Trei cărți fundamentale despre muncă: munci de rahat într-o societate obosită pentru a ajunge precar
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În ceea ce urmează voi prezenta trei cărți esențiale care discută despre munca modernă și riscurile ei: Bullshit Jobs: A Theory - David Graeber (în română apare la editura Art - Slujbe de mare rahat, trad. Alex Cistelecan), The Burnout Society - Byung-Chul Han (în curs de apariție la editată de Contrasens - Societatea oboselii, trad. de Mirela Iacob) și The Precariat: The New Dangerous Class - Guy Standing.
Cuprins:
- The Burnout Society - Societatea oboselii
- Bullshit Jobs – munca modernă fără sens care ne deprimă
- Munca iluzorie conferă bani, onoare și respect
- Munca de rahat primește mai multă recunoaștere, dar mai puțin respect
- Bullshit Jobs este violentă
- Teorii ale salvării de la depresia muncii inutile
- Precariatul – noua clasă socială periculoasă
- Mitul “flexibilităţii muncii”
The Burnout Society - Societatea oboselii
Oboseala este un cuvânt mult mai des folosit de clasa urbană de mijloc decât de țăranii sau muncitorii clasici. De ce?
Săptămâna trecută undeva pe munte m-am întâlnit cu o profesoară de la Amsterdam și am povestit pe subiect. Jalea e și mai mare pe acolo se pare. Ea mi-a recomandat o carte a filosofului coreean de limbă germană Byung-Chul Han de care știam dar nu citisem decât niște texte mici, nu cărți. Cartea se numește: The Burnout Society.
Am fost surprins - câteva din ideile lui centrale deja îmi erau prea bine cunoscute și comune. Dar el sintetizează bine.
Potrivit lui Byung-Chul Han, răspândirea tulburărilor nervoase se datorează exigențelor excesive pe care oamenii moderni le impun lor înșiși. Astăzi nu mai trăim în societatea disciplinară descrisă de Foucault, ci într-o „societate a realizării”. Fiecare membru al acestei societăți este un animal laborans, un animal care muncește, după cum scria Hannah Arendt, dar nu este ceva extern care îl face să muncească, ci ceva intern.
Han susține: „Proiectul, inițiativa și motivația iau locul interdicției, ordinii și legii. Persoana deprimată este animal laborans (animalul care muncește) dar care se exploatează voluntar, fără constrângere externă. El este prădător și victimă în același timp.”
Culmea: exploatator și exploatat într-o singură ființă. Această autoexploatare este evidentă mai ales la freelanceri și la alți lucrători precari.
Aici filosoful amintește de utilizarea de către Agamben a conceptului de Muselmann (în germană „musulman”): acesta este modul în care lagărele de concentrare se refereau la prizonierii epuizați, obosiți, a căror apatie îi amintește lui Han de starea persoanelor cu depresie clinică. Aceasta devine premisa uneia dintre cele mai sumbre concluzii ale cărții: „În această societate a coerciției, fiecare are propriul său lagăr de muncă.”
Eu aș adaugă - mai nou, mai ales odată cu pandemia: lagăr de muncă la domiciliu.
Mai propune o imagine vie, de data aceasta din mitologie: Prometeu înlănțuit de o stâncă și un vultur care vine să îi ciugulească ficatul. Prometeu simbolizează subiectul societății realizării, iar vulturul simbolizează „alter ego-ul său, cu care poartă război”.
Concluzia dură: „Individul deprimat este invalidul acestui război intern”.
Ne pot ajuta rafturile de psihologie pop? Sau ele vor să ne facă mai productivi? Soluțiile par iluzorii: cerința de a fi tu însuți se află în centrul societății de realizare. Han apelează aici la sociologul francez Alain Ehrenberg, autorul cărții Self Fatigue – să fii obosit de tine însuți, care susține că o persoană care suferă de depresie este „epuizată de efortul de a fi ea însăși”.
Pentru Han, secolul XX a fost o „epocă imunologică” și a trecut sub semnul Celuilalt iar secolul XXI este dominat de Același: violența negativă a fost înlocuită de violența pozitivității sau de „teroarea imanenței”. Pentru gânditori precum Baudrillard, virușii jucau un rol special, cu ostilitatea lor fantomatică, capacitatea lor de a penetra orice barieră și de a submina sistemul din interior, dar Han consideră această metaforă depășită:
„Violența pozitivității nu presupune ostilitate. Ea se dezvoltă tocmai într-o societate tolerantă și pașnică. De aceea, ea este mai puțin vizibilă decât violența virală. Ea locuiește în spațiul Aceluiași, lipsit de negativitate, în care nu există polarizarea dintre prieten și inamic, dintre intern și extern sau dintre Propriu și Străin”.
