Toată viața mi s-a irosit din cauza… paharului

De când băutura s-a lipit bine de mine, și eu de ea, toată viața mea s-a dus pe apa sâmbetei și a început să se învârtă numai în jurul alcoolului. Am băut încontinuu, până n-am mai putut sau n-am mai avut. Iar când n-am mai avut, am făcut ce-am făcut și tot am găsit. și acum fac la fel: băutura este totul pentru mine!

Numele meu este Dan și vă scriu pentru a vă prezenta cazul meu trist, care însă vouă ar putea să vi se pară amuzant. Vă scriu într-unul din rarele momente de luciditate, în care mă simt atins de mustrări de conștiință și de păreri de rău. Căci nu sunt de lăudat cele ce am să vi le istorisesc. Dimpotrivă. Am să încerc să fiu cât pot de rapid și să nu mă întind prea mult la scris, pentru a îmi duce misiunea la capăt înainte de a fi luat de aburul beției și a-mi pierde firul poveștii.

Carevasăzică, mă numesc Dan. Am 50 de ani și locuiesc într-o comună de pe lângă Alexandria. De lucrat, nu lucrez nicăieri. Ceea ce se traduce prin faptul că nu am niciun venit. Doar din când în când mai plec la Alexandria, să mai vând niște brânză și ceva legume, să scot ceva mărunțiș pentru rația zilnică de băutură. Dar asta se întâmplă rar, în majoritatea timpului trândăvind. Stau pur și simplu, beau, mănânc și aștept să împlinesc vârsta pensionării, ca să primesc un venit sigur, stabil, pe care să mă pot baza la nevoie. Până atunci, în lipsa altor posibilități, eu și Irina trăim din banii luați pe casă, bani care sperăm să ne ajungă încă niște ani, când Ioana, fiica noastră cea mică, va atinge vârsta majoratului.

Am pomenit de Irina. Irina este nevastă-mea. La fel ca mine, casnică. O femeie bună din toate punctele de vedere, căreia, la o adică, i s-ar putea găsi un singur cusur, și anume că nu a știut să își aleagă bărbatul: a ales un bețivan – ăla fiind eu – și, începând din ziua aceea, existența ei a început să se ducă de râpă. Altfel, este frumoasă, trupeșă, curată și harnică; și bună gospodină, pe deasupra. Face niște sarmale de te lingi pe degete, nu alta! De câte ori e vreo nuntă în sat, e chemată să dea o mână de ajutor la bucătărie. Chiar la nunta noastră, deși era îmbrăcată în rochie de mireasă, ea a fost cea care a îndrumat bucătarii, nu s-a îndurat să-i lase pe alții. și bine a făcut: a fost o nuntă reușită, cu toții apreciind calitatea bucatelor.

Până să mă apropii de Irina, viața mea era destul de plată. Dimineața mergeam la câmp, iar după ce mă întorceam acasă, ieșeam cu prietenii la barul din sat, la una mică. Lucram ca tractorist. Asta până într-o nenorocită zi, când am fost anunțat că urmează să fiu disponibilizat. Rămas fără loc de muncă, nu am disperat însă, așa cum probabil ar fi făcut alții în situația mea. Am găsit sprijin în familie, părinții mei lăudându-se cu pensii bune și cu o gospodărie închegată.

— Nu-i nimic, fiule, așa ceva se poate întâmpla oricui! mi-a spus tata, care, deși ajunsesem la o vârstă, mă considera tot un copil. O să-ți găsești tu ceva, până la urmă. Până atunci, stai liniștit, că ai ce mânca și bea!

— Da, Dan, are dreptate taică-tău! Nu ești nici primul, nici ultimul care e pus pe liber, a întărit mama, pe un ton cald, înțelegător, spusele bărbatului ei. Noi suntem alături de tine, așa că nu e cazul să te consumi. Abia că, stând pe acasă, ai timp să îți cauți o fată și să intri și tu în rândul lumii, că, uite, nu mai ești chiar flăcău…

Aici avea dreptate mama. Nu mai eram deloc flăcău, mă apropiam de 30 de ani. Dar, prins cu viața de zi cu zi, nu acordasem atenție sentimentului. Acum însă era cazul s-o fac. și am făcut-o. De fapt, nici nu a trebuit să caut prea mult, căci sentimentul se afla lângă mine, mai exact peste gard. El se întruchipa în persoana Irinei, fata vecinilor, pe care îi știam de oameni serioși și de treabă, fapt care reprezenta o garanție și pentru caracterul fiicei. Am abordat-o pe Irina direct, fără ocolișuri, căci nu avea rost să mă ascund pe după deget: ne cunoșteam de când lumea

și eram oameni în toată firea. Dacă eu aveam aproape 30 de ani, nici ea nu era departe de mine. Adică, mai pe șleau spus, nu mai era deloc tinerică-tinerică. I-am zis ceva de genul:

— Irina, te văd tot singură și mâhnită, fără împliniri și motive de fericire. și nici eu nu mă pot lăuda că o duc prea bine. Ce zici, facem și noi o treabă?

— Nu zici rău, Dane, mi-a răspuns Irina, o sclipire veselă luminându-i privirea. Din tristețea ta și din tristețea mea s-ar putea naște o bucurie comună. O facem!

Și am făcut-o! La nici două luni după discuția de mai sus, m-am însurat cu Irina. Deși nu ne iubeam cu patimă, ne respectam, ne înțelegeam și, una peste alta, făceam casă bună împreună, deși niciunul dintre noi nu muncea, și ea, ca și mine, trăind pe spatele părinților. Dovadă a bunei noastre conviețuiri, la nici doi ani de la cununie, Irina a adus-o pe lume pe Ileana, fiica noastră cea mare, iar mai apoi pe sora ei mai mică, Ioana. Două flori, două comori de neprețuit, care m-au făcut să mă simt un om împlinit.

Din păcate însă, nu am putut să mă bucur prea mult de acel simțământ, căci în curând existența avea să îmi fie zdruncinată de o mare nenorocire: părinții mei au murit în urma unui incendiu. țin minte că, atunci când am fost chemat la morgă ca să identific corpurile și cu greu am văzut că sunt chiar ei, mama și tata, m-am aruncat pe trupurile lor arse și am început să plâng în hohote, ca un nebun. și… cam atât. Altceva nu mai țin minte.

M-am trezit a doua zi, acasă. Habar n-am cum și când ajunsesem acolo. Miroseam a alcool. Era, pentru mine, începutul meseriei de bețiv.

Atât de afectat am fost de moartea mamei și a tatălui meu, încât m-am luat de băutură. și beam, nu mă încurcam. Plângeam și beam. Beam și plângeam. și nu mă mai potoleam. Văzând în ce stare deplorabilă mă aflam, Irina a încercat să mă trezească la realitate, trăgându-mă de mânecă:

— Dan, eu înțeleg că suferi, dar, orice ai face, nu îți mai poți aduce părinții înapoi. Sunt îngropați la doi metri sub pământ și, oricâtă băutură ai turna tu în tine, ei nu vor ieși de acolo. Sau vrei să te duci după ei? Uiți că ai două fete de crescut?

— Irina, tu nu știi ce înseamnă să-ți pierzi părinții… i-am răspuns eu din vârful buzelor, cum o fac indivizii turmentați, uzitând de cea mai la îndemână scuză posibilă. Eu chiar sufăr. Plânge inima în mine. Așa că lasă-mă în durerea mea și vezi-ți de ale tale!

— Eu te las, Dane, te las, dar ai grijă, că ceilalți nu te lasă!

Ceilalți, la care făcea referire soția mea erau niște ciobani cărora le datoram bani. Deprimat fiind, înce-pusem să beau tot mai mult, făcând datorii uriașe la barurile din localitate. Ca să le acopăr, mă împrumutasem la ciobani. Dar, când sumele datorate au început să se înmulțească, iar eu, în loc să le înapoiez banii, continuam să le cer alții, ei s-au înfuriat și au trecut la amenințări. Drept urmare, luând de bune aceste amenințări, am vândut casa părintească și ne-am mutat la Irina, peste gard. Din banii scoși pe casă am achitat datoriile ciobanilor și am mai trăit câțiva ani bine mersi, fără să mișcăm un deget, nici eu, nici Irina.

Așa cum v-am spus, Irina avea părinți de treabă, muncitori, care primeau pensii bunicele și, în plus, mergeau și la oraș cu marfă: păsări, lapte, brânză, ouă… Uneori mă duceam și eu cu ei, vezi Doamne să îi ajut, în realitate însă îi însoțeam pentru a mă aproviziona cu băutură fină, de la oraș. Dar asta nu se întâmpla prea des, căci preferam să stau acasă și să trag la măsea. Iar când mă duceam, mă^ duceam tot cu sticla după mine. Înțelegători și pacifiști, socrii nu mă condamnau, doar din când în când îmi atrăgeau atenția:

— Dan, Dan, nu e bine ce faci! Morții cu morții, viii cu viii! Ai copii, ai nevastă… Ai pentru ce trăi. Nu-ți bate joc de viața ta!

Eu le răspundeam să mă lase în pace, că știu ce fac, și continuam să beau zdravăn, de dimineața până seara. Nimic nu mă scotea din programul meu de trântor alcoolic, duceam o viață de huzur, fără a mișca un deget. Aș fi putut-o duce mult și bine așa dacă necazul nu mi-ar fi bătut din nou la ușă. O nenorocire asemănătoare celei precedente, cu urmări la fel de tragice: părinții Irinei au fost victimele unui accident de mașină, decedând pe loc. Un șofer de microbuz a scăpat volanul de sub control, a intrat pe contrasens și a izbit frontal autoturismul pilotat de socrul meu, trimițându-i pe el și pe soția lui pe lumea cealaltă.

Bineînțeles, am fost extrem de afectat de pierderea socrilor, care erau ca niște părinți pentru mine. Dar, dacă eu am fost doar afectat, Irina a fost de-a dreptul distrusă. Atât de distrusă a fost, atât de adânc a fost golul lăsat în viața sa de pierderea părinților, încât a fost nevoită să caute ceva cu care să-l umple. și cel mai la îndemână material de umplutură a fost, ca și în cazul meu, băutura. S-a apucat să bea puțin câte puțin, dar, în scurt timp, a ajuns să bea cot la cot cu mine. Ba uneori chiar mă întrecea. Iar când îi atrăgeam atenția că greșește, îmi răspundea răstit, așa cum îi răspunsesem și eu, la rândul meu, în trecut:

— Dane, tu ai uitat ce înseamnă să-ți pierzi părinții? Eu n-am uitat! Dacă ai tăi or fi deja mâncați de viermi, pe ai mei deocamdată nici nu s-a întărit pământul! Eu chiar sufăr! Plânge inima în mine rău de tot! Așa că ia lasă-mă în durerea mea și vezi-ți de ale tale!

Ce să fac?! Am lăsat-o în pace și mi-am văzut de ale mele. Sau mai exact de a mea, căci era una singură: băutura. Am băut vârtos. Iar Irina nu s-a lăsat nici ea mai prejos, a băut la fel ca mine. Încet-încet, am terminat banii luați pe casă și, cum nu mai erau pensiile socrilor – care să ne ofere suportul material necesar cheltuielilor cotidiene, din care grosul se ducea pe alcool -, am început să acumulăm din nou datorii la ciobani. Urmarea? Când bacii cărora trebuia să le înapoiem banii și-au pierdut răbdarea și au trecut la amenințări, am fost nevoiți să vindem casa Irinei.

Practic, ajunseserăm pe drumuri. Ne aflam pe marginea prăpastiei și nu vedeam cine anume ne-ar fi întins o mână de ajutor sau ce anume ne-ar fi putut salva. Dar, o dată în plus, Dumnezeu nu ne-a lăsat. Ileana, fiica noastră cea mare, crescuse și, dintr-o copilă cu codițe, devenise o fată încântătoare, frumoasă foc și deșteaptă rău pe deasupra. Băieții din sat erau leșinați după ea. Printre aceștia, și Gabi, fiul unui mahăr local. Atât de îndrăgostit era Gabi de Ileana noastră, încât a cerut-o de nevastă. Iar ea a acceptat. Mă încuscream, așadar, cu un baștan, iar asta nu avea cum să nu se repercuteze în mod benefic asupra mea și a familiei mele. Așa se face că, drept cadou de nuntă, pe lângă toate cele oferite Ilenei, cuscrii ne-au luat, mie și Irinei, o casă. O casă în care ne-am mutat imediat după nuntă.

Cum, după ce vânduserăm casa Irinei, ne rămăsese un fond de rulaj, am huzurit bine mersi o altă bucată de vreme. Dar, după vreo doi ani, s-au dus și ultimii bani. La cuscri, oricât ar fi fost ei de bogați, nu puteam să apelăm, după câte făcuseră pentru noi la cununia Ilenei. Ne trebuia o altă soluție, iar aceasta avea să vină de la un samsar imobiliar. Acesta ne-a propus să ne cumpere casa primită de la cuscri – de altfel, una pricopsită, situată chiar în centrul comunei, lângă Primărie – la jumătate de preț, în compensație oferindu-ne dreptul de a rămâne în ea până vom muri. Am acceptat fără ezitare propunerea samsarului, căci, vorba aceea, ce e în mână nu-i minciună, și am făcut târgul.

Așadar, în prezent, când vă scriu, eu și Irina avem din nou bani de mâncare și, mai ales, de băutură. Bani suficienți pentru cel puțin cinci ani de huzureală, după socotelile pe care ni le-am făcut. Nu mai suntem așa de supărați ca înainte, am trecut peste morțile părinților, dar ne-am învățat cu băutura.

Ne atrage parfumul alcoolului, acum îl bem de plăcere, nu de altceva. Probabil vă întrebați, la fel ca și mulți dintre cunoscuți, ce vom face când se vor sfârși și banii primiți pe această a treia casă. Ei bine, habar nu am…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE