeleg mai bine o epocă și pe oamenii care au marcat-o. E treaba istoricilor să claseze și să analizeze trecutul din perspectiva valorilor și standardelor prezentului. 

Biografii pot porni la lucru din direcții diferite: unii au o părere bine stabilită despre viața cuiva și scriu o biografie ca să-și ilustreze acea părere, alții (printre care mă număr) pornesc de la premisa că totul e de (re)descoperit. Perioada noastră interbelică e deja un material, ca să zic așa, care a suferit distorsionări și mistificări ideologice severe în istoriografia comunistă. Esențial pentru mine e să-i ofer cititorului suficiente date despre o viață și despre o epocă, încât să rămână pe gânduri și să judece singur ce e de judecat. Să fie contrariat, să caute alte surse, să pornească el însuși în căutarea detaliilor. 

Îmi displac biografiile în care autorul fie își critică arogant personajele, fie le ridică în slăvi. Cum zic: premisa de la care pornesc nu e că eu știu mai bine decât oricine cine e X, ci că urmează să-l descopăr în biografia pe care o scriu împreună cu cititorii. Nu pornesc de la răspunsuri, ci de la întrebări.

Despre Arsenie Boca: „Mai e nevoie de timp și înțelepciune ca să fie înțeles”

– O altă carte care se ocupă de un personaj la fel de spectaculos este cea dedicată lui Arsenie Boca: Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca. Cum te-ai documentat în acest caz pentru că în jurul lui circulă deja multe legende? La Arsenie Boca mie mi se pare fascinat felul în care omul își construiește o poveste, o istorie de viață, care prinde un public foarte larg: de la intelectuali și tineri corporatiști până la simpli muncitori și țărani. În ce constă puterea lui de fascinație: care e secretul acestei istorii?
– Am făcut ca în cazul celorlalte biografii, cum am explicat mai sus. În cazul lui însă există o mare investiție de emoție din partea publicului, o vastă mediatizare cu varii scopuri, și e greu să discerni ce e hagiografie, ce e superstiție, ce e infatuare pseudoreligioasă și ce e realitate a vieții. 

Toți ne construim o poveste despre noi înșine. Altfel nici nu se poate trăi. Arsenie Boca e una dintre cele mai complexe figuri de monahi și încă mai e nevoie de timp și înțelepciune ca să fie înțeles. El este, după părerea mea, o victimă a climatului de superstiție, folclor magico-religios și semidoctism mediatic de care suferă o societate modest instruită biblic și religios. 

Era un om cultivat ca puțini călugări și preoți în vremea lui, preocupat de filozofie, psihologie și știință și un om de rugăciune. Corporatiștii despre care vorbești nu au citit scrierile lui Arsenie Boca și nici nu țin să știe cine a fost acest om. Îl folosesc doar ca pe un talisman apotropaic preventiv. Să-i ferească, la o adică, de lucruri rele. 

Combinația de scientism și superstiție e o realitate a lumii actuale care merită studiată. Presupun că aceiași oameni își fac cruci discrete când trec pe lângă o biserică, dar n-ar ști să spună ce se serbează de Crăciun ori de Paști.

Despre Nae Ionescu: „Nu cred că cineva poate să conteste marea lui influență”

– Penultima carte este dedicată lui Nae Ionescu: Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu. Ca om care am făcut filosofia în anii ‘90 îmi amintesc mitul „Nae Ionescu” care circula – ne fascina: „filosoful fără operă care a produs o generație de genii”. În ce măsură rolul lui a fost pozitiv sau negativ asupra faimoasei „generații 27”? Ce putem spune că a rămas în urma lui Nae Ionescu dincolo de acest mit, această poveste?
– Vezi, ne întoarcem la alb și negru, pozitiv sau negativ. Asta e o viziune foarte simplificatoare a unei vieți. Și nu corespunde niciodată realității, ci, cum bine spui, mitului. Există tipărite peste 10 volume de opere ale lui Nae Ionescu, într-un remarcabil efort de a se demonstra tocmai că percepția de filozof fără operă nu e adevărată. 

E o ușoară confuzie de planuri. Când se spune că Nae Ionescu nu are operă, prin asta se înțelege că, în calitate de filozof și în marginile gândirii speculative, nu i se poate atribui un sistem propriu, solid, coerent, elaborat pe parcursul mai multor cărți de filozofie. Câteva cursuri stenografiate de studenți nu înseamnă neapărat o operă. El nu era filozof de sistem, ci mai curând, o prezență socratică percepută ca foarte nouă în sistemul universitar al vremii lui. 

Nu cred că cineva poate să conteste marea lui influență asupra „generației 27”. Din biografia la care te referi reiese că cea mai importantă operă a lui a fost, până la urmă, chiar această generație care a dus mai departe unele dintre ideile lui, modul lui de a privi lumea și viața, îndoielile lui metafizice sau idiosincraziile lui fluctuante.

Despre Mihail Sebastian: „Dacă ar fi plecat în străinătate, ar fi devenit, poate, un mare scriitor de limbă franceză”

– Ultima ta carte, Singur. Viața lui Mihail Sebastian, e cumva despre „victima lui Nae” – opusul. Este personajul tragic, luminos al literaturii române care vine dintr-o epocă tare complicată. Ce-l face pe Mihail Sebastian atât de iubit și atractiv. Ce te-a atras la el în mod special?
– Mihail Sebastian e o victimă în măsura în care orice prietenie trădată, orice relație maestru-discipol înșelată produc ravagii sufletești. În cartea despre Nae Ionescu, abordasem într-un capitol relația lui cu Sebastian și povestea prefeței nedrepte la romanul autobiografic De două mii de ani. Dar mi s-a părut că Sebastian merita mai mult. 

Așa că am scris Singur. Viața lui Mihail Sebastian. E un fel de răzbunare a istoriei și a vieții că Sebastian, mai ales odată cu publicarea jurnalului lui în 1996 la Humanitas, e iubit de public cum nu ar fi visat niciodată să fie în timpul vieții lui. 

Ce m-a atras pe mine la el? Mintea lui strălucită, umorul lui – combinație cuceritoare de umor românesc și umor evreiesc – și capacitatea de a-și păstra luciditatea și discernământul în situații politice în care derapajul intelectual era aproape inevitabil. S-a văzut asta la prietenii lui Mircea Eliade, Cioran, Noica și la Nae Ionescu însuși și, după 1944, la unii dintre cunoscuții lui evrei comuniști. 

A rămas însă singur cu luciditatea lui. Dacă ar fi plecat în străinătate la timp, ca Eliade sau Cioran, ar fi devenit, poate, un mare scriitor de limbă franceză.

– Aș avea încă multe să te întreb: spune-mi te rog la ce lucrezi?
– Ei bine, lucrez la biografia unui necunoscut de data asta.

Foto: Facebook / Rareș Rusu

Urmărește-ne pe Google News