Am trăit 4 ani de iubire, dar și de sclavie

Cum noi eram o gașcă de fete care nu prea avuseserăm parte de distracții până în clasa a Xll-a, ne-am dus mai mult la agățat. Că, vorba aceea, dacă nu te bagă nimeni în seamă, încerci tu să te bagi…

Acum să nu credeți că am fi fost ditamai grupul de tocilare, ieșite cu japca la pricopseală. Ca orice fete de 18 ani, în anul bacului și-n prag de admitere, simțeam nevoia să ne mai destindem și să ieșim prin cluburi.

Poate că nu sunteți familiarizați cu viața de noapte a Bucureștiului, așa că o să vă zic câte ceva despre asta, dar o să fiu concisă. Partea bună e că, în cursul săptămânii, mai toate cluburile au scoruri mici la intrare pentru fete, ba multe dintre ele au gratuități; asta, în timp ce băieții scot mălaiul aproape peste tot. și o noapte din astea începe pe la 23.30 în Romană, să zicem, și se termină pe la 2 noaptea în Unirii. Trei stații de metrou, dacă stai să le numeri… și o mulțime de baruri meseriașe, gata să te-nghită până dimineața.

Dar nu ăsta era rostul nostru. Intram, vânam ce vânam, consumam niște gin sau absint – berea-i pentru rockerițe – și băteam la pas cluburile. Până la ora două, când ne suia câte unul în taxi și țuști acasă. Dimineața, la 8, iar școală… Profi obosiți, lecții, fraieri cu flori în bancă și copilării. și am dus-o așa, ca destrăbălatele, două luni pe calendar.

— Mergi la Scala cu mine?

Ei bine, genul ăsta de întrebare mă scotea din minți. Când îi vedeam pe colegii mei de clasă cât de fraieri erau, mă apuca amețeala. șase fete din clasă n-aveam prieten, și lor le păsa de un film la Scala! Curată nerozie! Iar în timp ce noi sufeream din lipsă de activitate, Deea, o altă colegă de-a noastră, ne descria cu lux de amănunte toate pozițiile posibile și imposibile în care și-o trăgea cu Cătălin al ei, de la a XII-a B! Pe bune că eram frustrată și iritată! Vorba profei de mate: „Fetelor, nu știu din ce aluat sunteți făcute, dar numai la sex vă e capul!”. știa biata femeie ce știa… Vă dați seama, eram într-a douășpea, mai aveam puțin și intram la ASE, studii economice, frate, nu glumă, și tot singură eram!

Bineînțeles că am apelat la toate cunoștințele. Prietenele prietenelor tot ne promiteau cuplări și tipi faini. Când colo, doar aventurieri, dornici doar să ți-o tragă. știți ce mi-a spus mie într-o noapte un tip, într-un club? „Prietena ta mi-a zis că esti singură… Mergem undeva și ne vedem doar miercurea acolo. îți dau cheie.” M-am simțit superumilită, dar ce să-i faci, n-aveam experiență nici cât să-i trag una peste față. în fine…

— El e Dudu, vărul meu! mi-a zis odată Mia.

Ea nu făcea parte din grupul nostru, dar era o fată de treabă. Genul ăla sufletist, care se implică. Nu avea nici ea jumătate și cred că empatizam. De fapt, pe Dudu l-a adus pentru Sorina. 0 rugase el să-i arate niște fete de treabă. Era din Buzău, anul întâi la Litere, avea plete, geacă de motociclist, ciocate, arsenal de rocker, ce mai! și m-am băgat eu pe felie, ca să fiu mai exactă. Mi-a și plăcut tipul. Arăta altfel decât puțoii de la mine din clasă, mă și vedeam cu el prin baruri, de data asta gata să accept orice invitație, gata să beau bere. Ăsta era visul meu pe atunci.

Relația a evoluat repede. M-a luat de la zero. Cunoștințele mele muzicale erau superficiale. în câteva luni, rădeam orice CD cu metale grele și foarte grele. îmi trăsesem o geacă de piele cu ținte, pantaloni de piele, cizme, geantă, tricouri. Mă pozasem și cu Minculescu, la concertele Iris stăteam pe umerii lui Dudu. Ce s-o mai lungesc, rockul era viața noastră! Cu excesele de rigoare.

Doar că eu nu m-am considerat niciodată o rockeriță pe bune. Mă atașasem de fenomen doar pentru că metalul îmi dădea senzația că mă pot elibera; frustrările încă mișunau în mine ca-ntr-un mușuroi, și-apoi era punctul nostru comun, subiectul care ne lega existența. în principiu, interesele noastre nu coincideau, deși eu încercam să le apropii. Nu m-a interesat niciodată literatura cu adevărat. Nu i-am văzut și nici acum nu-i văd rostul. Iar prietenii lui asta făceau toată ziua. „Ce caut eu printre ei?” mă tot întrebam.

Apoi a venit bacul, am intrat la ASE, eram studentă cu acte în regulă, cu prieten, aveam, slavă Domnului, viață sexuală normală, dar simțeam că ceva nu era la locul lui. și asta pentru că, după primele luni în care totul a mers ca pe roate, Dudu încerca să mă acapareze.

— Azi mergem la bibliotecă și în Cișmigiu, să ne întâlnim cu Dorel.

Frazele de acest gen, spuse oarecum firesc și nevinovat, aveau darul să mă enerveze tot mai des. Veți spune că exagerez, dar vă garantez că nu e așa. întotdeauna punea părerea lui mai presus de a mea. El lua hotărârile, el dicta programul, el dădea instrucțiunile. La început, mersese, dar problema era că nu ținea cont deloc de programul meu.

— Azi nu pot, am seminar de la 14 la 16.

— Nu te duci! Nu pot să mă văd cu el după atâtea luni și să nu i te prezint!

Aici se rupea mereu firul. Firește că țineam să-i cunosc prietenii și să mă cunoască, dar prea erau mulți. Din ce în ce mai mulți… înțelegeam asta cu prietenii de suflet, cu cei mai apropiați, dar nu cu toți cunoscuții, unii total neimportanți. și ăsta a fost doar începutul. Da, eram prietena lui, dar nu puteam înghiți chiar toate toanele lui.

Iar treaba cu absențele lui de la cursuri m-a lăsat paf. știam eu că viața literară presupune, fie și la nivel superficial, să fii boem, dar de-aici și până la a mă trimite pe mine să-i copiez cursurile, în timp ce el discuta literatură printr-un birt obscur, era prea de tot!

La început, m-am dus, notam conștiincioasă toate aberațiile pe care le dictau moșulicii de la catedra amfiteatrelor. Sinceră să fiu, nu știu dacă multe din acele poezii și proze, mediocre din orice punct de vedere, mai prezintă astăzi vreun interes, dar asta era. îi luam lui cursurile și nu mă duceam la ale mele.

Pe vremea aceea, mi se părea că e poet. Asta și pentru că îmi dedica tot felul de poezele scrise pe frunze. Altfel, o treabă romantică, dar cam fumată. Dacă încercam să-l fac să înțeleagă că mai aveam nevoie și de un timp al meu, îmi repeta placa artistului neînțeles.

— Ce știi tu? Ești doar un produs managerial. Arta cere sacrificii.

și uite așa, ca proasta, l-am suportat doi ani jumate. Am pierdut examenele unul după altul și am ajuns la un pas de exmatriculare. îmi venea să plâng de oftică. Bursă, speranțe, totul se ducea de râpă, iar lui nu-i păsa decât de fițuicile lui literare, niște carnețele capsate și xerografiate, pe care le distribuia prin facultate. O dată nu mi-a zis măcar să mă mai duc la facultate, eram bună doar dacă făceam ceva pentru el.

— Vreau să renunț la facultate! i-am zis. 0 întrerup pentru un an și mă angajez. Am nevoie să mă întrețin singură. Nu mai vreau să-mi plătească ai mei toate cele.

— Te-ai tâmpit? Cum să te-angajezi? Vrei să intri în rutină? Mai bine pune mâna și tu pe o carte și mai citește!

Mereu îmi dădea peste nas cu treaba asta. Ajunsese chiar în situația penibilă de a le spune cunoscuților:

— îți dai seama, e prietena mea și nu l-a citit pe…

De parcă mie-mi păsa de aerele lor literare… Se adunau câte 5-6 la un bar și stăteau toată noaptea să bea, se ridicau reciproc în slăvi cât de mari poeți erau și apoi se plângeau că nu-i înțelegea nimeni. La naiba! Mi se acrise, pe bune! Parcă eram un cățeluș de companie. Ce aveam eu în comun cu șleahta aia de bețivi cu pretenții?

Ce căutam eu acolo, când viața mea era un haos generalizat, când vedeam cum îmi fugea pământul de sub picioare și când vedeam că ai mei nu mai făceau față cheltuielilor? Ce era să fac? Să stau cu mâna în sân? Să cerșesc pe la uniuni și pe la tot felul de reviste pe care nu le cumpăra nimeni?

Am găsit un post de bibliotecară la un liceu. Era o chestie temporară, până ieșea titulara din concediul de maternitate. Nu făceam mare lucru, că era un liceu industrial și acolo nu prea există interes pentru cărți. Dudu nici n-a vrut s-audă de jobul meu:

— Dacă te angajezi, ne despărțim! Eu nu pot trăi cu o salariată! E degradant!

Degradant pe naiba! îi intrase în cap o tâmpenie și mi-a dat drept exemplu un un scriitor american, nu-mi mai amintesc numele lui, care își făcuse obiceiul să doarmă și să mănânce în fiecare zi la alt prieten, ducând-o așa preț de câteva săptămâni bune, fără să cheltuie nimic. și asta cică doar din spirit de aventură! Beleaua era că eu trebuia să merg cu el. Asta m-a enervat la culme. Parcă eram păpușa lui, nu prietena lui! Mă purta peste tot cu aerul ăla superior, de literat cu pretenții, care își târâie epigonii pe unde vrea. Nu mai zic că, la cămin, camera lui devenise o cocină. Dar asta nu mai era neapărat problema mea. Când însă și-a vândut locul și a venit să-mi spună că doarme la mine-n cameră, parcă m-a lovit cu o măciucă-n cap.

Nu știu cum, dar, în clipa aceea, am priceput că totul se va duce de râpă și că m-am legat la cap cu un pierde-vară. Ce aveam noi doi în comun decât niște amintiri vechi și inutile? Ce ne mai ținea împreună? Frica mea de a merge pe drumul propriu? Spaima lui de a recunoaște că azi literatura nu mai valorează nimic, că vedetele literare de altădată mor de foame prin apartamente mucegăite și împânzite de diplome care nu fac doi bani?

Literatura lui nu avea nicio șansă, nu mai interesa pe nimeni, nici măcar pe un licean. Crezuse prea mult în ea, așa cum eu crezusem, ca proasta, că pot viețui lângă un naiv incurabil.

— Așa nu se mai poate, Dudu! E timpul să recunoaștem!

Mi-era milă de el, de situația lui penibilă de a crede într-o himeră, dar mai milă mi-era de mine. Ce aveam să fac cu mine?!

La 22 de ani, pierdusem o groază de vreme alimentând involuntar niște vise penibile. Așa că am pus piciorul în prag. L-am dat afară.

— Materialisto! mi-a strigat.

Atât? Asta era tot ce putea să-mi spună după ce patru ani sperasem că se va alege ceva din relația noastră? și cine? Aici era problema? Un viitor profesoraș de limba și literatura română? M-am crucit de prostia pe care o descoperisem după atâta timp.

Da, sunt o femeie de-acum. Pragmatică și rece. Nu mă mai impresionează castelele de nisip și rebeliunile, protestele de amorul artei. Vreau o casă a mea, o familie, o viață decentă. Nu vreau să mă milogesc la portăreasă ca să intru la un teatru, vreau să muncesc și să am bani de bilet. Nu mai vreau flori adunate de prin grădinile publice, vreau ca acela care mi le oferă să le cumpere de la florărie. Vreau să nu-mi fie rușine de mine că nu am ce pune pe masă.

Tocmai de aceea, când l-am găsit pe Adrian, nu m-au mai interesat pasiunile artistice. Doar decența. Viața normală. Demnitatea. Libertatea și simplitatea unui salariu, oricare ar fi el, din care să te poți întreține. Supraviețuirea fizică, animalică, organică, nu spiritualitatea. Tocmai de aceea mi-am putut relua studiile și lucrez în același timp. Pentru că vreau mai mult de la viață. Nu doar să-mi bat joc de ea.

Pe Dudu l-am văzut de curând. Lucrează la o tipografie. E descărcător-încărcător. Face o muncă necalificată, plătită prost. Nu și-a terminat studiile, a rămas însă fidel principiilor sale de viață. Poate ăsta e destinul lui. Cât despre mine, încerc să văd viața fără acte extreme și protestatare. O viață normală și așezată. în rând cu lumea.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE