Mi-am pierdut tinerețea alergând după Făt-Frumos

Eu știam că cei mai mulți dintre colegii mei de clasă nu deschid o carte cu lunile, mie însă îmi plăcea la nebunie să mă delectez cu povești de iubire din alte secole, descrise cu măiestrie de autori cunoscuți din literatura universală. Numai că, tot imaginându-mi cum ar fi să trăiesc și eu o astfel de iubire, ajunsesem să cred tot felul de bazaconii și eram convinsă că există undeva, pe lume, un bărbat care îmi este hărăzit.

Când am intrat la liceu, colegele mele aveau deja prieteni, se sărutau pe furiș la petreceri, iar unele, prin clasa a XI-a, își făceau deja planuri de măritiș. Degeaba încerca câte un coleg de liceu să intre în vorbă cu mine, eu îl măsuram cu privirea și-l expediam repede: „Nu sun-tem făcuți să fim împreună!”. Ajunsesem chiar de basm printre colegi. Unii mă considerau sărită de pe fix, alții îmi spuneau „Visătoarea”. Aveam totuși un cerc de prieteni apropiați, care țineau la mine așa cum eram și-mi dădeau pace, mă lăsau să visez cât voiam cu ochii deschiși.

După ce am intrat la facultate – din fericire, am ales cu toții ASE-ul -, au început nunțile și, peste puțin timp, botezurile. Când s-a măritat Miruna, prietena mea de suflet, cea care mă înțelegea cel mai bine și care spera alături de mine să-l cunosc într-o bună zi pe cel care mi-era destinat, m-am bucurat pentru ea, dar m-am și întristat. Soțul ei locuia tocmai în celălalt capăt al țării și voia să se în-toarcă acasă la terminarea facultății, cu soție cu tot. Victor a ținut morțiș să facă și nunta la Arad, iar Miruna nu s-a opus. Părinții ei îl plăcuseră mult pe viitorul lor ginere, se împrieteniseră la cataramă și cu cuscrii, așa că… zis și făcut, am plecat la nuntă la Arad.

După ce socrul mare și socrul mic au ridicat paharul în cinstea mirilor, a început muzica și am fost invitați la dans. Miruna și Victor au dansat mai întâi singuri, în aplauzele nuntașilor, apoi ne-au îndemnat să îi însoțim pe ringul de dans. Din senin, s-a apropiat de mine un tânăr care arăta exact așa cum îmi imaginasem de sute de ori că va fi mirele meu: înalt, subțire, cu un trup mlădios, brunet, cu niște ochi negri care sclipeau ca stelele. M-a invitat politicos, întinzând spre mine o mână cu niște degete superbe, de pianist, iar eu m-am ridicat vrăjită și l-am urmat.

Am dansat toată noaptea, fără să vorbim. întocmai ca în povești, dar nu când a bătut de miezul nopții, ci când s-a luminat de ziuă, prințul meu s-a desprins din brațele mele și mi-a spus: „Dacă ne este dat să fim împreună, ne vom mai întâlni”, și a dispărut. Am rămas țintuită locului. Degeaba am încercat să aflu cine era tânărul, nimeni nu știa nimic despre el. Miruna și-a imaginat că este invitatul lui Victor, iar el, că e din grupul ei de prieteni.

M-am bucurat mult că Miruna mi-a mai fost alături un an de zile, chiar dacă acum locuia cu Victor și petreceam mai puțin timp împreună, și am încercat să mă obișnuiesc fără ea. Nu m-am mutat din garsoniera pe care o împărțeam amândouă, dar nici n-am mai vrut să stau cu altcineva. Mi-am găsit un loc de muncă part time, ca să pot plăti singură chiria, și am profitat cât am putut de prezența pri-etenei mele.

Din fericire, Victor era foarte ocupat, câteodată pleca și în deplasări, așa că eu și Miruna puteam evada uneori până la părinții ei sau ai mei să petrecem câteva zile numai amândouă. Victor lucra deja la firma tatălui său, pe care urma să o preia la terminarea facultății, și voia să se pună la curent cu tot ce trebuie, ca să fie la înălțimea așteptărilor.

Miruna mi-a spus că Victor are un frate mai mare, care a plecat în lumea largă, să călătorească, pentru că e mare amator de aventuri și și-a văzut de drum fără să-i pese ce lasă în urmă, iar Victor voia să dreagă lucrurile.

Cu puțin timp înainte să plece definitiv la Arad, Miruna mi-a mărturisit că era însărcinată și se temea ca nu cumva să fie un moment prost ales. Am îndemnat-o să-i spună soțului ei, pentru că eram sigură că el o iubește enorm și va fi fericit. Mirunei i-a venit inima la loc și mi-a mulțumit pentru încurajare. Din fericire pentru amândoi, Victor s-a bucurat din suflet că avea să fie tată. își dorea copii și i-a spus Mirunei că, oricât de mult și-ar dori ca tatăl lui să fie mândru de el, pe primul plan în sufletul lui va fi întotdeauna familia, adică Miruna și copiii.

Miruna a venit la mine și mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi că am avut mai multă încredere în Victor decât ea, că mi-am dat seama mai bine decât ea că are un bărbat care merită să fie iubit și prețuit.

— Dar tu, draga mea, tot la prințul tău îți stă gândul? m-a întrebat Miruna. Mi-ar fi mult mai ușor să plec departe de tine, dacă aș ști că nu te las singură. Victor are mulți prieteni de treabă, n-ar fi bine să te mulțumești și tu cu un… „pământean”?

Am zâmbit amar.

— Da, poate ai dreptate. Eu vreau însă să mai aștept o vreme, poate cine știe… Doar n-au intrat zilele în sac.

— Fie cum spui tu! Ai grijă însă, nu lăsa prea mult timp să treacă… îți va fi tot mai greu apoi.

Mi-a fost tare greu după plecarea Mirunei, chiar dacă vorbeam des la tele-fon și pe Skype. Prietena mea era o gravidă frumoasă, cum nu mai văzusem, și a născut o fetiță la fel de frumoasă. Am vrut să fiu eu nașa ei și, evident, am ales un nume din romanele mele preferate, Ema, iar părinții ei au fost de acord.

Ema a fost numai un zâmbet de când a venit pe lume și, pe măsură ce a crescut, a devenit o fetiță drăgălașă și veselă, o adevărată bucurie pentru părinți și bunici. Când Ema avea trei ani, Miruna a rămas din nou însărcinată, iar micuța stătea tot timpul cu urechea pe burtica mamei ei, să-și audă surioara și să stea de vorbă cu ea. Să nu vă mirați, dar când s-a născut Alice, prima persoană spre care a întins mâinile și căreia i-a zâmbit a fost Ema. La botezul celei mici, unde am fost din nou nașă, a apărut și „fiul rătăcitor”, fratele lui Victor, care semăna teribil cu „prințul” meu.

Deși am fost pusă în gardă, iar Miruna m-a implorat să nu-mi încurc existența cu unul ca el, ne-am plăcut, și Luca s-a mutat la mine. Era trecut bine de 30 de ani, dar nu avea practic nicio ocupație. Se pricepea să facă de toate și era un povestitor grozav. Timp de mai bine de cinci ani, ne-a fost foarte bine. El stătea acasă și făcea de toate: curățenie, gătit, spălat, călcat, repara ce era de reparat, iar eu aduceam bani în casă.

După primul an, ne-am mutat în casă nouă și trebuie să recunosc că Luca a făcut minuni în noul apartament. A lucrat acolo câteva luni bune, dar când a terminat, totul funcționa perfect și arăta ca-n reviste. Luca era extrem de talentat, avea imaginație, dar nu suporta să aibă șefi și să respecte un program fix. Ajunsesem să cred că am avut noroc și că voi fi fericită toată viața alături de el. M-a rugat să nu ne grăbim cu copiii, pentru că nu se simte încă pregătit sufletește.

După cinci ani însă, a început să lipsească de acasă, la început zile întregi, apoi cu săptămânile, fără să dea niciun semn de viață. Nu înțelegeam ce se întâmplă, dacă am greșit cu ceva. într-o seară, când am ajuns acasă, m-a așteptat cu casa plină de flori și mi-a spus doar atât:

— Simona, ești o femeie minunată, dar eu nu sunt bărbatul pe care-l meriți. Eu nu sunt făcut să stau locului. îmi pare tare rău că ți-am încurcat viața…

și a plecat, așa cum a venit, fără să știe nimeni încotro a apucat-o. Miruna nu s-a grăbit să-mi spună: „Vezi, am avut dreptate! Nu trebuia să te încurci cu el.”. Dimpotrivă, și ea, și Victor m-au invitat să mă transfer la Arad, să fim mai aproape, să fim împreună. Atunci însă, o vreme, am simțit nevoia să fiu singură. Ei au înțeles și nu au mai insistat. Ca să-mi umplu timpul și pentru că mi se părea că m-am îngrășat, m-am înscris la Pilates, o practică pentru antrenamentul minții și al corpului, unde am cunoscut oa-meni interesanți. M-am împrietenit cu antrenorul meu și, după o vreme, am devenit iubiți și ne-am mutat împreună.

De data asta, nu m-am mai gândit dacă Adrian seamănă sau nu cu bărbatul visurilor mele, m-am aruncat cu capul înainte și am vrut pur și simplu să trăiesc. împlinisem de curând 31 de ani și ajunsesem să-mi doresc o viață de familie și copii. M-am dus cu Adrian în vizită la Miruna și Victor.

Ei au părut să-l placă, mai ales că Ema și Alice s-au ținut tot timpul scai de el, fiindcă Adrian știa cum să se poarte cu ele.La masă, Adrian ne-a povestit că a lucrat o vreme la o grădiniță pentru copii cu probleme. I-a fost greu să se despartă de ei, când a decis să plece, dar a simțit că nu mai putea face față psihic.

— E dureros să constați că ești neputincios.

N-a putut să ne spună mai multe, iar noi n-am insistat. Am aflat, după luni de zile, că a avut un frate handicapat, pe care l-a pierdut, și atât el, cât și părinții s-au simțit multă vreme vinovați că nu l-au putut ajuta, deși medicii i-au asigurat că nu mai era nimic de făcut. Adrian își dorea enorm copii, dar îi era frică să

nu le transmită gena „defectă”, care credea că există în familie. Ne-am despărțit fără prea multe cuvinte.

— Lasă, nu te necăji! Undeva există un bărbat pentru tine, sunt sigură de asta. Ai să vezi că am dreptate, mi-a spus Miruna.

La câteva luni după ce m-am despărțit de Adrian, m-am decis să mă transfer la Arad, ca să nu mai fiu sin-gură. știam că acolo nu voi duce lipsă de nimic și îmi va fi mult mai bine. Am vândut apartamentul cu tot ce era în el unui cuplu de tineri proaspăt căsătoriți, sub preț, nu mă interesau banii, dar am sperat că măcar ei vor fi fericiți acolo. Mai păstrez legătura cu ei și acum, după patru ani. Lavinia și Șerban au doi copii și sunt fericiți în casa mea, iar asta mă bucură mult.

M-am mutat așadar la Arad și am luat viața de la început. Ema urma să intre la școală, Alice era la grădiniță, în familia prietenilor mei domneau dragostea și armonia.

Miruna, Victor și copiii locuiau de acum într-o casă mare, cu o curte imensă, iar când Victor s-a ocupat de proiectul casei, a avut grijă să pregătească un etaj pentru mine. Aveam intrare separată și o curte numai a mea. Aș fi putut avea o viață total se-parată, dacă asta îmi doream. Am fost extrem de impresionată atunci când prietenii mei mi-au prezentat casa.

— Poți s-o aranjezi așa cum vrei, noi nu ne-am amestecat, mi-a spus Victor, serios.

— Am deplină încredere în tine! 0 să stau în camera de oaspeți până rezolvi totul, e bine așa?

Victor abia aștepta să-i dau mână liberă. Când totul a fost gata, mă obișnuisem așa de mult să mănânc la masa lor și să fac parte din viața lor, încât nu-mi mai venea să locuiesc separat. Oricum, la câteva zile după ce m-am mutat, ne perindam tot timpul în pijamale pe scări, de la mine la ei, de la ei la mine, mai ales fetele făceau drumul ăsta de câteva ori pe zi, ba chiar și noaptea se mai întâmpla ca Ema sau Alice să vrea să doarmă cu mine, iar dimineața părinții găseau patul gol. Aș putea spune, fără să greșesc, că eram fericită. Mi se părea că viața mea este fericirea pură. Uitasem de „prințul meu din povești” și mă bucuram de ceea ce aveam, de realitatea palpabilă.

într-o dimineață, mă îndreptam agale spre firmă și nu m-am putut abține să fotografiez prima magnolie înflorită și o pajiște dintr-un parc doldora de ghiocei și viorele. Primăvara se grăbea să ne dea binețe, iar eu n-am putut trece indiferentă.

La un moment dat, privirile mi s-au întretăiat cu ale unui necunoscut și, preț de o clipă, am avut impresia că am mai văzut acei ochi cândva.

Bărbatul s-a oprit și mi-a spus:

— îți amintești ce ți-am spus? „Dacă ne este dat să fim împreună, ne vom mai întâlni.”

L-am privit mai atent, dar… nu l-am recunoscut, părea alt om.

— M-am schimbat mult, știu. Timpul lasă urme. Când ne-am cunoscut, acum niște ani, eram în divorț și îmi propusesem să stau departe de femei. Deh! Am tras un loz greșit, să zicem. Am intrat cu capul în zid și mi-am spus că ar fi mai potrivit ca, o vreme, să am răbdare să mă vindec. Am nimerit din greșeală la petrecerea aceea, trebuia să mă duc la restaurantul de vizavi, dar nu te-am uitat. și am crezut ce-am spus, eram convins că, dacă ne este dat să fim împreună, ne vom mai întâlni. Uite că am avut dreptate. Nu-ți amintești de mine, nu-i așa?

îl păstrasem în minte și în suflet ani de zile, abia reușisem să-l uit, iar când l-am revăzut, când l-am regăsit, prezența lui nu-mi mai spunea nimic.

— Nu-i nimic, i se poate întâmpla oricui. îți doresc tot binele din lume!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE