Soția mea mi-a făcut copii cu un alt bărbat

După ce m-am însurat, cum era și firesc, m-am gândit că trebuie să muncesc, să-i pot oferi soției mele o casă în care să ne creștem copiii, mai ales că amândoi ne doream doi-trei copii. Nu m-aș fi grăbit cu însurătoarea, dar mă temeam să n-o pierd pe Maria, o fată frumoasă și cuminte de la țară, pe care o cunoscusem la nunta unui prieten. Tudor mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că mai bine plec la muncă după ce ne punem pirostriile, că altfel risc să rămân fără mireasă, și mi-am zis că are dreptate. Așa că m-am dus la părinții Mariei, am cerut-o și, peste o lună, am făcut nunta. Am lăsat-o să stea în casa surorii bunicii, care oricum avea nevoie de puțin ajutor și, ca să nu-i fie urât și să nu fie singură, am îndemnat-o să-și cheme sora mai mare și cumnatul, să stea cu ea. Mi-am pus multă nădejde în cumnatul meu, trebuia să fie un bărbat în casă. I-am promis că, îndată ce mă întorc, o să fac în așa fel încât să plece și el, să poată aduna ceva bani pentru familia lui.

Când am plecat, aveam inima strânsă, mi-am lăsat mireasa după ce abia începusem să simt gustul fericirii, dar eu am fost întotdeauna un om corect, poate puțin prea aspru și cu mine, și cu cei din preajma mea, țineam morțiș ca familia să o ducă bine, voiam să fac tot posibilul pentru a le asigura alor mei confortul necesar.

M-am dus chemat de un consătean, care muncea în Israel de mai bine de doi ani și care mi-a spus că patronul firmei făcea angajări. M-am obișnuit repede cu viața de acolo. Munceam pe rupte, gândindu-mă că nu va trebui să zăbovesc prea mult pe meleaguri străine. în primul an, nu mi-am luat concediu. Cornel, consăteanul care mă ajutase, se ducea acasă, așa că l-am rugat pe el să le ducă una-alta și alor mei și, mai ales, s-o ajute pe Maria să-și pună telefon, ca să putem vorbi în voie.

Numai câțiva localnici aveau telefon acasă pe vremea aceea și trebuia să apelăm tot timpul la bunăvoința vreunuia dintre ei. Soția lui Cornel lucra la poșta din comuna vecină, așa că a vorbit cu colegii ei să facă un aranjament la stâlpi, să poată trage tele-fon și în casa dadei Ana, sora bunicii. Când am vorbit prima oară la telefon cu Maria, am fost atât de fericit, de parcă o țineam în brațe. I-am promis că o să vin acasă peste câteva luni, măcar pentru o săptămână. A intervenit însă ceva și n-am mai putut pleca. Păstram legătura la tele-fon, ea îmi spunea cum le mergea, ei și celorlalți din casă, iar eu eram mulțumit că o știam pe mâini bune și mă bucuram că suma de bani puși deoparte era tot mai frumușică.

Ori de câte ori patronul începea un șantier nou, mă întreba printre primii dacă nu sunt amator, iar eu nu refuzam nicio ofertă. Ajunsesem să muncesc ca un robot. Cornel mi-a șoptit că ceilalți angajați erau cam supărați pe mine, că dădeam un exemplu rău, că nu era nor-mal să nu mă duc să-mi văd și eu familia, pentru că așa n-aveau s-o mai poată face nici ei… Nu mă gândisem, ce-i drept, la asta. Mie îmi era aminte să mă întorc cât mai repede acasă, să-mi văd de viață, uitasem că mai erau și alții pe lângă mine.

Ca să-mi împac colegii, mi-am luat concediu. Am cumpărat de toate pentru toți ai casei și am plecat în țară. Trecuseră doi ani de când nu-mi văzusem soția. înflorise cum înfloresc cireșii primă-vara. Era și mai frumoasă decât o lăsasem. Se mai împlinise puțin și era numai zâmbet. Zece zile, cât am stat acasă, am mai fost feri-cit decât fusesem tot restul vieții.

Lucrurile păreau să meargă foarte bine. Cu banii trimiși de mine, Mihai, cumnatul meu, văruise casa și o mai cârpise pe ici, pe colo, iar grădina, care până la plecarea mea fusese părăginită, pentru că dada Ana nu mai avea putere s-o muncească, era plină de felurite legume. N-am avut ocazia să vorbesc cu Mihai, Maria mi-a spus că a plecat în Ungaria să fac rost de niște semințe mai speciale, ca să înceapă de la anul să cultive bame, care erau la mare căutare la export. Câțiva consăteni făceau bani frumoși vânzându-le bamele unor străini care veneau și le luau personal, direct din grădina lor. Sora Mariei, Liliana, născuse de curând, părea obosită, dar și fericită. Nu m-am putut împiedica, firește, să mă gândesc ce bine va fi când vom avea și noi curtea plină de copii frumoși ca Maria.

Cât am stat acasă însă, ori de câte ori am vorbit cu ea, Liliana nu m-a privit nici măcar o dată în ochi și m-am mirat, că o știam o fată îndrăzneață. Mi-am imaginat că nașterea a lăsat niște urme, că poate e mai sensibilă și n-am dat prea mare importanță.

Mi s-a părut totuși ciudat că, aproape în fiecare noapte, când se trezea copilul, Maria alerga să-i dea surorii ei o mână de ajutor. și m-a mai mirat ceva, dar atunci nu am cântărit prea mult lucrurile: cât am stat în concediu, Maria mi-a spus că are o boală femeiască și nu poate face dragoste cu mine, că pot lua și eu. Sigur că mi-a fost greu, dar îmi iubeam soția ca pe ochii din cap, nu voiam să-i fac vreun rău.

Am plecat hotărât să mă întorc cât mai repede. Cornel a plecat în concediu imediat după ce m-am întors eu și a lipsit vreo două săptămâni.

Când s-a întors, mi-a adus scrisori de acasă, dar mi s-a părut că evită să stea de vorbă cu mine.

— Ce-i cu tine? ți-am greșit cu ceva? l-am întrebat.

— Ce vrei să spui?

— Păi, te-ai întors de zile bune și nu mi-ai povestit ce-ai găsit acasă.

— M-am gândit că ai fost și tu de curând, ce aveam să-ți spun nou?

— Cornele, s-a întâmplat ceva?

— Măi omule, tu știi cum e lumea, vorbește câte în lună și în stele… tot felul de prostii. Nevastă-mea e femeie cumsecade, dar e cam bârfitoare, recunosc, e singurul lucru care nu-mi place la ea. îi place să se amestece unde nu-i fierbe oala. Am tot încercat s-o domolesc, dar, deh, așa sunt mai toate muierile, le place să clevetească.

— Ce vrei să spui, omule? Nu te mai codi atât!

— Nu vreau să te supăr, ești un om bun.

— Mă superi dacă nu-mi spui!

— Nevastă-mea zice că…

— Hai, omule, nu mă mai fierbe!

— Zice că… ăla mic al Mariei ar fi făcut cu bărbatul surorii ei…

La început, parcă mi s-a pus o ceață pe creier și n-am înțeles ce vrea să spună. Pe urmă, am început să mă dumiresc și să fac legături.

Așadar, ăsta era motivul pentru care Liliana își ferea privirea când vorbea cu mine. Cât despre Maria mea… Nu avea nicio boală, abia născuse, și noaptea, când se scula, se ducea să-și alăpteze copilul, pesemne.

Cum să mi se întâmple tocmai mie una ca asta? Cu ce am greșit? Adică omul pe care am avut încredere să-l aduc în casă mi-a necinstit femeia? Ce fel de om poate fi unul ca ăsta? Simțeam că-mi clocotește creierul și îmi explodează capul. Nu am știut ce altceva să fac, m-am închis în camera mea și m-am îmbătat până n-am mai putut să mă țin pe picioare. M-am îmbolnăvit apoi și am ajuns la spital. Patronul a aranjat să fiu îngrijit cum se cuvine, la cel mai bun spital, dar nimeni nu știa exact ce boală aveam.

— E bolnav de supărare, le-a spus Cornel doctorilor.

Nu le-a spus adevărul, ca să nu mă facă de rușine. După mai bine de o lună, am ieșit din spital. Mă simțeam ceva mai bine, adică nu-mi mai păsa de nimic. N-am mai dat niciun telefon acasă, l-am rugat pe Cornel să-i transmită el Mariei să plece din casa mea și să nu mă mai caute niciodată.

— Măi, omule! Poate că nu e adevărat! N-ar fi bine mai întâi să vorbiți, să afli ce s-a întâmplat?

— Nu vreau să mai știu nimic!

Căsnicia mea s-a ter-minat înainte de a începe. Am divorțat, am rămas acolo și am continuat să muncesc și să strâng bani, deși mi se părea că nu mai am nici-un rost. Ori de câte ori Cornel voia să-mi spună câte ceva despre Maria, vreo bârfă aflată de la nevastă-sa, îl opream și-i spuneam că nu vreau să mai știu nimic, că mi-a făcut destul rău și vreau să uit că există.

După alți doi ani, Cornel s-a întors acasă, dar eu am rămas. Nu-mi mai ardea să construiesc nicio casă, nu-mi mai ardea de nimic. Am ajuns omul de încredere al patronului, am început să mă ocup de angajarea muncitorilor, eram foarte ocupat, și asta îmi prindea bine. Când șeful meu mă obliga să-mi iau câteva zile libere, mă duceam să văd lumea și prinsesem gustul călătoriilor. Călătoriile mi-au prins bine, m-am mai luminat la minte, am aflat multe lucruri de care nu aveam habar și am început să văd viața cu alți ochi. M-am gândit să mă stabilesc în străinătate, nu mă mai trăgea inima să mă întorc acasă. Alor mei le trimiteam bani, și ei erau mulțumiți.

Să fi trecut vreo cinci ani de când locuiam cu totul în străinătate. Nu mai călcasem deloc pe-acasă. Uneori, când li se făcea prea dor, veneau ai mei să mă viziteze. Nu-i mai speria gândul să se urce

în avion și erau mândri nevoie mare de mine. într-o zi, m-a sunat Cornel. Deveniserăm de-acum prieteni buni, ne vedeam rar, dar vorbeam tot timpul. El avea acum o familie mare, avea firma lui de construcții și le era de ajutor și alor mei. Era omul meu de nădejde acasă.

— Trebuie să-ți spun ceva… S-a întâmplat ceva rău…

— Au pățit ai mei ceva?

— Nu, nici vorbă! Sunt mai bine ca oricând. Despre altceva e vorba… Maria…

— Parcă era vorba că nu-mi mai pomenești de ea!

— Maria a murit!

— Vorbești prostii! Nu-mi arde de glume, Cornele!

— Nici mie! Pe Maria a omorât-o cumnatul ei și pe urmă s-a omorât și el. M-a sunat sora ei, era disperată, biata femeie.

Au rămas doi copii fără părinți…

— și de ce-mi spui mie? Ce-aș putea face eu? S-o învii din morți? Poate că, nici dac-aș putea, n-aș face-o! și-a bătut joc de viața mea!

— Ești un om bun, nu vorbi prostii! Vino acasă, trebuie s-o ajutăm cumva pe biata Liliana, nu mai poate rămâne cu copiii acolo!

Mi-a fost rușine să-mi refuz prietenul și, după ce am aflat ce am aflat, parcă nici nu mă lăsa inima să ignor lucrurile. Mi-am luat câteva zile libere și m-am dus. Cornel îi luase pe Liliana și pe copii la el. Copiii îi semănau leit Mariei.

M-a șocat asemănarea când i-am văzut. Copiii erau cuminți și la locul lor. Se jucau în curte cu copiii lui Cornel. Liliana era distrusă, în schimb. Fără s-o întreb nimic, a început să-mi povestească.

— Mihai și Maria s-au iubit de mici. Părinții noștri n-au lăsat-o să se mărite cu el, au zis că eu trebuie să mă mărit prima, că sunt mai mare. Bătuseră deja palma cu părinții lui Mihai, era la mijloc niște pământ, trebuia să-și pună la adăpost averea. Eu țineam la Mihai, dar știam că el

O iubește tot pe Maria, așa că am închis ochii, mai ales după ce am aflat că eu nu pot face copii. După ce s-a măritat cu tine, m-am gândit că lui Mihai îi va fi mai ușor s-o uite. Dar tu ne-ai chemat să avem grijă de ea. N-am avut curajul să-ți spun adevărul, deși mi-am dat seama că ești un om bun. întotdeauna mi-am iubit sora, nu-i puteam face rău tocmai eu. După ce ai aflat și ai alungat-o, ne-am mutat la oraș, toți patru. Lumea știa că băiatul e al nostru, iar apoi s-a născut și fetița. Copiii purtau oricum numele lui Mihai și al meu. și în acte figuram tot noi. Maria s-a angajat la un moment dat, a vrut să-și câștige și ea existența. Mihai n-a fost de acord, dar până la urmă n-a avut încotro. Numai că Maria a cunoscut un bărbat și s-a hotărât să se mărite. Nu-l mai iubea pe Mihai ca la început și nu mai suporta ca el să-i controleze fiecare mișcare. Dar lui Mihai, Dumnezeu i-a luat mințile.

Nu-i mai păsa de nimeni. Se ținea scai de Maria. într-o bună zi, se apropia tot mai mult ziua nunții, iar Mihai n-a reușit s-o convingă să renunțe, așa că a urmărit-o și a dat cu mașina peste ea, iar apoi a intrat cu toată viteza într-un zid. Amândoi au murit pe loc. N-am știut ce să fac, cui să-i cer ajutorul. Mi-am amintit de tine și de Cornel. L-am sunat, iar el a venit și ne-a luat. Copiii încă nu știu că Maria și Cornel nu se mai întorc niciodată. Nu știu ce să le spun. Mi-e teamă să nu le amărăsc sufletele, să nu-i sperii. Tu ai mai multă minte, sfătuiește-mă ce să fac!

Copiii se jucau în curte. I-am privit atent o vreme și m-a uluit din nou cât de mult îi semănau Mariei.

— Ei te știu de mama lor?

— Nu, știau că mama lor e Maria. Nu știu câte au înțeles în căpșorul lor, dar ne spuneau și mie, și ei „mamă”. Andrei e mai mare, dar Sonia e prea mică să-i vorbesc de moarte. N-am vrut să-i duc la înmormântare, s-a ocupat Cornel de toate.

Cornel are dreptate, sunt un om bun. N-am putut să le întorc spatele nici copiilor, nici Lilianei. Cum și ea este un om bun, iar în viața mea nu exista oricum nicio femeie, m-am însurat cu ea și am înfiat copiii. Iar fapta bună m-a răs-plătit cu fericirea la care visam de atâta amar de vreme.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE