Porția de carte. Caiete vechi, îndulcite cu vin / Cum să iubești școala

Fragmente dintr-un carnet pătat cu vin (Charles Bukowski, Editura Polirom)

Un strop de sordid. Dezordine. Disperare, apoi o săgeată de speranță. Idei disparate și totuși logice. Ironie, adâncire în obișnuit, splendoarea îngerilor căzuți, izul promiscuității asumate, umor și amărăciune.

Toate astea și mai multe de-atât pot fi descoperite în volumul de povestiri și eseuri neantologate (1944-1990) semnate de Charles Bukowski, scriitorul care a nu și-a cruțat niciodată cititorii și le-a arătat lumea așa cum e, făcându-i să nu mai fugă de realitate, ci s-o îmbrățișeze în forma sa cel mai des întâlnită – viața aceea aflată la îndemâna tuturor și totuși neînțeleasă și detestată de majoritatea.

Colecția aceasta de texte, amețitoare și puternică, tradusă de Cristian Neagoe, vine din ziare underground, mici reviste literare și chiar publicații pornografice. Atât de versatil era Bukowski, atât de nepăsător sau generos cu talentul său.

Veți găsi aici, în caruselul minții întortocheate a americanului, o mulțime de explicații și revelații, pentru că Bukowski își analizează propria estetică, iar întreaga culegere, aparent haotică și întâmplătoare, completează oportun și revelator întregul format de scriitor și lumea lui inconfundabilă.

Experimentalul, viața nemijlocită de artificiile artei, nuanțele autobiografice, considerațiile personale asupra lui Hemingway sau asupra celor de la Rolling Stones, inteligența tăioasă transpusă în cuvinte surprinzătoare, disprețul pentru lucrurile convenționale – toate acestea clădesc universul cu posibilități infinite de exprimare al lui Charles Bukowski, poetul existenței urbane și al decăderii stilului de viață american. 

Volumul acesta e extrem de prețios, căci cuprinde în același loc un șirag dintre perlele ascunse ieșite din mintea și mâna scriitorului, perle pe care le risipește din nou în lume și care pot fi privite și pătrunse cu alte sensuri în ziua de azi, la peste 30 de ani de la moartea lui Bukowski.

„stau aici beat și mă întreb cum și unde voi trăi mâine. Strada nu face bine omului care-și dorește să rămână singur cu gândurile lui. se zice c-aș fi un poet bunicel și mă pricep la pictat, și primesc scrisori parfumate de la doamne de departe, dar sunt gata pentru ciorile care zboară în soarele rațiunii mele, în timp ce ascult Rahmaninov la un radio pe care trebuie să-l amanetez mâine, îți zic că suntem cu toții nebuni și inadaptați, iar academicienii care predau poezie […]” 

Așa e, universul lui Bukowski nu pare a avea punctul de la finalul frazei – se rostogolește la infinit, ca un perpetuum mobile ce are darul de a ne pune pe ghimpi până la sfârșitul literaturii.

De ce nu le place elevilor școala (Daniel T. Willingham, Editura Paralela 45)

Și acum, să revenim cu picioarele pe pământ și să ascultăm, dintr-un volum extrem de bine documentat și prezentat, motivele pentru care elevii fug de procesul de educație.

De fapt, cartea tradusă în limba română de Emilia Ichim reprezintă răspunsurile unui specialist în științe cognitive la dilemele profesorilor, într-o vastă încercare de a face lumină asupra mecanismelor de gândire din timpul orelor de curs și asupra felului în care această raționalizare afectează viitorul celor ce ocupă băncile școlii.

Astfel, Daniel T. Williangham și-a înlănțuit în acest volum explicațiile despre toate frământările legate de opoziția elevului de a merge pe drumul care i-ar putea asigura o viață bună și prosperă, adică educația. Rând pe rând, expertul în psihologie și pedagogie descâlcește ițele conceptelor utilizate mereu în timpul procesului de predare și învățare: gândirea, memoria, intuiția, toceala, semnificația, aprofundarea sau rolul tehnologiei.

Și multe, multe altele.

De fapt, cartea este un manual pentru profesori, care învață cum să-i învețe pe copii și, mai mult de-atât, învață cum să înțeleagă particularitățile și interesele vârstelor acestora. Iar întrebările din partea profesorilor arată și ele cât de mult mai trebuie muncit la relația dintre dascăli și învățăcei și la pătrunderea diferențelor dintre generații și mentalități.

De pildă, întregul capitol 3 încearcă să lămurească o dilemă care ține de memorie: „De ce țin minte elevii mei tot ce apare la televizor, însă uită tot ce le spun eu?”.

Aici se dezbat chestiuni care țin de procesul de memorare, de întâmplările care-ți stârnesc emoții, despre tehnicile de predare ideale care știu să-l țină pe elev „cu sufletul la gură”, nu doar să audă niște informații plate, care cel mai probabil nu i se vor lipi de creier, despre rolul imaginației în cazul celor mai concrete dintre științe și al creativității de-a lungul întregului proces de predare-învățare.

Pe scurt, cartea lui Willingham netezește considerabil comunicare dintre profesori și elevi, făcând din două tabere aflate de multe ori în conflict (generațional și emoțional) doi parteneri care se sprijină reciproc și care au în permanență de învățat una de la alta. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE