RADAr CULTURAL. Steaua singurătăţii

Sub steaua singurătății am stat, stăm sau va veni vremea când vom sta.

Este imposibil să cuprinzi într-o definiţie toate faţetele singurătăţii. 

Singurătatea este sentimentul absenţei. Singurătatea poate fi un spaţiu privilegiat de reflecţie sau o cameră de tortură. Un gol plin de amintiri, o răsucire în golul amintirilor. Singurătatea este năzuinţa spre ceva de neatins. 

Singurăratea este suferinţă, care – dacă nu alunecă în zona clinică – îşi are vindecarea în ea însăşi. 

Fascinaţia singurătăţii, exprimată artistic, poate naşte capodopere. 

Mi-am propus să ilustrez ideea de singurătate cu o lucrare foarte puţin cunoscută. Un tablou executat în guaşă şi intitulat „Strada singurătăţii”. Este semnat Carolina Soledad Salvatierra. Nu ştiu nimic despre autoare, dar numele ei, Soledad, Singurătate, pare predestinat:

ARTHUR RIMBAUD LA NEW YORK. Şocant de precis descrie singurătatea David Wojnarowicz în suita de fotografii „Arthur Rimbaud la New York”. Chipul marelui poet francez de la sfârşitul secolului al XIX-lea este lipit pe un personaj, surprins în diverse locuri. Aici, în metrou. Ceea ce a reuşit Wojnarowicz este un adevărat poem despre o anumită formă – cea mai actuală – a singurătăţii. A singurătăţii în mulţime, singurătatea urbană. În mod paradoxal, metropola plină de oameni este unul dintre spaţiile singurătăţii în secolul nostru. 

Recomandări

Coreea de Nord și-a redeschis granițele. Primii români care au vizitat-o: „Am asistat la ziua de colectat fecale umane” | Interviu

În secolul celor mai spectaculoase interconexiuni, omul se simte izolat. Pe „străzile” reţelelor de socializare bântuie o singurătate deloc virtuală. În marile oraşe, înghesuiţi unii într-alţii în mijloacele de transport în comun, putem face proba că nu întotdeauna apropierea fizică este leacul singurătăţii. Ne simţim irelevanţi, ne simţim ca şi când n-am fi. Suntem nişte Arthur Rimbaud care părem să nu fi trecut niciodată prin viaţa altora, irelevanţi şi în propria noastră viaţă.  

OAMENI DE NICĂIERI. Cântecul Beatles-ilor spune povestea vieţii unei femei simple, pe numele ei Eleanor Rigby. Trăieşte singură, pe lângă o biserică, adunând orezul aruncat tradiţional peste miri. Moare singură, într-o congregaţie de ţară, un loc idilic s-ar spune. Cum mor singuri oamenii din cartierele-dormitor ale metropolelor sau dezmoşteniţii soartei, pe caldarâm, sub luminile strălucitoare ale oraşului. Sunt toţi asemenea celui despre care vorbesc versurile lui John Lennon şi Paul McCartney din „Omul de nicăieri”. Oameni de nicăieri, spre chipul cărora nu priveşte nimeni. Pot purta liniştiţi masca lui Rimbaud, nu-i observă nimeni. Este destul să privim imaginile pe care se prelinge cântecul. Secvenţele fac parte din filmul „Submarinul galben” (1968) – o radiografie la fel de actuală a singurătăţii urbane şi în 2025. 

Recomandări

Prins cu droguri, Gheboasă a beneficiat de înțelegerea judecătorilor. Ce pedeapsă a primit

TIKTALK. SOLEDAD. Cât de frumoasă este reverenţa tiktokerilor de a o recupera pe Chavela Vargas, care s-a stins cu patru ani înainte de a se naşte această reţea. Odată cu Vargas, au recuperat un cuvânt cât o lume. Soledad! Ca şi sinonimul lui portughez – „saudade”, scăldat în nostalgie  – este considerat intraductibil până la capăt. Talentul Chavelei Vargas îi descoperă tainele.  

 
 @chavelavargas_ #chavelavargas #soledad #lesbica #México #música #parati ♬ Chavela Vargas Soledad - Chavela Vargas 
 
 

DORUL – SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SINGURĂTĂŢII. Soledad, saudate… Echivalentul românesc le traduce perfect, adăugându-le în plus o abia perceptibilă, superbă nuanţă de autoironie. Dacă nici din portughezul saudade, nici din spaniolul soledad nu se vede ieşire, din dor există o portiţă de scăpare: un alt dor. În singurătate e dragostea şi lipsa dragostei, comunicarea în sens de cuminecare, de reciprocă împărtăşire. Maria Tănase le ilustrează pe amândouă – şi autoironia, şi speranţa – dând o unicitate tulburătoare sentimentului românesc al singurătăţii.  

Urmărește-ne pe Google News