Sunt condamnată la singurătate?

Eu, Maria Coșuleț, sunt o femeie blestemată. Nu știu de ce, căci nu am omorât nici măcar o muscă în viața mea. Dar știu că am parte numai de belele, că nu cunosc nicio altă ființă pe lumea asta care să fie mai nefericită, mai oropsită, mai lipsită de noroc decât mine. Ce mai încoace și încolo, chiar sunt blestemată!

Prima oară mi-am dat seama de asta pe la 19 ani. Eram o fată frumoasă, bucălată, cu părul blond și lung atârnându-mi până la mijloc. Aveam ochii mari, căprui, și buzele cărnoase. Veneam la oraș plină de încredere, sperând că aici voi găsi ceea ce nu am reușit să găsesc la țară, acolo unde m-am născut și am crescut: dragostea adevărată, bazată pe încredere și respect!

Știam că nu va fi ușor, că tipii de la oraș abia așteptau să se înfrupte dintr-o tânără proaspătă, frumos crescută în aerul sănătos de munte, cum eram eu. Dar mai știam și că valorile morale cu care mă înzestraseră ai mei îmi puteau fi de ajuns pentru a ține piept provocărilor, a spune nu ispitelor și a merge pe calea cea dreaptă. și așa a și fost.

Nu m-am dăruit primului pretendent, chiar dacă Doru Spinache (așa-l chema pe tip) tot spunea că eu eram cea pe care o așteptase de ani de zile și că, odată intrat în viața mea, nimeni și nimic nu-l va scoate de acolo. Eu știam de la colegele seduse și abandonate de el că nu e altceva decât un crai, un fustangiu, așa că, domnișoară fiind, nu i-am permis să se apropie de mine. L-am respins brutal tot timpul și l-am uitat.

Prima mea iubire a fost Damian Stratulat, un alt coleg de grupă (eram studentă la ASE), care mi-a arătat afecțiune, tandrețe și încredere. Vorba lui era vorbă și fapta lui era faptă. Când spunea ceva, se ținea de cuvânt, iar când făcea ceva, lucrul ieșit din mâinile lui era lucru ade-vărat. Era genul de om pe care te puteai baza. De aici i s-a și tras…

Într-o seară, pe când eram noi în intimitate deplină și trăiam un extaz sufletesc și trupesc vecine cu nirvana, a sunat telefonul. Era Mihaela, colega mea de facultate. Mi-a zis:

— Maria, îmi pare rău că te deranjez, poate aveați alte planuri pentru seara aceasta, dar am mare nevoie de Damian…

Eu, ca fraiera, l-am rugat pe iubitul meu să se îmbrace și să fugă la ea. Că, deh, așa-s eu, bună, săritoare, amabilă cu toată lumea… Ce se întâmplase? Avusese loc o cădere de tensiune pe rețeaua din cămine și Mihaelei i se arseseră siguranțele. Stătea singură în beznă, neajutorată, neștiind ce să facă. De-aia mă sunase.

Așadar, Damian s-a dus la Mihaela, iar eu am așteptat o oră, am așteptat două… Nimic! Am așteptat trei, tot nimic! Așa că am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Damian. Degeaba, nu mi-a răspuns. Apoi, am sunat-o pe Mihaela. Nici ea nu mi-a răspuns. Așa că, în disperare de cauză fiind, m-am îmbrăcat și am fugit la căminul de fete. Acolo, dezastru… Poliția, Salvarea, pompierii… și jos, întinse pe două tărgi, acoperite cu două cearceafuri, două cadavre… „Of, Doamne!”, am strigat.

Ce se întâmplase? Damian uitase să întrerupă curentul de la panou și o secundă de neatenție i-a fost fatală. L-a zgâlțâit ce l-a zgâlțâit și l-a aruncat vreo trei metri, izbindu-se cu capul de perete. Acolo a rămas, lat. Mihaela, văzându-l cum tremură ca băgat în priză, ceea ce de fapt nu era departe de adevăr, căci firele la care lucra erau conectate la priza centrală, a încercat să-l desprindă de acolo, așa că a preluat o parte din sarcină și s-a trezit și ea bâțâită…

Am fost distrusă, voiam să mor și eu, dar m-a întărit singură și am reușit să mă resemnez și să trec peste. Mi-am spus: „C’est la vie! Atât mi-a fost dat să fiu cu Damian! Ăsta mi-a fost norocul!” și l-am condus cu milă pe ultimul drum.

Spre norocul meu, nu a trebuit să stau prea mult timp singură. Printre colegii lui Damian care au purtat coșciugul cu trupul neînsuflețit la groapă, l-am remarcat pe Sorin Dumbravă. Era și greu să nu remarci un om ca el. Înalt, bine făcut, puțin neras, degaja virilitate! Adică arăta bestial!

N-a durat mult până să mă apropii de Sorin și să devenim intimi. Era singur, ca și mine; era dornic de a lăsa tristul trecut în urmă. Iubirea noastră a venit de la sine. A părut ceva normal atât pentru noi, cât și pentru cunoscuți, care ne tot spuneau că n-au văzut un cuplu atât de potrivit. Adevărul e că aveam aceleași preocupări și pasiuni, același mod de a vedea lumea și viața; una peste alta, parcă am fi fost făcuți unul pentru altul. Totuși, până la urmă, s-a dovedit că nu era așa…

Trecuseră doi ani de când eram cu Sorin. Dezvoltaserăm o relație solidă, bazată pe respect și încredere, așa cum îmi dorisem. Aveam de gând să ne căsătorim la terminarea facultății. Dar nu am mai apucat…

Era o splendidă după-amiază de primăvară, numai bună de ieșit la un grătar. Așa că ne-am făcut bagajele și duși am fost eu, Sorin Dumbravă și încă șase colegi de an. Am campat într-un luminiș dintr-o pădure nu departe de o mănăstire și ne-am distrat: am mâncat, am băut, am jucat cărți, table, volei… Iar, spre seară, când începuse să se întunece, ne-am retras, doi câte doi, prin tufe și boscheți și am făcut dragoste în natură. A fost superb, dar numai până la un punct. Aflat în focul acțiunii, Sorin Dumbravă a omis un amănunt: nu e bine să calci desculț pe tăciuni încinși dacă nu ești fachir! Ei bine, focusat asupra corpului meu, el a călcat.

— Aaaaaah! Doamneee! a urlat ca un apucat, stricând plăcerea tuturor, care au sărit ca iepurii dintre straturile de zarzavat, tare speriați. Aaaaaaah! Mor de durere, mor de durere! a insistat bărbosul meu și am luat vorbele lui ca pe o figură de stil, un fel de a vorbi.

Până la urmă însă, ele s-au devedit cât se poate de reale: Sorin Dumbravă chiar a murit! Din cauza durerii, a făcut un stop cardiac și dus a fost…

Un sfârșit dureros, tragic pentru un om atât se bun și blând cum a fost Sorin Dumbravă. Ce să fac, însă? Mi-am spus: „Merg înainte! Există viață după Dumbravă!” și am trecut peste.

După ce am terminat facultatea, m-am angajat ca economistă la un centru de calcul. Acolo nu era prea mult de lucru, dar și banii veneau cu țârâita – și noi ne făceam că muncim, și ei se făceau că ne plătesc. Drept urmare, în lipsă de satisfacții materiale, am compensat cu cele sentimentale. M-am îndrăgostit de Bobby, fiul directorului general, care făcea act de prezență pe acolo ca să îi facă pe plac tatălui său.

Bobby, deși băiat de bani gata, era un bărbat romantic, sentimental și milos… Cel puțin cu mine, cât a fost să fie, s-a purtat ireproșabil. Din păcate, nu a fost să fie prea mult nici cu el… Bobby a murit la numai 27 de ani!

A fost tragedie mare în centrul de calcul, căci Bobby era foarte iubit, în ciuda legăturii de sânge cu șeful cel mare (sau tocmai de aceea, cine mai știe?!…).

Băiat de acțiune, Bobby avea o mașină sport, dar și mania vitezei. ÎI sfătuiam: „Las-o mai moale, Bobby!”, dar el îmi replica: „șezi blând, Maria! Bag presiune în ea, că doar nu-i căruță!”. și băga viteză… Norocul meu că nu eram cu el când s-a întâmplat grozăvia, căci acum eram și eu oale și ulcele… A sfârșit desfigurat, când l-au îngropat nici nu au deschis sicriul să i se vadă fața, atât era de făcut în bucățele, săracul. Martorii au spus că a fost pur și simplu dezmembrat în urma impactului cu o autoutilitară care circula regulamentar. Ce păcat de el!

Nu am plâns foarte mult după Bobby, cel puțin nu la fel de mult cum am jelit după Damian Stratulat sau Sorin Dumbravă. Asta, probabil, fiindcă nu eram împreună decât de prea puțin timp, ca să apuce să se sedimenteze sentimentul. Sau pentru că, atât de lovită de soartă, mă imunizase Dumnezeu, cine știe?

Următorul pe lista fericirii și nefericirii mele a fost Liviu. Liviu Brumăr. Un bărbat potent, capabil să ofere senzații tari oricărei femei, dar, în același timp, un tip drăgăstos, delicat. L-am iubit cu frenezie de la început până la sfârșit – un sfârșit arzător, atât la propriu, cât și la figurat… Patru ani minunați, de pasiune, din care nu regret nicio secundă din cele petrecute cu Liviu Brumăr…

Liviu era pompier. Avea o alură impunătoare, o privire șmecheră și o mustață răsucită ca a detectivului Poirot. Ii cădeau femeile la picioare ca spicele în fața secerii. Dar el nu avea ochi decât pentru mine. Mă iubea cu adevărat, mă alinta, îmi făcea toate poftele și nu prea mă lasa singură. Spunea:

— O ființă așa delicată și fragilă ca tine, Maria Coșuleț, nu trebuie lăsată o clipă singură, ci trebuie iubită zi și noapte!

Într-o noapte însă, nu m-a mai iubit! A sunat alarma și echipa a plecat în grabă la locul incendiului. Liviu era șef de echipă, dar el nu stătea să dea ordine, ci intra primul în foc, cu capul înainte! El spărgea frontul de atac; uneori, chiar lua acțiunea pe cont propriu, era foarte curajos Liviu Brumăr.

Atunci însă, din neatenție un cadet a dislocat o grindă care s-a prăvălit în capul iubitului meu. Au fugit colegii cu el la spital, dar era prea târziu: grinda îi provocase multiple leziuni cerebrale… II pierdusem, așadar, și pe Liviu și rămăsesem iar singură, neconsolată, disperată. Blesemată. Mă întrebam: „Până când, Doamne? Până când mă mai pedepsești în felul ăsta?”. Mă revoltam: „N-am omorât pe nimeni! N-am și eu dreptul la fericire?”.

Făceam promisiuni divinității în gând și plângeam. Foarte mult plângeam… Aveam viață grea, și nu mai eram chiar tânără. Asta până în urmă cu doi ani, pe când ajunsesem deja la 35 de primăveri. Atunci, în sfârșit, am crezut că a ieșit soarele și pe strada mea. Încă mai cred…

L-am cunoscut pe Dudu Stamache întâmplător, la piață. Eu luam mere, el – ciuperci. Ii plac foarte mult ciupercile, le devorează pur și simplu. Are și niște oameni ai lui, care îi culeg și îi aduc de undeva din munți ciuperci alese, de soi, numai unele și unele. Nimic toxic sau otrăvitor, cum aduc alții. De multe ori i le gătesc chiar eu, căci ne-am mutat împreună de circa patru luni. Ne înțelegem minunat, nu ieșim unul din vorba altuia. Numai că, acum două zile, el a ieșit dintr-a mea. I-am spus:

— Dudu, ciupercile astea îmi par suspecte! Ești sigur că sunt comestibile?

— Bineînțeles că sunt! Doar le-am luat de la oamenii mei, ce naiba! Prepară-le, te rog, așa cum îmi plac mie, înăbușite, cu mujdei de usturoi!

Și le-am preparat așa cum a vrut. Dar eu, una, n-am gustat din ele. Acum, de două zile, Dudu zace pe patul de spital, la hotarul dintre viață și moarte. A avut parte de o intoxicație gravă. A paralizat pe-o parte, bietul de el, cine știe ce reacție i-or fi dat ciupercile alea!

El zace în spital, inconștient, iar eu plec chiar spre biserică. Mă duc să mă rog la bunul Dumnezeu să-l scape, că, dacă-mi moare și el, nu știu ce mă fac. Poate că am fost blestemată în tinerețe de aventurierul Doru Spinache, dar poate că, odată și odată, blestemul ăsta se va desface și chinul meu va lua sfârșit. Că nu mai rezist, credeți-mă! Am ajuns să mă gândesc: „Oare nu era mai bine să îi cedez lui Spinache? Poate dacă i-aș fi cedat, viața mea ar fi luat altă turnură”…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE