Voi primi cel mai frumos dar: copilul meu

Pe mama am iubit-o enorm. Simțeam pentru ea ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheamă „iubire necondiționată”. îmi amintesc că, pe la patru ani, o așteptam, ca un cățel, în fața ușii de la intrare: propteam un scaun de bucătărie în fața vizorului și, ori de câte ori auzeam pe scară pași, mai ales troncănit de tocuri înalte, îmi lipeam nasul de ochiul de plastic, într-o echilibristică impresionantă. Dacă nu era ea – și de multe ori nu era ea – și dacă zgomotul se îndepărta pe scară, începeam să plâng, sfâșiată de gândul că poate mama nu mai vine.

Odată, când mergeam spre grădiniță, mama mă ținea de mână, dar eu i-am dat drumul la un moment dat și am continuat să merg lângă ea, privind drept în față. După un timp, când am vrut să o iau iar de mână, am prins pe altcineva și m-am speriat îngrozitor. Am întors capul și am văzut-o în urma mea, râzând.

Pe când aveam cinci ani, ne-am mutat. Când mergeam spre casa cea nouă, mama a început să îmi povestească despre camera mea.

— 0 să ai camera ta. Mama ți-a pre-gătit o cameră specială, ai pe toți pereții steluțe, o să îți placă tare mult.

— De-abia aștept să ajungem acasă, mamă! i-am zis eu, entuziasmată.

Nu știu de ce în mintea mea mi-am închipuit că pereții erau acoperiți de catifea neagră pe care străluceau stele argintii. „Trebuie să fie tare frumos!”, mi-am zis în gând. Când am ajuns acasă, catifeaua neagră cu stele argintii era de fapt albastră cu stele albe. Am fost dezamăgită puțin, dar mi-a trecut repede, căci… erau totuși stele.

Mama m-a învățat să citesc înainte să merg la școală. Prima carte pe care i-am citit-o, într-o seară, era povestea unei păsări măiastre. și pentru că fac parte dintr-o generație în care, din 30 de căsnicii, 25 se destrămau la câțiva ani după apariția primului copil, m-am obișnuit destul de repede cu ideea că ai mei au divorțat când eu eram mică.

N-am prea multe amintiri cu mama, nici măcar nu pot spune că relația noastră, acum, la maturitate, e mai bună decât pe vremea când nu mai voiam s-o văd niciodată. Undeva pe drum, dragostea mea imensă s-a transformat într-un soi de subiect tabu, despre care preferam să nu vorbesc…

De vreo zece ani, mama tot încearcă să îmi spună diferite lucruri, dar eu refuz să o ascult, dintr-un soi de încăpățânare caracteristică zodiei. „Lasă-mă, mamă, trebuia să îmi spui asta mai demult nu acum, acum e târziu…”

Până acum doi ani, ne certam destul de des, din pricini stupide, dar, niciuna dintre noi nefiind obișnuită să cedeze, la fiecare discuție ieșeau scântei. în cele din urmă, am renunțat să mă mai cert cu mama. în urmă cu câteva săptămâni, m-am întrebat serios de ce oare refuz să ascult ce îmi spune biata femeie, fiindcă, în fond, a avut dreptate de câteva ori. încă nu am un răspuns. într-o zi, o melodie de pe un CD primită de la un prieten m-a răscolit. Mai ales la refren; cântăreața are exact inflexiunile vocii mamei mele. Ca urmare, am sunat-o pe mama și am rugat-o să asculte melodia asta pentru că e tare frumoasă și vreau s-o împart cu ea. Am pus receptorul lângă boxe. Când melodia s-a terminat, mama plângea în hohote.

— Mai știi, când erai mică, te țineam în brațe și îți cântam exact melodia asta, mai știi?

— Nu, numai știu… știam doar că această melodie, povestea unei dragoste fără egal, i se potrivește ei. 0 dragoste fără egal, pe care în urmă cu 25 de ani nu îndrăzneam să o contest. 0 adoram pe mama. Din păcate, astăzi rar mi se face dor de ea. și-atunci o sun, fără să-i spun de ce am sunat. Vorbim generalități. „Ce mai faci, mamă? Cum mai e cu serviciul?”… Ea mă întreabă: „Nu vrei să vii la mine? Hai, iei microbuzul și ajungi într-o oră!”. Eu îi răspund: „Nu, mamă… N-am vreme, știi cum e, serviciul, banii…”

