Soția mea e îndrăgostită de carieră, de mine este îndrăgostită doar amanta

Am citit prima dată revista voastră pe culoarele spitalului unde soția mea era internată după accidentul de mașină pe care l-am avut împreună. Mă simțeam singur, descurajat, voiam să împărtășesc cuiva ceea ce simțeam. Așa că am hotărât atunci că, după ce voi scăpa de necaz, am să vă scriu. Dar nici nu bănuiam în acele momente câte voi avea de povestit…

Îmi iubeam enorm soția, aș putea spune chiar că o divinizam și, până să avem acest accident, eram convins că n-aș putea trăi fără ea. Soția mea este o prosperă femeie de afaceri, ambițioasă și voluntară, care a ajuns prin puterile ei acolo unde a ajuns. Nu a vrut să avem copii pentru că nu a fost dispusă să renunțe la cariera ei de succes pentru a face ceea ce orice femeie poate face, adică să crească copii. N-am vrut să o supăr, așa că m-am împăcat și cu această idee, pe lângă faptul că eu oricum eram mai totdeauna pe locul doi. Cariera ei avea întotdeauna prioritate, dar eu n-am protestat niciodată; îmi spuneam că, dacă tot n-am fost în stare să fac atâția bani ca ea, măcar s-o sprijin pe ea.

într-o seară, eram invitați la o recepție de binefacere – se adunau fonduri pentru bătrânii din aziluri, iar Eliana n-ar fi lipsit pentru nimic în lume de la evenimente mondene. în plus, e foarte generoasă în astfel de situații. Nimic nu îi displace mai mult decât să întârzie undeva, iar traficul era în acea seară cumplit de aglomerat. în gene-ral, nu se amesteca în stilul meu de a con-duce, dar de data asta m-a îmboldit tot timpul să mă lansez în depășiri hazardate. Ghinionul nostru a fost că un șofer neatent ne-a lovit în plin, iar ea a fost lovită mult mai serios decât mine.

Am chemat imediat Salvarea, mi-era teamă ca nu cumva să o pierd. Doctorii mi-au dat toate asigurările că se va reface, dar era nevoie de timp și răbdare.

După două săptămâni de la internare, au mutat-o la o secție de recuperare, unde a avut norocul să intre pe mâna unei femei extraordinare, care s-a comportat ca un înger cu Eliana, care era extrem de morocănoasă și de îngrijorată de mersul afacerilor ei. Această Delia era total diferită de Eliana: calmă, modestă și optimistă. Se pricepea la de toate, așa că a reușit să-i redea Elianei pofta de viață: a tuns-o, i-a făcut manichiura și pedichiura, ba chiar a convins-o să se detașeze puțin de problemele care nu-i dădeau pace. Delia avea 28 de ani, era singură, absolvise o școală de asistente medicale și se specializase pe probleme de recuperare. Ca să mai câștige un ban în plus, făcea masaj la domiciliul clientelor. Deși ducea o viață ternă și deloc ușoară, avea mereu zâmbetul pe buze.

— Delia, cum reușești tu să fii atât de optimistă? am întrebat-o într-o zi, exasperat de lamentațiile Elianei.

— Cred că sunteți foarte obosit, mi-a răspuns ea. Ar trebui să nu mai veniți chiar în fiecare zi la spital. Soția dumneavoastră e pe mâini bune și oricum e în afară de orice pericol. De ce nu vă odihniți? Oricum, cred că și doamnei Eliana i-ar face bine s-o vizitați mai rar…

Avea dreptate, căci Eliana ajunsese să fie insuportabilă. își revenea mai greu decât se așteptase, și asta o făcea să fie extrem de irascibilă. Cred că nu ne certaserăm atât de mult în toți cei zece ani de când eram împreună.

— Dacă te-ai fi priceput și tu la afaceri, aș fi stat liniștită! îmi reproșa ea întruna. Dar ești un pămpălău, și de-aia am lăsat totul pe mâna altora.

— Dar sunt colaboratorii tăi, tu i-ai ales! De ce nu ai încredere în ei?

— Tot niște străini rămân! N-am încredere că nu mă fură, de trei luni, de când zac în spital! Nici în tine nu prea mai am încredere. Aveai tot timpul să mă înșeli!

— Eliana, termină cu prostiile! Nimeni nu vrea să te înșele. încearcă să fii rațională, nu te mai lăsa mânată de gânduri atât de urâte!

— Da, poate ai dreptate. Iartă-mă! Nici eu nu știu ce e cu mine. Mă ierți? Nu-i așa că mă iubești?

— știi bine că n-am iubit nicio femeie așa cum te iubesc pe tine. Nu te mai chinui atât! Gândește-te că și mie mi-e greu…

— Da, știu, vrei să spui că te chinuiesc și pe tine… Crezi că nu-mi dau seama? Dar tu, măcar, ești sănătos!

Nu mai suportam discuțiile astea. Așa că i-am ascultat sfatul Deliei și am mai rărit-o cu vizitele la spital. M-am pus pe muncă, am revenit la proiectul pe care-l cam abandonasem. și, în scurtă vreme, am început să dorm mai bine noaptea, să fiu mai bine dis-pus și să-mi reiau unele din ocupațiile mele obișnuite: să merg la tenis, să mă văd cu prietenii la o bere, să ascult muzică. La Eliana mergeam o dată la trei zile și, deși-mi venea greu, petreceam doar câte o jumătate de oră în compania ei. A devenit mai blândă cu mine, dar la lamentații n-a renunțat.

într-o seară, când ieșisem din spital, am întâlnit-o întâmplător pe Delia.

— Bună seara, abia te-am recunoscut! i-am zis.

— E firesc, nu m-ați văzut decât în halat. Pentru foarte mulți oameni, nu sunt decât persoana în halat alb care îi învață să meargă din nou. însă sunt și eu tot om…

—N-am vrut să spun asta, îmi cer scuze… Te-ar supăra dacă te-aș ruga să bem o cafea împreună?

— Nu trebuie să vă scuzați, nici nu m-ar supăra să bem o cafea. și să mâncăm o înghețată pe care am făcut-o, dar n-am avut cu cine s-o mănânc…

— Da, aș mânca o înghețată cu plăcere.

Locuiești departe de aici?

— La prima stație. Am însă o singură rugăminte: vă spun acum totul despre cum evoluează însănătoșirea doamnei Eliana, dar nu mă mai întrebați nimic despre asta, când ajungem la mine.

— și eu am o rugăminte la tine: te rog, spune-mi Alex! La urma urmei, cred că sunt cu doar câțiva ani mai mare ca tine. și, crede-mă, n-o să mai suflu o vorbuliță despre spital și boli!

— Nu te supăra, dar încerc ca, atunci când sunt acasă, să uit problemele care mă frământă la spital. Altfel nu cred că aș putea supraviețui. Vreau să am și eu câteva clipe de liniște. Crezi că sunt egoistă?

—Nu, nicidecum. Fiecare om are dreptul la intimitate, la visare. Nu putem trăi doar cu viețile altora.

— Pot să te întreb de ce accepți ca Eliana să te trateze atât de nedrept uneori?

— 0 iubesc foarte mult și am acceptat întotdeauna situația, chiar dacă mă doare câteodată. Pentru toată lumea, eu sunt soțul femeii de afaceri Eliana…

— Pentru mine, nu.

— Ce vrei să spui?

Răspunsul ei l-am primit abia după ce m-a poftit în casa ei și m-a instalat pe un fotoliu confortabil.

— Vreau să spun că ești un om de calitate și cred că greșești lăsându-te călcat în picioare. Eliana e obișnuită să comande tuturor și te-a inclus și pe tine în aceeași categorie cu angajații ei, cu partenerii ei de afaceri. E ca și când te-ar considera o cantitate neglijabilă. Tu nu-ți dorești copii?

— Ba da, mi-am dorit chiar foarte mult, iar ea n-a fost de acord.

— Ai văzut? Numai ce vrea ea este bine. N-aș putea trăi lângă așa un om, crede-mă. și mai cred că, tocmai pentru că tu ai acceptat tot ceea ce a venit din partea ei, relația voastră a început să scârțâie… Iartă-mă, nu vreau să mă amestec, n-am niciun drept, voiam doar să-ți spun că este cel mai dificil pacient pe care l-am avut vreodată.

— îmi cer scuze în numele ei…

— De ce trebuie să-ți ceri tu scuze? Nu crezi că ar trebui să o facă ea? Vezi? Faci din nou exact ce-ți spuneam să nu mai faci.

— știu!

— Cum adică?

— M-ai pus să-ți promit că, din momentul în care intrăm în casa ta, nu o să mai vorbim despre asta…

— Ai dreptate. Ce preferi: înghețată de căpșuni, de cacao sau de zmeură?

— Din fiecare câte puțin.

— Vrei și frișcă?

Cât a stat ea în bucătărie, am studiat apartamentul mic și cochet în care locuia. Avea foarte multe CD-uri cu muzică rock, clasică, avea chiar și Maria Tănase. Nu am văzut însă nicăieri fotografii ie familie sau ale ei cu prieteni sau cu vreun iubit.

— Nu-ți place să te fotografiezi? am întrebat-o discret.

— De ce mă întrebi?

— N-am văzut nicăieri nicio fotografie.

— Nu-mi place să expun fotografii prin :asă. Le am strânse în albume. Ești curios să-mi cunoști ascunzișurile?

— De ce nu?

A scos dintr-un sertar câteva albume și mi le-a întins.

— Poftim! Potolește-ți curiozitatea.

Am recunoscut-o la vârste mici, la școală, pe podium la înot, cu o medalie la gât, sub bradul de Crăciun și parcă la ofițerul stării civile.

— Ai fost căsătorită?

— ți se pare ieșit din comun?

— Iar pun întrebări stupide. Iartă-mă!

— Nu-ți mai cere tot timpul scuze. Da, am fost căsătorită cu iubitul meu din liceu. Eram prea tineri ca să poată dura. El a plecat cu prietena mea, acum sunt căsătoriți, au și copii. Banal, nu?

— Dezamăgirile nu sunt banale. De atunci ești singură?

— Oarecum. Nu m-am mai putut implica într-o relație de durată. Te critic pe tine, dar nici eu nu stau prea bine la capitolul curaj.

Nu știu de ce, dar în clipa aceea am simțit nevoia imperioasă să o iau în brațe și să o sărut. Nu s-a împotrivit. Am rămas și am petrecut noaptea împreună. Nu vreau să vă vorbesc despre asta, dar trebuie să recunosc că a fost o noapte minunată, nu mă mai simțisem de multă vreme iubit cu adevărat.

Dimineața, Delia a fost destul de stânjenită, nu știa cum să se poarte, așa că m-am gândit să plec și să pun capăt chinului ei.

— Nu fug, Delia, dar cred că ai nevoie să fii singură câteva clipe. Am dreptate?

— Da, ar fi mai bine să pleci acum. Vorbim…

— … Diseară. Te aștept când ieși de la spital, e bine așa?

— E foarte bine, mi-a zis zâmbind, bucuroasă.

Acasă, m-am surprins la rândul meu surâzând, în timp ce mă rădeam, la oglindă. Eram vesel, aveam chef de viață, mă simțeam ca renăscut. și mi-am dat seama că, de ani de zile, mă învățasem să trăiesc într-o stare de tensiune, de crispare. Acum mă simțeam din nou liber. Nu-mi venea să cred că seara și noaptea aceea existaseră cu adevărat. întâlnirea cu Delia, discuția atât de directă și de intimă, sărutările… De parcă asta așteptaserăm amândoi, încă de la început. Poate că, de fapt, așa și era…

— Ce s-a întâmplat cu tine, dragul meu?

m-a întrebat Eliana, de cum am intrat în salon. Ești foarte schimbat.

— ți se pare.

știam că Eliana mă cunoștea mai bine decât oricine. Era prima oară când o mințeam. Dar nu mă simțeam vinovat, nu regretam nimic din ceea ce făcusem. Nu voiam să-i mărturisesc, acum, pe patul de suferință, ce se întâmpla cu mine.

— Poate e din cauza proiectului meu… M-a felicitat azi șeful.

— și tu ești în culmea fericirii! Normal, ai uitat că ai o soție bolnavă, în spital…

N-am știut cum să ies mai repede din salonul de spital. Oricum, ajuns în stradă, am răsuflat ușurat. știam ce am de făcut. Pentru prima oară în zece ani, aveam să fac ceva pentru viața mea. Pentru fericirea mea.

Nu vreau să mă înțelegeți greșit, nu-mi face plăcere să o înșel pe Eliana, pe care credeam până atunci că o iubesc și fără de care nu mi-aș fi putut imagina viața. Simțeam însă că, pentru prima oară în viață, eram cu adevărat fericit. Simțisem în îmbrățișările Deliei ceva ce nu simțisem niciodată alături de Eliana, și anume că mi se dăruia cu toată ființa ei. Că avea nevoie de mine. Am înțeles că Eliana are nevoie de mine doar pentru un anumit statut social. Dădeam bine în „peisajul” ei conjugal, în calitate de arhitect, chiar dacă nu aveam propria mea firmă și nu jecmăneam clienți cu bani.

Am așteptat-o pe Delia la poarta spitalu-lui, cu mult timp înainte ca ea vină. 0 așteptam ca un adolescent nerăbdător, emoționat și plin de dorințe de mult uitate. Când am văzut-o, am luat-o în brațe.

— Ce faci, Alex? m-a întrebat.

— Ce să fac, Delia? Te iubesc! Tu m-ai învățat să iubesc și să fiu fericit, așa cum ai învățat alți oameni să meargă!

Dacă ea ar fi fost de acord, aș fi divorțat până acum. Dar Delia n-a vrut să-i facă rău propriei ei paciente. Eliana a ieșit de două luni din spital, s-a refăcut aproape complet, dar urmează încă un program de fizioterapie, tot cu Delia, pe care o adoră.

Nu știe că și eu o ador, zi de zi, clipă de clipă. Dar va afla acest lucru, când voi primi undă verde să-i spun că am întâlnit în sfârșit o femeie care mă iubește și care dorește să avem împreună o familie cu copii, nu o firmă, cu o șefă și un subaltern…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE