65 de ani de la publicarea cărții „Cireșarii”: un roman prost care a făcut mult bine

Acum 65 de ani apărea unul dintre cele mai iubite și vândute romane pentru pre-adolescenți și adolescenți, ”Cireșarii”. A avut 5 volume. În 1956 apărea primul volum și așa începea o poveste de succes incredibilă pentru literatura comercială românească. Constantin Chiriță (1925-1991) era autorul de tip nou în anii ‘50, cu origini umile, urcat rapid pe scara socială și devenit un fenomen popular. Născut în județul Vaslui, și-a făcut liceul la Bârlad, a abandonat politehnica și s-a făcut ziarist la Scânteia. A scris la început texte literare tipice de realism socialist, practic compilații din reportajele pe care le făcea pe șantierele României imediat postbelice. 

Era un scriitor al șabloanelor. Superficialii judecă rapid acest gen de autor. Mie îmi plac. Au seninătatea și forța tehnicii sigure și simple. ”Cireșarii” au niște părinți literari și au și niște gemeni în istoria culturii de masă. Părinții Cireșarilor sunt bibliotecile de literatură optimistă pentru tineret produse de lumea comunistă.

Am citit în copilărie zeci de povești amuzante cu pionieri sovietici. Erau superbe, deși proaste, ăsta e oximoronul istoric pe care nu-l înțeleg unii deștepți azi.

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

Dintr-o dată lumea adolescenței devenea un laborator al colectivului, al lucrului împreună, lucru de mare preț pentru filozofia acelui tip de societate. Gemenii ”Cireșarilor” stau în alte biblioteci de cultură de masă: poveștile cu supereroi de toate felurile, dar mai ales cele ieșite din Războiul rece și din lumea statului social vestic. Supereroii vestici pentru adolescenți aveau aripi sau laser în ochi, dar nu erau mai puțin naivi.

Un grup de adolescenți încep să facă ochi într-o lume de fapt prietenoasă, doar aparent ostilă. Asta e esența Cireșarilor. E o poveste de un optimism și o naivitate insuportabile pentru un om normal azi, mai ales pentru un adolescent. Crești în ironie și post-ironie, în era caterincii, și-mi dai niște tălâmbi care se îndrăgostesc și se iubesc ca într-un insectar, fără să se atingă, zbătându-se fiecare într-un bold înfipt stângaci de autor. 

Un text literar e influențat până și de felul în care e scris (bătut la o tastatură sau scris cu pixul), și de contextul istoric complex (creștere economică, perioadă de dezvoltare sau cădere economică etc.).

Nostalgia pentru „Cireșarii” este nostalgia unor generații nu doar după tinerețe și copilărie, ci după perioade care păreau extrem de stabile și optimiste. Da, știu că asta nu se pupă cu ce se învață de obicei despre comunism, acum se scrie de parcă toată lumea a stat în casă și a plâns în pumni 50 de ani până a venit iar capitalismul pe la noi.

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

Textele comerciale se perimează repede. Au prea multe ”efecte speciale” care se învechesc. Sigur, unii pasionați încă privesc ”Star trek” de acum 1000 de ani. Dar pentru cei mai mulți e o ciudățenie. Nu e doar de la felul în care sunt machiați extratereștrii, dar chiar și optimismul postbelic american pare acum tâmp.

Sunt și argumente amuzant de simple. Criticul Mihai Iovănel, care ne-a și adus aminte zilele acestea că se fac 65 de ani de la ieșirea din tipar a romanului, observa ironic că unul dintre personajele romanului la un moment dat ia la șuturi un câine, și totul e scris la mișto, ”mișto”-ul de atunci. Acum ar face pușcărie (sper!). 

E motivul din care spun să nu le mai dați copiilor să citească literatura voastră din copilărie, la cea comercială mă refer, iar „Cireșarii” asta a fost, literatură de masă. Romanul rămâne interesant însă dacă aveți curiozitatea și forța să-l mai citiți acum. Îi provoc pe cei de 40+ să încerce măcar cu un volum. Eu am recitit de curând două volume și m-am chinuit de zici că citeam manuale de chimie organică. În tot acest chin e interesant să depistezi totuși anumite tipare ale creării unei lumi prietenoase cu copiii. Societatea din ”Cireșarii”, un oraș mic și cochet, apropiat de natură, cu familii echilibrate și joburi calificate sau măcar sigure, este utopie pură, dar are ceva politic în el care a rămas perfect încapsulat. 

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

De aia iubesc unele cărți proaste. Îmi amintesc că arta nu e mereu ”valoare”, cuvântul cu care ne plictisesc criticii snobi fără idei. Arta populară sau nu are o mare legătură cu un sentiment de grup, de masă, istoric, politic, prins miraculos sau norocos la un moment dat.

Constantin Chiriță a scris un roman clișeistic, fără pretenții, prost după multe standarde, care a făcut bine unei întregi generații. A scris un roman pentru prima generație de alfabetizați în masă care aveau o foame teribilă de cultură populară, simplă,  amuzantă, pozitivă. Cum declara scriitorul, ”am scris romanul pe care am vrut să-l citesc în copilărie, dar nu l-am găsit”. 

Unde strecoară Chiriță o incertitudine? La capitolul dragoste, desigur. Își explică intențiile într-un înduioșător limbaj de lemn într-un interviu pentru televiziunea publică, în anii 80, când se și ecranizase cartea (alt succes teribil): ”durerile dragostei adolescenței sunt dureri care înnobilează omul”. De fapt el trecuse de la un stil literar impus de politic, în care durerile facerii modernității comuniste cereau erou muncitor,  la o lume a adolescenței eterne, o capsulă mult mai inocentă, iubită și azi. Deși au fost scoase tiraje mari și vândute și după 90 sunt sigur că au sfârșit în rafturi ”de colecție” unde zac nostalgii, nu cărți pe care o să le mai citească cineva.

Intermezzo trap

Am văzut un clip emoționant cu câteva sute de adolescenți care urlau din rărunchi la un concert al traperului Nane câteva din versurile lui, de exemplu refrenul ”Băutura! Mahoarca și cu Vrăjeala. BMV!” sau ”tânăr și mă doare-n p..ă, n-am treabă cu nimeni că trăiesc la mine-n bulă”. Clipul mi-a părut tare pentru că vedeai o generație care nu e obișnuită să iasă din bulă lăsându-se totuși câteva minute să o ia razna colectiv. Și mi-a părut tare pentru că vedeam clișeele postironice pe un raft cu clișeele naive ale culturii de masă de acum 60 de ani. Mari diferențe de calitate și geneză nu sunt, sunt ”doar” diferențe politice enorme.

Cum să îi mai dai acestei generații să citească ”Cireșarii”? E o prostie. Nu pentru că e scris prost e inacceptabil pentru ei, ci pentru că e despre grupuri mari de adolescenți care se organizează și fac treburi împreună. Sunt deja sute de cărți scrise pentru ei, în limba lor, unii și citesc mai mult decât noi. Ca să nu mai zic că numai ca să te inițiezi puțin în istoria muzicii din ultimii 5 ani trebuie să citești de 100 de ori mai mult ca pe vremea Beatleșilor. Important e s-o faci, să mai descoperi astfel pasiuni unificatoare, de masă, să contrezi simplismul stimulilor cu ceva dedicație în documentare. 

Concluzia

Romanul ”Cireșarii” rămâne o aventură interesantă pentru cititorii pasionați și neipocriți (adică nu vreau nici din ăia să mă înece în nostalgie). O veți reciti, dacă mai puteți, o veți arunca cât colo, probabil, v-ați schimbat, nici dvs. nu mai sunteți Cireșarii. Nu mai sunteți nici măcar Harry Potter. Asta e, unele cărți mor, deși ne-au făcut mult bine. Măcar să le facem un monument frumos în cimitirul artei.

sursa foto: Anticariat.unu.ro.

Urmărește-ne pe Google News