în primăvara asta am aflat și eu că voi fi mamă, și această veste mi-a schimbat complet percepția despre viață, despre relațiile între oameni. Eu și copilul meu ne cunoaștem de relativ puțină vreme, dar pot spune că relația noastră e timpurie. Avea doar trei săptămâni când am aflat că există. La început, s-a materializat într-o dungă roșie pe un bețigaș, pe urmă, într-o pată de lumină pe un monitor alb-negru. „Uite-l, îl vezi? E acolo, e mic de tot, nici nu s-a fixat încă!”…

Ce să văd printre lacrimile care îmi umpleau ochii?! Deși nimic tragic nu se întâmpla, ci dimpotrivă… Mi-ar fi putut arăta orice punct, aș fi dat din cap la fel de tâmp. Da, probabil era acolo, chiar dacă nu eram în stare să disting minunea.

— îl păstrați? m-a întrebat asistenta.

— Ce întrebare e asta? Sigur că îl păstrez, nici nu se pune problema!

Am plecat clătinându-mă pe picioare.

La începutul anului, aceeași persoană care mă întreba senină dacă vreau să-mi păstrez pruncul îmi spusese cu regret că eu nu am cum să fiu mamă. „Fizic nu se poate!”, îmi spusese ea. îmi arătase pe același monitor ce nu era în regulă, cum ar fi trebuit să fie, de ce nu mi se întâmplase niciodată să rămân însărcinată „până la vârsta asta”. — Nu e așa, scumpa mea. Lucrurile astea nu se întâmplă cum vrem noi… Vei fi mamă când va fi să fie, nu-ți face grijă! mă alinase atunci mama-soacră.

— Ce prostie mai e și asta?! a sărit în sus iubitul meu, când l-am anunțat tristă că, probabil, nu vom putea avea copii. Stai liniștită, vom avea copii, îți garantez eu!

— știi tu?

— Da, știu eu, și asta fără tratamente și fără scamatorii. Tu fii drăguță și nu te mai gândi la prostiile astea.

Am fost drăguță, cât de drăguță am putut și, uite, se confirmă, nu e cum zic doctorii, nu e cum plănuiești, e cum vrea Cineva de Sus și probabil când îi vine copilului rândul să se nască.

Când verdictul medicului este categoric, începi să-ți spui că poate nu era momentul oricum sau poate că n-ai fi avut ce să-i oferi copilului, ori nu te-ai fi priceput destul.

încerci să te împaci cu gândul sau începi o cruciadă pe care puțini și-o asumă – metodele alternative de a crea o viață din a ta și a celui pe care îl iubești sunt uneori atât de crude, încât doar cu nervi tari și multă perseverență supraviețuiești sufletește încercărilor repetate.

Eu am avut noroc. îmi spun asta ori de câte ori aud povești de groază despre odiseea fertilizării in vitro, despre tratamentele cu hormoni sau lista de așteptare pentru adopție. Uneori, mi se pare că Dumnezeu mă iubește și că îmi iartă multe, pentru că niciodată nu m-a lăsat în ghearele disperării mai mult decât era necesar ca să înțeleg că există și că nu-s singură pe lume. Au trecut 4 luni de când copilul meu a început să crească în mine, cuminte, fără să mă chinuie, fără să mă țină trează, fără să îmi facă vreun rău, de orice fel…

Sunt 16 săptămâni de când mă trezesc în fiecare zi cu conștiința faptului că mai există cineva. Uneori, în graba zilei mai uit, mă iau cu treaba și îmi iese din minte, dar asta nu durează mult, pentru că orice mă înconjoară îmi poate re-aminti că sunt într-o stare specială; nu, nu-s bolnavă, nici n-am să mă sparg în bucăți dacă am să urc două etaje. Mi se întâmplă ceva minunat și voi habar nu aveți…

într-o zi, mi-am dat seama că am două inimi și asta m-a țintuit pe loc preț de câteva secunde: „Ia te uită… Am două inimi! Iubitule, tu știai că am două inimi?”. în altă zi, m-am enervat cât pentru doi… 30 de secunde, de atât a fost nevoie să îmi crească tensiunea și să îmi amintesc că, de acum, orice supărare se reflectă adânc…

Săptămâna trecută ne-am văzut de-adevăratelea pentru prima oară. „Uite-l! E acolo, până și eu îmi dau seama că e acolo!” am auzit vocea coautorului, puțin gâtuită de emoție… de parcă abia acum conștientiza că, într-adevăr, avem un copil, noi doi, al nostru…

Poate or să vi se pară truisme… Dar când au întors spre mine monitorul ecografului, instinctiv am remarcat amănuntele cruciale: copilul meu are două mâini, două picioare, capul mai mare decât restul trupului și, cel mai important, se mișcă! N-a stat locului o clipă, a făcut un spectacol total de la prima întâlnire. Parcă îmi spunea: „Uite, mami, o mână… Uite și piciorul ăsta… Stai să-ți arăt, că mai am încă două…”. Râdeam și plângeam, fără să mă pot stăpâni; tot trupul mi se scutura sub hohot și, odată cu trupul meu, și cel al copilului…

— Nu mai râde! Stai locului, că nu pot să-i fac poză!

— Ba las-o să fie veselă! Când ea râde, râde și ăsta mic!

— Puteți să ne spuneți ce e?

— Da, aș putea, dar ar trebui să-l întorc și nu vreau să risc să apăs aiurea… Mai ai răbdare!

Doamne, cum să ai răbdare? înveți să ai răbdare, n-ai încotro și, oricum, nici vreme să te plictisești nu ai, pentru că nicio zi nu mai seamănă cu alta. Mi-am dorit o poză, dar, chiar dacă mi-ar fi dat un print alb-negru, n-aș fi putut lua printul în brațe…

Rămân cu imaginea din mintea mea, cea pe care n-am cum să o uit niciodată, prima imagine a primului copil… Azi, în urmă cu câteva ore, mogâldeața a dat primul semn că vrea să se afirme. E prea mic să tragă șuturi, dar a învățat să se miște în așa fel încât să simt o fluturare ușoară… ca zbaterea unui mușchi. De-acum o să începem să vorbim doar noi între noi și vreau să cred că, atunci când râd eu, râde și el… sau ea?

— Cum o s-o cheme pe fiică-ta? Te-ai gândit? mi-am chestionat soțul, într-o seară.

— Teodora.

— Teodora! Frumos!

Eram fericită că îi găsisem un nume, un nume puternic, un nume ca o afirmație definitivă.

— Ce se potrivește cu Teodora?

— Nimic, Teodora și atât…

— și dacă nu va fi fată?

— Trebuie să găsim încă un nume, dar să fie un nume rotund… înțelegi ce vreau să-ți spun?

— Da… Mihnea?

— Nu Mihnea.

— Eduard.

— Nu.

— Să-i zicem Filimon și-l alintăm Filică.

— Cred că ar fi mai bine ca bietul copil să nu afle despre discuția asta… a încheiat viitorul tată, atent la orgoliul fiului nenăscut.

— Iar vorbiți despre copil? s-a băgat în vorbă și soacra mea, amuzată de dezbaterile din mica bucătărie pe care o împărțim.

— Da, nu ne putem abține. începem iar să vorbim cu toții despre copil, facem planuri, ne îngrijorăm. Sunt atentă la tot ce mă înconjoară, trebuie înlocuit geamul, ce facem cu pisicul, îl dăm? „Lasă-mi pisicul în pace… Ba chiar vreau și un câine!, mi-a zis soțul. „Bine bine, mai încolo luăm un dog german ca să-l tragă pe bebe cu sania și să-l apere de răi…” „Dog german la bloc, nici să nu te gândești!”.

De ceva timp, am două inimi. Una bate mai repede decât cea veche; dacă aș putea s-o ascult, bătaia ei ar semăna cu trapul unui căluț. știu, pentru că am citit. în ciuda tuturor aparențelor, sunt de fapt o ființă ciudată, cu patru mâini, patru picioare și două capete, doar că jumătatea cea mai subtilă din mine e nevăzută… și dintr-oda-tă mi se face iar dor de mama.

Mă întreb în fiecare zi dacă are rost să o sun. Mă întreb dacă are sens să o caut, să-i spun: „Uite, mamă, acum e rândul meu să am un copil, crezi că eu am să mă descurc mai bine decât tine?”.

Nu vreau să o rănesc și mai tare, mi-e milă că m-a pierdut, mi-e milă că mi-a trădat dragostea fără egal, iubirea necondiționată, pe care acum știu sigur că i-o pot oferi copilului meu. îmi doresc doar foarte tare să nu fac aceleași greșeli ca ea. Să pot să-mi cresc copilașul fără să-i strivesc sentimentele, așa cum mama mea a făcut cu mine. în fond, noi, femeile, avem norocul acesta de a putea fi iubite și admirate de pruncii noștri. Oricum am fi noi, pentru ei suntem perfecte.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE