Porția de carte. Tbilisi, locul de unde pleacă poveștile / Incursiune în propriul tău creier

Lumina care lipsea (Nino Haratischwili, Editura Trei)

Georgia anilor 80-‘90 e un loc tulburat, de-abia ruptă din trupul eterogen al URSS, cu nesiguranțele și speranțele oricărui spațiu care s-a trezit într-o bună zi cu independența pe masă și nu a știut cum s-o împartă mai bine.

Tbilisi e un oraș care a știut cumva să-și păstreze farmecul și energia de-a lungul anilor de Rusie și s-a oferit drept leagăn al prieteniei pentru patru fete: Dina, cea care visează numai la libertate, Ira, cea care gândește mult și tocmai de aceea, probabil, nu-i prea plac oamenii, Nene, cea îndrăgostită de iubire, și Keto, cea în care s-a înghesuit toată sensibilitatea lumii.

Legătura lor, creată în momente de tranziție dureroasă, s-a călit prin diverse focuri ale schimbărilor, însoțite de revelațiile vârstei tinere: prima iubire, care nu poate fi decât secretă, străzile care experimentează violența inerentă aproape oricărei tranziții, penele de curent care trezesc întunericul din oameni (detaliu la care se referă inclusiv titlul cărții), bandele mafiote care profită de vidul de putere, drogurile care fac ravagii în întreaga țară și democrația care se instaurează cu toate durerile facerii ce decurg din acest fapt.

Trecerea lor prin viețile proprii, dar și prin ale celorlalte, culminează cu un gest de mare trădare, apoi cu moartea șocantă și neașteptată uneia dintre fete, lucruri care sparg nucleul perfect de înțelegere și devotament. Eroinele s-au risipit apoi în lume, purtând cu ele gustul tragediilor tinereții, dar încercând să meargă mai departe, deși e greu fără iertare. 

Treizeci de ani mai târziu, cele trei femei rămase, crescute cu rănile și vinovățiile lor, se reunesc la Bruxelles, cu ocazia unei expoziții post-portem de fotografie a celei dispărute. Momentele surprinse și înrămate spun chiar povestea vieții lor, a celor care au fost odinioară patru la număr, dar și istoria recentă a țării lor. 

Acest spațiu sigur, îndepărtat de traumele lor, le dă celor trei ocazia de a se revedea, de a se reconecta și de a ierta, căci niciodată nu e prea târziu.

„Lumina care lipsea”, carte tradusă din limba germană de Laura Karsch, are dimensiuni și valențe de epopee – eroinele sunt tragice, dar curajoase, acțiunea e densă și are răsturnări surprinzătoare de situație, iar fresca socială este bine zugrăvită printre ochiurile țesăturii formate din povestea prieteniei celor patru personaje. 

Cunoaștere nelimitată (Mohamed Boclet, Editura Act și Politon) 

Acest tip care a scris această carte – Mohamed Boclet – e campion mondial la o chestie la care credeam că eu sunt campioană mondială: citire rapidă. În sine, aceasta este o serie de tehnici și mecanisme care, odată însușite și perfecționate, scurtează considerabil procesul de parcurgere a unui text, fără să compromită înțelegerea profundă a acestuia, cu toate sensurile și simbolurile pe care acesta le conține.

În volumul tradus din limba franceză de Anca Măgurean, Mohamed Boclet împărtășește lumii câteva dintre trucurile sale, ajutându-și cititorii să-și descopere tipurile de inteligență, să-și anuleze tendințele de autosabotare când vine vorba despre învățare și să-și înțeleagă mai bine propriul creier – ce poate acesta să facă, mai ales dincolo de ceea ce noi credem că e imposibil.

Boclet a devenit vicecampion mondial la citire rapidă după ce, paradoxal sau poate nu, a întâmpinat dificultăți majore la școală. Treptat, el și-a dezvoltat propria metodă de învățare, care l-a ajutat să asimileze mai repede informațiile și să-și dezvolte cu succes capacitatea intelectuală, într-un fel în care învățământul organizat nu o face.

Francezul oferă sfaturi despre cum ar trebui să ne păstrăm un creier odihnit pentru o funcționalitate optimă: somnul e de bază, la fel și buna gestionare a stresului zilnic. Dar ne dezvăluie și 7 legi ale creierului pe care, dacă le respectăm, le putem folosi la maximum în drumul nostru spre un proces de învățare mai puțin „bumpy”.

Din acest legi aflăm că creierul nostru știe să arunce la coșul de gunoi tot ce nu-i trebuie, că nu poate îndeplini mai multe sarcini în același timp (cu alte cuvinte, multitaskingul este doar o legendă cu prinți și prințese), că lucrează fără ca noi să ne dăm seama de asta la fiecare pas.

Mohamed Boclet propune și numeroase exerciții, extrem de interesante, de memorare, de „flexare”  a mușchiului minții, pentru a-l antrena și a-l face mai predispus la memorare logică și durabilă. 

Acest volum poate dezvălui celor interesați de felul în care funcționează rotițele noastre care nu se văd, explicate dintr-o perspectivă „fresh”, a unor scurtături care duc spre un rezultat final desăvârșit.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE