„Meciul de handbal”, primul musical românesc despre sport, inspirat din realitate. Regizorul Gabriel Sandu: „Cazul Simonei Halep nu doar m-a revoltat, mă doare activ”

Unul dintre cei mai prolifici creatori de teatru

Inspirat din cazuri reale care au zguduit sportul românesc, de la fanatismul din jurul echipelor, la scandaluri de dopaj precum cel al Simonei Halep, musicalul folosește muzica și coregrafia pentru a vorbi despre presiune, abuz și identitate colectivă. 

Într-un interviu acordat Libertatea, regizorul spune că tot ceea ce creează este ficțiune, dar ancorele sunt în documentarea intensă pe care a făcut-o.

Gabriel Sandu este unul dintre cei mai prolifici creatori de teatru din România. A copilărit într-o lume artistică, în culisele Teatrului Evreiesc de Stat, unde tatăl său era maestru de sunet, iar unchiul – luminist, și pas cu pas și-a construit o carieră care să-l împlinească și care să-i valorifice talentul și abilitatea de a pune în scenă spectacole grandioase, care distrează și emoționează publicul, în timp ce adresează teme dure cu impact social, de la dependențe, la diferite forme de abuzuri. 

„Îmi place să spun povești, să le inventez”

„Meciul de handbal”, cea mai recentă piesă pe care a scris-o (o coproducție Teatrul Metropolis, CREART/Teatrelli și H.O.T. Collective) și pe care o pune în scenă la Metropolis, nu face abatere de la stilul care l-a consacrat.

Înainte să vorbim pe larg despre spectacolul care se joacă sold-out în prezent, intens documentat, și care a avut nevoie de 5-6 ani de muncă intensă pentru a ajunge la lumină, e important să punctăm experiența vastă a regizorului (scenarist și dramaturg, de asemenea), de la faptul că a activat în jurnalism vreme de câțiva ani, la cel în care a fost actor, până la anul 2019, când a debutat cu piesa proprie „Uitasem”, pe care a pus-o-n scenă la Point HUB. 

Povestea, axată pe un caz real, are în centru un băiat din Galați, crescut de mama lui să se creadă Iisus Hristos; o altă versiune a scenariului, la un moment dat, va fi transformată într-un film. 

„Îmi place să spun povești, să le inventez, să le găsesc, să le dau mai departe. Dacă nu le scriu, le povestesc pe gură. Îmi plac și oamenii destul de mult, și-mi place să trăiesc între ei și poveștile lor. Cred că teatrul e doar unul din mediile în care eu spun povești. Am scris și povestiri, și memorialistică, și articole jurnalistice și scenarii de film, am făcut și instalații de artă contemporană, dar, la bază, sunt un povestitor. În mai multe forme. Dorința de a împărtăși tot felul de povești m-a dus mereu mai departe spre diferitele forme de expresie pe care le-am abordat”, spune Gabriel, în interviul acordat Libertatea. 

Sandu a continuat să facă piese din ce în ce mai apreciate de public și critici, cum ar fi „LUX”, „Tatăl meu, preotul” sau „Trauma Kink”, dar succesul la scară largă a venit odată cu punerea în scenă a unor spectacole flamboaiante, create în jurul pasiunii sale pentru muzică și pentru cultura pop, care de fapt vorbesc despre subiecte apăsătoare, de la adicții și traume, la depresii sau realitatea mai puțin discutată din showbiz – „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”, „Adrenalină” și „Moarte la Teatrul de Revistă.” Publicul este invitat să trăiască experiențe inedite, unde lumile create de dramaturg, pline de coregrafii și cântece, deschid practic subiecte de discuție, importante atât la nivel individual, cât și în societate.

Primul spectacol muzical românesc despre sport

Pe 19 decembrie, la Metropolis, a avut loc premiera „Meciul de handbal”, o piesă care a durat câțiva ani buni până să fie pusă în scenă, cu o documentare minuțioasă în spate, schițată de dramaturg prima oară în 2019, din iubirea pe care o are față de sport, dar și față de muzică. 

Spectacolul muzical vorbește despre „un oraș mic care își pune întreaga identitate în mâinile unei echipe feminine de handbal: dacă fetele câștigă, fabrica rămâne în viață; dacă pierd, totul se prăbușește. 

Când falimentul fabricii devine inevitabil, patroana ambelor entități investește totul într-o antrenoare de renume internațional și un transfer spectaculos, sacrificând viitorul muncitorilor-suporteri. Pe fondul unui accident grav de muncă, al lipsurilor care se tot adună și presiunii calificării în Liga Campionilor, echilibrul comunității se rupe”.

Deși este ficțiune, povestea își are rădăcinile atât în fanatismul oamenilor pentru echipele favorite, cât și în câteva momente celebre din istoria românească a sportului: de la antrenoarea daneză Anja Andersen, care în 2011 a devenit noul antrenor al campioanelor României, CS Oltchim Râmnicu Vâlcea, în încercarea clubului de a câștiga trofeul Ligii Campionilor EHF în sezonul 2010/11, la cazul Marianei Cetiner, arestată în 1995 şi închisă timp de trei ani la Aiud şi Târgşor pentru „îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex” (în baza articolului 200 din Codul Penal care incrimina homosexualitatea) și cel al scandalului de dopaj în care a fost implicată Simona Halep. 

În spectacol, coregrafa, dansatoarea profesionistă și actrița Judith State joacă rolul antrenoarei de succes, alături de o echipă formată din actori tineri și versatili, printre care o amintim și pe Cabiria Morgenstern, fiica actriței Maia Morgenstern. „Ne-am documentat, am compus muzică originală, am mers la meciuri de handbal, am învățat să jucăm handbal, am făcut canto, am învățat să batem în butoaie, am dansat, am improvizat, ne-am aprofundat caracterele dramatice la nivel psiho-emoțional și am construit vizual și coregrafic. Am făcut tot ce am știut mai bine și sper ca, pentru public, să fie o experiență entuziasmantă”, a declarat Gabriel în comunicatul oficial al spectacolului.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 12

Lungmetraj despre Mihaela Runceanu

Este vorba despre un musical captivant, primul de acest gen din România dedicat sportului. „Nu este singura piesă românească despre sport. Și asistenta mea de dramaturgie de la „Meciul de handbal”, regizoarea și dramaturga Teodora Savu, a scris un text despre taekwondo numit «Ai voie să urli»”, după cum precizează Sandu. Spectacolul își va distra și emoționa spectatorii în egală măsură, în timp ce demonstrează o adevărată implicare a distribuției, mai ales din punct de vedere fizic. 

Apropo de asta, regizorul a vorbit pentru Libertatea despre castingul pe care l-a făcut: „Am căutat la actori, pe lângă aptitudinile evidente cerute din start pentru high intensity movement, să aibă disponibilitatea de a asculta, de a fi prietenoși, calzi și, cel mai important, să rezonăm unii cu alții. Sunt destui extrem de înzestrați și de competenți pe care nu i-am luat, nu că nu ar fi buni, ci pur și simplu nu a fost momentul pentru acest proiect”.

În ceea ce-l privește pe Gabi, el mărturisește că cea mai mare provocare pentru 2026 este să-și ducă la capăt lungmetrajul despre Mihaela Runceanu, un proiect la care lucrează de foarte mulți ani și pentru care speră să facă rost de toate fondurile necesare. 

El vorbește despre cum a scris multiple versiuni de scenariu, până la cea care a ajuns acum la producătorii lui de la Manifest Film, despre care spune că este foarte personală. În alt plan, mai are proiecte faine de lucru în teatru, atât în Capitală, cât și în țară, dar preferă să vorbească despre ele când se vor concretiza.

În interviul de mai jos, dramaturgul a povestit despre cum își scrie și construiește piesele, despre burnout, creativitate și dorința de a munci nonstop, cât și despre afinitatea românilor pentru sport, munca depusă la „Meciul de handbal” sau modul în care crede că teatrul poate schimba mentalități.

„Mă interesează spectatorul atent, care vede spectacolul din fața lui”

Libertatea: Gabriel, ai debutat în regia de teatru în 2019, odată cu spectacolul „Uitasem”. Care crezi că sunt diferențele dintre regizorul de atunci și cel de acum și cum crezi că s-a schimbat abordarea ta față de texte și regie de-a lungul timpului?
Gabriel Sandu: O să rămân mereu legat de „Uitasem”, nu doar pentru că e primul meu spectacol ca regizor, ci și pentru că o parte din acea poveste face parte din primul meu text de teatru, pe care l-am scris la 18 ani. Anul ăsta se fac șapte ani de la debut, o perioadă în care am trecut prin multe experiențe profesionale și cred că m-am transformat profund, întâi uman și apoi artistic. 

Știu mai bine ce vreau, ce nu vreau, cum să ajung la ce-mi doresc, cum să cer, unde-mi sunt limitele, cât și momentul în care trebuie să abandonez o luptă care poate pare seducătoare, însă se întrevede pierdută. De voie sau de nevoie mi-am reconsolidat și experiențele de producător și sunt mândru de cum am ținut în frâu departamentele pe proiectele mele; skill-urile de producție chiar sunt ceva cu totul separat și au puțin spre deloc legătură cu harurile artistice. Apoi, din punct de vedere creativ, mi-am dezvoltat o stilistică pe care o explorez, învăț cu fiecare proiect, știu destul de bine pe unde sunt, și-mi place să cred că nu mă las prea tare dus de val, nici când sunt ridicat de reacții, nici când există o rezistență, poate, la ceea ce fac. Îmi place să văd lucrurile în context și să-mi dau seama dacă ceea ce mi-am propus s-a împlinit sau nu, dacă am ajuns unde mi-am dorit. Cel mai important, sunt mulțumit că acum reușesc, în general, să-mi împlinesc ambițiile estetice pe care le tot enunț și care, mai demult, rămâneau mai degrabă neexprimate.

– Ai ales să folosești cultura pop pentru a vorbi despre dependențe, abuz, presiune și vulnerabilitate. A fost o inițiativă strategică sau ți-ai asumat conștient un risc vizavi de cum publicul refuză, uneori, subiectele grele? Și, pentru că ai deja experiență cu asta, simți că a contat genul ăsta de abordare?
– Nu a fost nimic strategic, sunt cât se poate de egal cu mine însumi, cine mă cunoaște știe că eu sunt fix spectacolele mele. Mă preocupă problema dependențelor contemporane, cât și a drepturilor omului, și vorbesc intensiv despre asta în cercurile mele, ba chiar am scris și în alte forme despre ele. Am făcut activism, sunt pasionat de anumite elemente de cultură pop, care par mai degrabă din cultura maselor – muzică ușoară, sport – și atunci despre asta sunt și spectacolele mele, despre ce mă macină într-un anumit moment. Astfel de proiecte iau foarte mult timp să iasă la lumină, uneori chiar și ani, și dacă nu ești cu adevărat pasionat de aceste subiecte e destul de greu să-ți menții atenția autentică.

– Și apropo de public, cum vezi publicul de teatru din prezent și ce fel de spectator te interesează pe tine?
– În București există un mare interes pentru teatru, ceea ce e fabulos, dar cred că e și un public relativ nou format, în ultimii 3-4 ani, după pandemie, care încă-și caută gustul. Mai cred că suntem cu toții bolnavi cu telefoanele. Am senzația că algoritmii ne joacă feste pe care nici nu le înțelegem, și atunci când ne întâlnim cu arta care ne stimulează în afara modului agresiv în care o fac algoritmii, e posibil să căutăm alinare în lumina aia a telefonului, care îi distrage și pe cei de pe scenă și pe cei din sală. 

Poate că tocmai faptul că nu mai putem distinge între conținutul adevărat și cel generat e imboldul de care avem nevoie ca să lăsăm telefoanele și să ne conectăm real. Până la urmă, asta e teatrul, o întâlnire nemediată de ecran cu niște oameni – dacă tu stai pe telefon, n-ai făcut nimic. Altfel, mă interesează spectatorul atent, care vede spectacolul din fața lui, nu cel pe care și l-ar dori, și care poate să gestioneze și să accepte senzația de inconfortabil ca parte din experiență, fără să caute doar emoțiile primare: am râs, am plâns, o, ce frumos. Sunt destui astfel de spectatori. Fiecare spectacol care are ceva de zis își găsește, eventual, publicul, chiar cred asta. Prin show-urile mele, am cunoscut mulți oameni drăguți și calzi.

„Traversez o perioadă cu adevărat de grație în cariera mea”

– Ai spus la un moment dat că sunt suficienți oameni care adaptează texte clasice și că nu simți nevoia să faci și tu asta. Cum te raportezi, de fapt, la teatrul clasic și la acest nou val de teatru contemporan, uneori controversat? Unde simți că se așază spectacolele tale în peisajul românesc și de ce crezi că e important să existe?
– Nu m-am gândit niciodată în termeni de „ar fi cool să fac X lucru”, de asta și spectacolele mele sunt hibride, experiment, ușor „între lumi” – au și componentă socială și muzicală, dar și estetic pregnantă; poate c-ar merge chiar la un public mai larg dacă m-aș axa doar pe una dintre ele. 

Cine vrea muzicale în România, nu caută muzicale originale scrise de noi, vor librete celebre, Lion King, Disney sau ceva mare oricum. Iar cine vrea teatru social, cred că poate fi mai degrabă iritat de toate zorzoanele estetice pe care le folosesc pe scenă. Pentru mine e spectaculos cât interes există, totuși, pentru această formă pe care am decis eu, ad hoc, s-o abordez. Nu mă așteptam, ca să fiu sincer, și sunt recunoscător și chiar flatat de fiecare om care decide să-și ia bilet la spectacolele mele. 

Mai ales că nu vin cu titluri clasice, deja consacrate, aprobate, vin cu ce mă taie pe mine capul și sufletul în acel moment. Am observat că maniera asta de a vorbi despre chestiuni foarte grave, într-o formă digerabilă, și totuși neagresivă, își găsește un public. De multe ori, oamenii vin prin recomandarea (nu neapărat publică, ci clasicul din gură în gură, în persoană) celor cărora le-a plăcut. Și am cunoscut în timp o întreagă categorie de spectatori, unii care mi-au zis că nici nu știau că au nevoie de tiparul ăsta de expresie teatrală, că nici nu se gândeau că le-ar plăcea sau le-ar trebui. 

O parte dintre ei sunt oameni care m-au susținut prin sponsorizări la „Meciul de handbal”, în aceste vremuri extrem, dar extrem de grele, incoerente și incerte pentru cultură, iar eu le sunt foarte recunoscător. Deși părea uneori că alerg singur pe o pistă spre nicăieri anume, de la un punct încolo s-au raliat în jurul meu tot felul de oameni faini și traversez o perioadă cu adevărat de grație în cariera mea. O zic așa, cu jumătate de gură, că mi-e frică să nu o jinx-uiesc (n.r. – să nu o deochi/să nu-mi aducă ghinion) și să se întâmple ceva nasol. 

M-am plâns de atâtea ori de tot felul de lucruri, că mi se pare și firesc să apreciez și când ele par să capete contur, deși, de multe ori, în contextul larg, am avut senzația că mai degrabă creez într-o lume care se destramă. Nu avem ce face decât să mergem înainte, pe drumul nostru, apărând valorile în care credem.

– Ești un artist hiperproductiv. Cum îți dozezi energia și creativitatea, cum recunoști burnoutul și ce faci când creativitatea se blochează complet? Ai avut momente în care ai vrut să te oprești?
– Am văzut recent un reel cu o fetiță de 6 ani care alerga la o competiție școlară, fără să realizeze că se terminase cursa. Taică-su striga „Piper, stop! You won!”, dar ea nu auzea, alerga în continuare. Am senzația că pur și simplu nu pot să stau fără să produc, fără să fac ceva. Așa sunt dintotdeauna. L-am auzit odată pe tata cum a zis că ar fi cel mai fericit dacă ar munci nonstop; bunicul matern a spus și el ceva asemănător. O fi din familie. 

Nu prea știu cu dozatul energiilor, deoarece tind să transform munca în forma de viață socială predominantă, ceea ce nu cred că e neapărat fantastic, dar încerc să mă echilibrez. Când sunt liber, fug des la Berlin și realizez că pe prietenii de acolo îi văd uneori mai des ca pe cei din București, unde practic locuiesc. 

Burnoutul e un subiect foarte sensibil, sincer, pentru mulți dintre noi, în special pentru ăștia care nu suntem angajați nicăieri, și a produce e și o necesitate a supraviețuirii. Am fost epuizat în aprilie 2025, iar faptul că am ajuns întreg și în condiții bune în decembrie e aproape un miracol. Anul ăsta o iau mai ușor și o să am mai multă grijă de mine.

„Ceea ce creez este ficțiune, însă ancorele sunt în documentare”

– Textele tale pornesc adesea dintr-o documentare aproape jurnalistică. Cât de importantă este realitatea ca punct de plecare și ce fel de povești te atrag instinctiv? Ce vrei, de fapt, să obții atunci când aduci aceste povești în fața publicului?
– E foarte importantă documentarea. Sunt o fire foarte curioasă natural, iar cei doi ani de presă, în care am făcut și investigații, și chiar cu mare pasiune, mi-au dat, să zicem, niște instrumente de cercetare. Mă interesează handbalul? Poți să fii sigur că citesc și mă afund în tema asta, până simt că găsesc un unghi care mă mișcă, și din care mă hrănesc apoi în toate divagațiile ficționale pe care le fac. Fundamental, ceea ce creez este ficțiune, însă ancorele sunt în documentare. De asta apare senzația de real – planurile se amestecă, iar poveștile sunt percepute ca documentare, deși nu sunt.

– Lucrezi preponderent cu actori tineri. De ce ai ales această direcție și cum este întâlnirea ta cu noua generație? Ce te provoacă la ei și ce simți că aduc diferit față de generațiile anterioare?
– Sunt foarte mulți tineri cu potențial enorm, fără o platformă, fără un mediu în care să lucreze sau în care să se dezvolte, iar eu îmi doresc să le ofer asta prin proiectele mele. În ultimii ani, sunt fericit că am reușit să creez în jurul meu colective de oameni bucuroși să lucreze unii cu alții; pare un dat, dar nu e puțin lucru. 

Îmi și doresc să fiu un model pentru ei, să le ofer o experiență pe care poate eu n-am avut-o în anii în care jucam. Nu cred că gestionam atât de bine lucrurile atunci când am început cu regia, pentru că nu știam să trasez foarte clar limitele sau nevoile mele, însă de doi-trei ani îmi ascult puțin mai bine instinctul și aleg mai bine, parcă. Mulți dintre ei sunt extrem de pregătiți, talentați și pentru că încă sunt în formare, sunt mai maleabili. 

O problemă în artă devine când te umpli de certitudini și nu mai cauți. Judith State, decana de vârstă din „Meciul de handbal”, dar printre cele mai tinere spirite cu care am lucrat până acum, spunea că ne-am simțit atât de bine unii cu alții, încât spectacolul e doar un bonus la atmosfera noastră faină. Port cu mine ce a zis vizavi de atmosferă, pentru că a fost și este un efort constant. 

Nu cred că trebuie să venim terorizați sau stresați la muncă, iar performanța se poate insufla și altfel, atunci când în echipă ai oameni care vor același lucru. Mi-ar plăcea să am o companie la un moment dat și să fac spectacole în formule similare, să evoluăm împreună. E puțin SF pentru România, e foarte greu, mai încearcă unii colegi; o să-i întreb pe ei cum fac și poate reușesc și eu cândva.

– „Meciul de handbal” pare un proiect care te urmărea de mult. Când s-a născut ideea acestui spectacol, când ai început efectiv să scrii și cât a durat până să ajungă pe scenă?
– M-am apucat prin 2019 de o primă schiță. Merg la tot felul de competiții sportive și mă emoționează foarte tare energia arenelor atunci când sunt cu adevărat conectate la ce e pe teren. Nivelul de identificare cu sportivii reprezintă o emoție pe care îmi doream s-o aduc și în teatru. Apoi, fizicalitatea sportului de performanță e ceva ce are punte, cumva, cu fizicalitatea dansatorilor. Scenariul a trecut prin infinite variante, iar una dintre ele, cu care am câștigat și la CNC, va fi transformată curând într-un scurtmetraj. Musicalul care poate fi văzut acum e rezultatul acestor 5-6 ani de căutări și experiențe, și e strâns legat de pasiunea mea pentru muzică și pentru compoziție. În ultimul an pare că am trăit foarte intens în inima lui, dar și a acestui meci.

„Cine nu s-a visat măcar o dată campion?”

– De ce ți s-a părut important să faci un astfel de spectacol?
– Sportul are o teatralitate a lui, o performativitate anume a regulilor sale și atunci m-am gândit de ce să nu mă joc cu rigorile și legile lui în teatru? Plus că teatrul are abilitatea de a reflecta lumea în întregimea ei, așa că de ce să nu vorbim și despre lumea sportului? Mă gândeam inițial la o serie, cum am avut trilogia cu muzica/cultura ușoară (10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, Adrenalină și Moarte la Teatrul de Revistă) și să mai fac un show despre tenis și altul despre gimnastică, dar simt că am epuizat sportul aici, la spectacolul și viitorul scurtmetraj „Meciul de handbal”.

– Ai vorbit despre fascinația ta pentru relația oamenilor cu echipa lor favorită. Cum vezi legătura românilor cu sportul? Ce te atrage la acest fenomen și ce te neliniștește?
– E ceva visceral în această relație. În fiecare dintre noi zace dorința de a fi iubiți, apreciați, aclamați; cine nu s-a visat măcar o dată campion? Eu știu sigur că am făcut-o. Atunci când unul de-al nostru reușește pe scena mare a lumii, unde noi ne autodefinim, de regulă, ca acești oameni veniți dintr-o țară mică (deși nu e deloc mică ca întindere, cel puțin), avem tendința să ne supraidentificăm cu munca și succesul respectivului sportiv. 

Mai ales că gloria unui sportiv este câștigată în arenă și, dacă jocul este corect, este o glorie lipsită de subiectivitate – cum e succesul în artă, unde și pentru cele mai aclamate opere se vor găsi voci să le conteste. În sport, odată ce ai câștigat în arenă, aia e, ai fost cel mai bun, indiferent ce zice oricine.

– Spectacolul vorbește și despre fabrici care susțin echipe, despre muncitori care se identifică cu ele; un lucru deloc nou în istoria noastră. Este aici și un mesaj pentru suporteri sau pentru felul în care ne construim identitatea colectivă ca societate?
– Da, e fascinant cât din identitatea noastră individuală este, de fapt, un transfer cu o altă identitate, colectivă, care în cazul ăsta este echipa. Sunt multe întrebări pe care mi le-am pus. Îmi place patima asta, ca pe vremuri, când se băteau fanii diferitelor formații între ele. Dincolo de barbarismul în sine, pe care am încercat să-l surprind și eu în spectacol, e un clash de identități, în fond, o negociere.

„Cazul Simonei Halep nu doar m-a revoltat, mă doare activ”

– În spectacol apar planuri documentate: figura Anjei Andersen, cazul Marianei Cetiner, tema dopajului inspirată de cazul Simona Halep. Este „Meciul de handbal” și un semnal de alarmă pentru sportul de performanță? Ce te-a interesat (dar și revoltat) cel mai mult la aceste povești reale?
– Într-un fel, da. Nu cred că trebuie să mergem chiar peste orice limită a corpului pentru performanță, cred că putem avea liniștiți o viață mediocră și frumoasă. Mă rog, îmi spun asta inclusiv mie, că uneori mă împing dincolo de orice limită. Scena gips-urilor din spectacol și legătura între corpul muncitorilor accidentați și jucătoarele accidentate este liantul spectacolului. Cazul Simonei Halep nu doar m-a revoltat, mă doare activ, pentru că este o nedreptate profundă adusă meritelor fantastice ale acestei sportive. Personajul și cântecul „Iustina” despre asta sunt.

– Vorbești despre o echipă de handbal, un spațiu unde există vizibilitate queer mai mare decât în alte sporturi. Cum vezi raportarea României la acest lucru și crezi că ar ajuta ca mai mulți sportivi, inclusiv din sporturi masculine, să-și facă coming out-ul? Ar schimba asta ceva real în societate?
– Sportivii sunt modele, așa cum sunt citate acele nume care și-au asumat identitatea public, drept un act de curaj, cred că altele ar ajuta la rândul lor. Însă nu e nevoie să forțăm aceste coming out-uri, un concept cu care sunt total în dezacord; fiecare cred că are timpul lui și decizia lui de a vorbi despre lucruri atât de intime. Și fiecare are propriul lui context și trebuie să respectăm asta.

„Teatrul poate schimba stări de spirit, le poate altera, le poate influența”

– Coordonezi o echipă mare, într-un spectacol extrem de solicitant fizic. Care a fost cea mai mare provocare ca lider și ce ai învățat despre tine din acest proces?
– Cel mai tare mă bucur că am scos-o la capăt în condiții optime, e o muncă imensă pur și simplu, nu știu cât se vede din sală, dar pot să vă asigur că fiecare lucru de pe scenă este gândit și așezat în cel mai mic detaliu. Mai mult, efortul actorilor e incredibil, a fost un cantonament de câteva luni în adevăratul sens al cuvântului. Sper să fie văzuți și apreciați așa cum merită. Și mă mai bucur că am reușit să scoatem pe platformele de distribuție muzicală albumul spectacolului, cu melodiile pe care le-am făcut împreună cu Andy Horjea, o muncă, de asemenea, incredibil de solicitantă.

– Crezi că teatrul poate modifica mentalități?
– Cu siguranță cred că poate modifica mentalități, dar întâi de toate cred că teatrul poate schimba stări de spirit, le poate altera, le poate influența. Și atunci când spiritul tău este elevat, se modifică și modul în care gândești și poate și alte lucruri care te înconjoară.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE