Toți suntem oameni. Fjord-ul lui Mungiu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Până se lămurește criza guvernamentală, să discutăm despre un film. Fjord, al lui Cristian Mungiu, a devenit un fenomen după premiul de la Cannes. Mai întâi s-a discutat mult, apoi s-a văzut și filmul, în avanpremieră, în mai toate orașele cu un cinematograf. Sălile au fost pline.
Mungiu vrea priză la realitate, se agață cu ghearele de ea, problema e că la final, naratorul pare mai mult o pisică prinsă în perdea. După ce expune realități, Mungiu sfâșie pânza și îți bagă un ecran plin de capete de urși ca-n RMN sau o avalanșă într-un spațiu butaforic norvegian.
Norvegia e prezentată ca în bancurile cu paradisul în care mori de plictiseală. Noroc cu niște români care au dat viață mașinăriei sociale scandinave.
Mungiu o zice și în interviuri, vrea echilibru, vrea dialog între părți, vrea să ascultăm și ultraconservatorii. Dialogul nu e posibil de multe ori. Sunt lumi incompatibile unde chiar trebuie să faci alegeri, unde devii politic angajat și dacă ești cel mai echilibrat biped din lume.
Efectul e că regizorul pune situații fierbinți sociale și politice pe masă, dar apoi pretinde cumva evaluări neutre-estetice. La „4,3,2” a fost posibil pentru că aveam consens anticomunist între toți comentatorii. De la „După dealuri” sau „Bacalaureat” încep să apară ba stropii dintr-o baltă pe parbriz, ba niște stafii care bântuie personajul principal. Realismul se fisurează și intervine o entitate stranie, o fantomă a centrismului extrem.
Este boală grea, reperabilă ușor în clasele de mijloc superioare. De fapt, perversiunea centristă constă în a te imagina judecătorul acestor lumi sălbatice, pline de „extreme”. Or, sigur că pot exista exagerări funcționărești, dar de eroi tradiționaliști sunt sătul.
Victimizarea de tip maga deja ne bântuie mai rău decât câteva reflexe woke care, ce să-ți spun, dramă!, au adus mai multe personaje gay sau feministe în entertainmentul de masă. Avem în țară o covârșitoare gândire ultraconservatoare, îmbibată în consumism și hipercapitalism. Ce să mai zic de cultele neoprotestante, adevărate mașinării de lobby și de strâns zeciuială, care plasează în vârf politicieni, ONG-uri, bani, cu vreo două obsesii: interzicerea avortului și tăierea taxelor pentru bogătani. Ăștia nu mai sunt „confesiuni” de mult, așa cum mulți ortodocși blânzi cu barba nu sunt doar niște oameni religioși, nu, sunt peste tot, mereu cu puterea de braț.
În condițiile astea, realismul lui Mungiu devine utopie, utopia lui „hai să stăm să discutăm”, „toți suntem oameni”. Victor Morozov observa corect că obsesia nu e nouă, doar și în „RMN”, inspirat de cazul migranților care agită spiritele într-un orășel româno-maghiar, avem un scenariu ideal în care se strâng toți, extremiști, moderați, capitaliști.
Mă rog, o fac în căminul cultural doar pentru că nu au avut loc în biserică. În „După dealuri”, unde e tratat un fel de caz Tanacu, o fată omorâtă de un ritual exorcist, și acolo avem, de fapt, o expunere a acelor indivizi care vor să facă bine, dar fac rău (vezi recenzia foarte bună a Flaviei Dima). Eu aș zice că acolo se vede cum lipsa statului social nu putea aduce decât exorcism, de aceea e un film al lui Mungiu care rezistă mai bine decât ce-a urmat.
Sigur că îmi place arta care pune probleme extrem de incomode. Dar trăim într-o lume cu probleme deja mai incomode decât atât. Mungiu pune față în față ultraconservatorism și ultraliberalism (zic unii, mie mi se pare că se numește stat funcțional). Imaginează un ring ideal, un paradis rece, nordic, în care are loc marea confruntare.
Mungiu nu e naiv, e un tehnician priceput în device-uri narative. De aceea avem o poveste secundară cu atașamentul profund dintre adolescenți și felul frumos în care nu dau ei doi bani pe fixațiile adulților. Unii au văzut în asta și finețea, dar și rezolvarea filmului. Nu e. E doar un efect hollywoodian de a mulge glanda lacrimală ca să nu fie nevoie să te enervezi.
Dacă-mi e permis, l-aș vedea pe Mungiu ca un exponent interesant al unui întreg grup de creatori români, cei care au reușit mai ales în Vest. E vorba despre acei creatori care reușesc în afară, iar apoi o iau încet pe căi conservatoare, stereotipe, care se pierd între locurile comune de acolo și platitudinile provinciale de aici. Avem cu duiumul exemple de intelectuali cu studii în universități renumite care s-au întors acasă și vorbesc ca monahii de peste dealuri.
Cristi Puiu, fanionul marii noastre generații de regizori, dă în ultimii 5 ani interviuri de zici că e Petre Țuțea colat cu Elon Musk. Puiu însă are puterea aceea de creator realist incredibil, puterea de a se vedea pe sine ca personaj. În minunatul „Sieranevada”, apar personaje-Puiu care stau de la egal la egal cu personaje anti-Puiu.
Mungiu însă e emanația centrismului utopic. El nu poate inventa un personaj care juisează de pe margine consumând „bătălii ideologice”, deși fix de asta avea nevoie în Fjord ca să mă cucerească și pe mine, după ce a cucerit juriul de la Cannes. Glumesc, desigur, dar mi se pare important să înțelegem că poți argumenta împotrivă, chiar și când ești neica-nimeni al criticii de film, și dacă ai un regizor practic sanctificat de un festival așa important.
Îmi place strategia lui Mungiu de a se arunca în teme grele, dar apoi mă dezumflu când văd că temele grele sunt sufocate în „pe de-o parte, pe de altă parte”. Nuanță nu înseamnă să dai cuvântul egal unor părți profund inegale, mai ales acum, în prag de noi valuri ultraconservatoare gata să acopere Europa și lumea.
Au existat ecouri negative și în presa occidentală, dar într-un mod care mă plictisește teribil. Bradshaw de la Guardian face west-splaining - Mungiu a dat de staruri, s-a depărtat de limba maternă și dintr-odată nu-i mai iese. Nu, pot și esticii face filme valabile de toate felurile. Mungiu, de fapt, s-a virusat de un centrism care seamănă cu recomandările Băncii Mondiale sau FMI: aveți mulți săraci, ce-ar fi să facem proiecțele să-i tot numărăm, pozăm și, eventual, să mai privatizăm din sănătate și educație?
Cristi Puiu prelua grijile clasei mijlocii, frica de spital și moarte, de exemplu, dar povestea lui Lăzărescu devenea una universală. Mungiu preia teme vestice și le oferă pe tavă noilor hegemoni neoconservatori culturali, și de la ei, și de la noi. Adolescenții din „Fjord” nu sunt „speranță” pentru o lume care să depășească asta.
(Apoi, și dacă ne uităm la bătăliile ficționale dintre progresiștii și conservatorii noștri, putem vedea irelevanța înscenării unor astfel de meciuri. Pentru unii, Bolojan a ajuns sexomarxist, dacă vă puteți imagina. Pentru alții, Bolojan e salvatorul statului capitalist neoprotestant. Păi nu mai bine începem discuțiile de la ce ne desparte (mereu același lucru, resursele), că de unit ideologic, liberalii și ultraconservatorii sunt la un pas.)
Naratorul obiectiv al lui Mungiu e un narator care deschide, de fapt, calea către „și mai dreapta”, ridiculizând totuși o inovație recentă a omenirii: statul social, faptul că un copil e un individ care trebuie crescut de o societate (nu doar de un sat sau de o familie). Credeți-mă, m-am săturat să văd copii distruși de familii și de comunități mici de toate felurile, toate cu Dumnezeu în gură.
Ce îi iese lui Mungiu și am apreciat foarte mult este perspectiva autoeroizantă a diasporei. Cred că mult mai șocant și binevenit ar fi fost ca regizorul să renunțe la obiectivități de carton și să redea cât mai mult din mecanismul acestei forme de automartirizare, autoeroizare a diasporei românești.
Mult timp idealizată, bune părți din această categorie de migranți au exportat, de fapt, extremă dreaptă europeană organizată și serioasă înapoi acasă, unde conservatorismul mai mult băltea ca un ulei pe apele tulburi politice.
Concluzia după film e că țin cu statul social, chiar dacă unii funcționari pot exagera. Și să venim tocmai noi din Est să problematizăm aceste lucruri mi se pare apocaliptic de amuzant.
Sunt lucruri care nu pot fi privite centrist, deși fix asta e tentația unui liberalism care încă se mai crede arbitru, dar care, din păcate, își caută, fie și inconștient ca la Mungiu, aliați în zone considerate nefrecventabile pe vremuri.
Da, recunosc, am un coșmar recurent care n-are legătură cu Mungiu, dar care îmi influențează capacitățile de judecată neutră: o Europă care va propune în viitor un film centrist despre Breivik, un nene norvegian care a simțit atât de adânc că lumea creștină europeană e amenințată de progresiști încât a împușcat cu mâna lui vreo 70 de tineri.
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
cipriot 27.06.2026, 19:06
Exact asa am gandit si eu dupa ce am vazut filmul.
BugetaruAmarat 29.06.2026, 11:18
Stai, stai dragă Costi! Că nu e chiar așa! În țările nordice nu mai e demult vorba despre greșeli ale unor funcționari, în ceea ce privește luatul copiilor din familii sub pretextul protejării copiilor de inluențe nefaste. Niște copii într-o familie neocrestină sînt de luat la casa de copii și reeducare, dar alți copii din familii de curcubei, cu o mamă și doi tați, ăia stau bine și educați corespunzător, nu? Înțeleg poziția ta, si o aprob in bună parte, dar strict pe film si pe caz, nu. Sorry