Și termină cu Sabatul – odihna: până și Dumnezeu se odihnește. Bun dar asta știam de la bunica de multă vreme: Dumnezeu a dat lege pentru odihnă, ne-a obligat la odihnă, nu și pentru muncă. Adică avem tendința să ne autodistrugem. E clar că doar lenea ne mai poate salva.
Bullshit Jobs – munca modernă fără sens care ne deprimă
În 2013, antropologul american David Graeber a publicat un eseu destul de provocator intitulat „On the Phenomenon of Delusional Work”. În el, el a confruntat cititorul cu o contradicție logică care a devenit flagelul societății moderne: am atins un asemenea nivel de progres tehnologic încât, datorită celor mai recente tehnologii și automatizării proceselor, ar trebui să muncim mult mai puțin (să zicem, 15 ore pe săptămână) - dar nu există muncă mai puțin. Mai mult decât atât, a apărut o mulțime de forme de munci noi, care nu mai are legătură directă cu producția și care, adesea, este doar lipsită de sens (nonsens).
„Este ca și cum cineva ar inventa toate aceste munci inutile doar pentru a ne ține ocupați”, scrie autorul. Articolul său a stârnit o avalanșă de discuții. Greber chiar a deschis o pagină specială într-o rețea de socializare, unde oamenii își puteau trimite poveștile personale și reflecțiile despre munca iluzorie. S-a dovedit a fi un fel de studiu antropologic bazat pe materiale biografice. Susținându-l cu date din statistici și anchete sociologice, Graeber a publicat o carte: Bullshit Jobs.
Conform definiției lui Graeber, munca iluzorie, „slujbe de rahat”, este o formă de muncă plătită care este atât de lipsită de sens, inutilă sau dăunătoare în general, încât existența sa nu poate fi justificată nici măcar de către angajat. Uneori, dispariția unui astfel de angajat sau absenteismul său constant nici măcar nu este observat. De obicei, notează Greber, acest lucru se întâmplă în sectorul public, în administrația publică. Dar el însuși consideră că și diverse profesii din servicii sunt locuri de muncă delirante: specialiști în vânzări, avocați pe domenii halucinante și diverse tipuri de administratori. În corporații asta e deja o modă – munci care nu le pricepe sensul.
Adesea, nu ocupația contează, ci motivele care fac munca lipsită de sens. În organizații sunt multe munci care de fapt au alte funcții – el le împarte cam așa. De exemplu, „lacheii” (flunkies) sunt în esență necesari doar pentru a ridica sau a menține statutul superiorului lor: „lingăii” li se mai zice românește. „Thugs” (gorile) – o altă categorie - impun agresiv o favoare sau o voință complet inutilă a angajatorului lor. „Corectorii” (duct tapers) corectează la nesfârșit greșeli care, în principiu, dacă procesul este organizat corespunzător, nu ar trebui să apară. „Box tickers” există doar pentru a justifica activitățile organizației, pentru a crea o anumită aparență formalizată de activitate. „Taskmasterii” redistribuie munca, stabilesc și controlează sarcini pe care angajații le pot gestiona destul de bine pe cont propriu.
Graeber remarcă faptul că Bullshit Jobs este considerată atunci când un angajat simte în mod constant că munca sa este lipsită de sens și inutilă și îi produc o mulțime de emoții negative. Cu toate acestea, există multe moduri diferite de a fi în lume și de a înțelege rolul cuiva în ea. Iar lucrurile se pot schimba dramatic.
Munca iluzorie conferă bani, onoare și respect
Persoanele care fac muncă iluzorie sunt adesea înconjurate de onoare și respect, au statut profesional, câștigă bani buni, au succes în aparență. În același timp, ei suferă adesea de absurditatea propriei lor „munci”. Imaginați-vă că sunteți plătit să cărați apă într-o sită sau să săpați o groapă înainte de prânz și să o îngropați înapoi după-amiază. Și da, aveți o pauză de prânz, mâncare, dispozitive care facilitează munca, un salariu decent, statutul de „expert în gropi sau căratul apei într-o sită”, dar înțelegeți singuri absurditatea situației. Experimentezi constant un conflict intern - o contradicție între propriile tale dorințe (să fii util, să-ți realizezi potențialul, să te respecți) și imposibilitatea de a realiza toate acestea în procesul muncii. Iar acest conflict, mai devreme sau mai târziu, începe să vă schimbe percepția despre sine, vă dați seama că nu faceți această lume mai bună, cu sens și ceva util, nu îi aduceți nimic, nimic nu depinde de voi.
Aș mai adăuga: în anumite regimuri autoritare munca fără sens era o formă de pedeapsă care ducea la demență.
Munca de rahat primește mai multă recunoaștere, dar mai puțin respect
În teoria lui Graeber, există și așa-numitele slujbe de rahat. O slujbă de rahat poate fi foarte necesară, importantă și semnificativă, dar nu este apreciată. Este o muncă cu statut scăzut, prost plătită, umilitoare sau o muncă fizică grea - cunoscutele slujbe cu „guler albastru”. Oamenii muncesc din greu, chiar se chinuie, dar nu sunt remarcați și adesea nu sunt respectați, ceea ce, de asemenea, nu contribuie la dragostea pentru profesia lor. În Români este poate cea mai cunoscută formă de „muncă de rahat”.
Bullshit Jobs este violentă
Graeber vorbește, de asemenea, despre violența spirituală: „Când ești forțat să pretinzi că muncești, este exasperant, deoarece arată în ce măsură ești la mila altei persoane. Iar munca iluzorie, așa cum a fost descrisă mai sus, este o întreagă activitate organizată exact în acest sens. Muncești sau pretinzi că muncești, dar nu pentru un scop clar bun și util (cel puțin tu nu vezi un scop), ci doar pentru munca în sine. Nu e de mirare că aduce atâta angoasă”.
Teorii ale salvării de la depresia muncii inutile
Autorul cărții propune o modalitate radicală de combatere a „muncii de rahat” - introducerea unui venit de bază necondiționat, garantat în mod egal tuturor cetățenilor, indiferent de statutul lor profesional (banii ar fi în mod natural eliberați atunci când locurile de muncă „delirante &inutile” sunt eliminate). Graeber credea că, cu o astfel de bază economică, oamenii ar putea alege locuri de muncă într-un mod semnificativ care să dea sens activității umane.
Precariatul – noua clasă socială periculoasă
Guy Standin, profesor de economie la Universitatea din Londra, scrie o faimoasă carte numită – The Precariat: The New Dangerous Class.
Format pe plan global din aproape 40% dintre cei cu vârstă de muncă, precariatul a devenit cea mai activă clasă socială. Pandemia actuală scoate în evidenţă toate problemele şi riscurile la care suntem supuşi. Precaritatea devine cel mai mare flagel al societăţii contemporane. Dar ce este ea?
Precaritatea, după cum ştim, este legată de tipul de muncă pe care-l prestezi: „flexibil”, „freelancer”, cu trei contracte part-time, muncă sezonieră etc.
Adică: munca precară este munca nesigură, fără garanţii, fără asigurări, instabilă şi ieftină. La noi, acest tip de muncă este extrem de răspândit, mai ales în rândul tinerilor.
Cum se naşte precariatul? Guy Standing, profesor al Universităţii din Londra, ne explică felul în care este stratificată societatea actuală şi unde se află precariatul.
Odată cu globalizarea capitalului şi circuitul său spre zonele „muncii ieftine”, societatea occidentală, care va influenţa şi periferia sa în mod radical, se va stratifica în felul următor. Mai întâi, avem plutocraţia, compusă din oligarhie, oameni foarte bogaţi şi o elită administrativă. Este segmentul foarte bogat şi care deţine o putere mare cu garanţii imense legale, asigurate prin legi speciale, pensii speciale, asigurări financiare speciale etc.
Mai jos se află clasa salarială: cei ce au salarii stabile, garanţii contractuale, pensii, asigurări sociale. Această clasă, în ultimii douăzeci-treizeci de ani, este pusă sub o presiune imensă, prin politicile „liberalizării pieţei” (privatizării excesive a sectorului public etc.) şi a „statului minimal”.
Urmează clasa proletariatului de tip vechi: angajaţii din zona muncilor stabile, de care au nevoie diverse sectoare industriale. Şi ei sunt puşi sub o presiune teribilă, din cauza externalizării producţiei şi a retehnologizării unor sectoare industriale.
Ei sunt plasați între angajații stabili și săraci.
Mitul “flexibilităţii muncii”
Pătura cea mai de jos sunt săracii, cei care nu au nimic: nici proprietăţi, nici acces la piaţa muncii, nici minime garanţii sociale. Între vechii proletari şi săraci se află precariatul. Precariatul este estimat astăzi la peste 40% din forţa de muncă a planetei. Care sunt trăsăturile principale ale precariatului?
1. Mai întâi, relaţia de muncă, de producţie: ei nu au nicio garanţie a locului de muncă. Nu au nicio garanţie din vechile şi tradiţionalele garanţii ale unui loc de muncă stabil. Lucrează pe contracte temporare, fără garanţia continuităţii locului de muncă. Nu mai există sindicat şi contract colectiv de muncă. Nu mai au acces la asistenţă medicală gratuită sau garanţia unei pensii. Nimic.
2. Ei nu au o identitate profesională. Ei sunt angajaţii multifuncţionali, care trebuie să fie gata să îndeplinească orice funcţie. Azi fac o muncă, mâine – alta, poimâine – alta.
Pot schimba atâtea joburi într-un an, încât părinţii lor nu mai înţeleg nimic. Ei nu mai au o imagine clară a traiectoriei lor profesionale, o imagine istorică, o imagine a sensului direcţiei: de unde vin şi unde merg.
3. Un alt aspect important: stilul de muncă le impune să petreacă mult mai mult timp pentru jobul pe care-l prestează. Ei nu au program fix de lucru. Surplusul de muncă nu este contabilizat şi plătit suplimentar. În timpul slujbelor temporare, ei mereu sunt în căutare de noi contracte: ei mereu muncesc căutând un alt loc de muncă. Căutarea unui nou contract şi a unei noi surse de finanţare este o muncă permanentă pe care o face precariatul. Şi permanent trebuie să se reprofesionalizeze, să mai înveţe – ca pe o slujbă suplimentară.
4. Precariatul, în mare parte, nu dispune de un loc de muncă fizic: poate lucra de acasă, din hub-uri, din locuri improvizate, care presupun cheltuieli suplimentare, pe care nimeni nu le decontează.
5. Şi, nu în ultimul rând, precariatul nu se poate sprijini pe stat: nu are acces la asigurare medicală, la fondul de pensii, de şomaj etc. Precariatul, practic, îşi pierde treptat o mare parte din drepturile sociale, culturale, economice care îi vor afecta fundamental drepturile politice şi civile.
Oamenii care muncesc și caută, de fapt, un nou loc de muncă mereu și care nu au o minimă siguranță – se numește Precariat – sunt mulți și devine o clasă periculoasă pentru „pacea socială”
![Război pe salarii la Antena 1! Cât primește Irina Fodor la Asia Express și ce scrie în contractul secret al lui Radu Vâlcan [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/XyXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL3RRZ0Jkb1Z2dnhxZmNPMm9uRmpJbmpKczhCN0ttVFR5OUxFS2pWaFUuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/Ldyk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2E2OWFNRk9WcHd0TUJLZEs1UWtzbm9DVE9zdW9Tb0V5MDZIdUowWGQuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
paulrusen 13.10.2024, 23:16
Foarte tare articolul. Mi-a placut. Studiul americanului probabil ca este facut, luand in calcul doar slujbele formale. Si atunci stratificarea lui este corecta. Dar ce facem cu slujbele informale din mahalalele marilor centre urbane? Ele reprezinta peste jumatate din locurile de munca din urbanul mondial. Saracia informala de fapt domina munca la nivel global. Recomand Planeta Mahalalelor de Mike Davis.
Sfantul__Cuvios_Pafnutie 14.10.2024, 01:03
Și totuși, rămâne întrebarea: de ce în urmă cu 3-4 generații, sau poate chiar și mai recent, nu exista burnout și depresie peste tot? Țăranul analfabet, care lucra pe câmp și câte 14 ore, la sapă, la cules, cu inima-n dinți să nu dea grindina sau vreo boală, iar apoi se ducea în bordeiul cu opaiț pe care-l împărțea cu încă 2, poate 3 generații ale familiei. Sau muncitorul într-o fabrică din perioada de glorie a capitalismului sălbatic, care lucra de pe la 6-7 ani în mină, apoi în fabrică, locuia într-o magherniță deținută de companie, își făcea cumpărăturile la magazinul companiei, la prețurile stabilite de companie, fiind plătit în moneda companiei, neacceptată niciunde altundeva. De ce ei nu mai aveau timp de așa ceva, însă corporatRiștii moderni, cu salarii la ani lumină peste părinții și bunicii lor, care freacă feisbucul și telefonul, care stau la birou, la "gym" și în sitibreic, nu pe câmp sau în mină, care au concediu plătit etc. sunt mai distruși decât ăia de la galere?