Alegerile pentru Primăria Chișinău privite din perspectivă istorică
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Înainte de 1812, când acest colţ de Moldovă botezat Basarabia trece sub administraţia Imperiului Rus, Chişinăul era un mic târg moldovenesc. Alegerea acestui târg să devină capitală de gubernie este mai degrabă o alegere strategică: ţinea de locul amplasat.
Din acel moment, Chişinăul devine şi se dezvoltă după un clasic calapod al unui oraş capitală de Imperiu Rus. Simplu spus: târgul moldovenesc se transformă treptat, treptat într-un clasic oraş rusesc. Felul în care este dezvoltat urbanistic, administrativ, infrastructural, cultural, economic, lingvistic, stratificarea socială urbană etc. este pe calapodul Imperiului Rus. Toată modernitatea oraşului va purta marca rusească, ruptă aproape total de procesul de modernizare care are loc dincoace de Prut. Asta nu înseamnă că urma moldovenească dispare. Nu, ea se păstrează, însă devine minoritară în oraş.
Mai apare un factor foarte important: comunitatea evreiască. Cum gubernia Basarabia se află în faimoasa zonă numită Certa osedlosti, adică zona de rezidenţă obligatorie a evreilor, şi pentru că ei nu aveau voie să se aşeze la sate şi să cumpere pământ, treptat ei cuceresc o bună parte a oraşului Chişinău, precum şi alte orăşele.
Să dau nişte date ca să fie mai clar. La recensământul de la 1897, populaţia totală a oraşului (fără satele alăturate) era de 108.483 de persoane, dintre care: evrei 49.829 (45,9%), ruşi 29.299 (27%), moldoveni 19.081 (17,5%) şi ucraineni, polonezi, nemţi etc. La începutul secolului XX, în Chişinău erau 77 de sinagogi şi case de rugăciune ce ţineau de comunitate.
Urmărită din punctul de vedere al apartenenţei sociale, componenţa populaţiei oraşului la 1897 e următoarea: mica burghezie (72,76%), ţărănime (14,28%), nobilime (6,36%). Ţărănimea corespunde aproape cu procentul moldovenilor.
În perioada administraţiei româneşti, în perioada României Mari, lucrurile nu se schimbă foarte mult. Administraţia românească, chiar dacă începe un amplu proces de “românizare” a oraşului (proces asemănător cu cel din oraşele din Transilvania dominate de nemţi sau maghiari), are prea puţin timp la dispoziţie să schimbe mult infrastructura, instituţiile, componenţa etnică şi socială.
Abia spre final reuşeşte să afecteze acest echilibru local, prin politica virulentă antisemită lovind puternic comunitatea evreiască a oraşului. Comunitatea evreiască, chiar dacă se restabileşte după război, nu va mai avea niciodată forţa şi consistenţa celei din perioada interbelică.
Vine apoi perioada sovietică, cu multe complicaţii: represiune şi dezvoltare. Oraşul trece printr-un amplu proces de reconstrucţie şi dezvoltare. Chişinăul are chiar un mare noroc, având urbanişti de o foarte bună calitate.
Puţini înţeleg că, urbanistic, oraşul Chişinău este unul dintre cele mai reuşite oraşe cu populaţie majoritar românească.
Partea cea mai interesantă şi spectaculoasă este următoarea: “moldovenizarea” oraşului Chişinău este un proiect programatic sovietic. Oraşul Chişinău devine “moldovenesc” în urma dezvoltării fără precedent a infrastructurii de tot felul, dar mai ales a instituţiilor de învăţământ, instituţii culturale etc, cu destinaţie pentru populaţia “băştinaşă”.
Sovieticii vor să dezvolte o “elită comunistă locală” la toate nivelurile: de la medici şi ingineri la agronomi şi profesori, de la teatru şi muzică la cinematografie şi arte vizuale.
Amintim: gubernia Basarabia avea un grad de analfabetism de aproape 80%. Asta e în primul rând. În al doilea rând are loc dezvoltarea industriei de tot felul, care face ca o bună parte din populaţia rurală, dominant moldovenească, să se mute la oraş. Proces cunoscut şi în România.
Astfel, are loc un proces de răsturnare a “dominaţiei ruseşti” a oraşului. Ei bine, în anii ’60-’70 are loc această trecere de la un “oraş rusesc” la un “oraş moldovenesc”. Pentru prima dată, oraşul este numeric dominat de moldoveni.
Aşa apar noile pături urbane “moldoveneşti” care “controlează” oraşul. Aceste pături sociale aveau să devină păturile cele mai active, să redescopere “naţionalismul și patriotismul local” şi să devină grupurile cele mai active din perioada perestroikăi, antisovietică.
Apare noul proiect politic “redescoperirea identităţii naţionale”: cu rădăcini în anii ’60 care explodează în anii ’80-’90. În anii ’60-’70-’80, oraşul se dezvoltă imens şi devine un pol urban important în regiune, concurând doar cu Odessa şi Kiev. Procesul este de amplificare a urbanizării accelerate.
În anii ’90, după căderea comunismului şi odată cu proiectul “redescoperirea identităţii naţionale”, Chişinăul va fi controlat numai de aceste grupuri, care sunt un produs al acestor ani ’60-’70. Primarii vor veni de aici: moldoveni născuţi la sat şi urbanizaţi târziu.
În acest context au loc trei fenomene importante. Unu: comunitatea evreiască dispare aproape total prin emigraţie, lăsând un gol imens. Doi: ruşii, la presiunea “moldoveniştilor patrioţi”, încep să piardă serios terenul, regrupându-se sub alte forme, mai degrabă economice decât politice. Trei: un fenomen nou apare mai ales odată cu venirea la putere a primarului Dorin Chirtoacă şi a noii generaţii “Pro-Europene”.
Are loc procesul de “ruralizare” a oraşului şi a politicii moldoveneşti: satul începe să se simtă tot mai mult în oraş, la fel şi relaţiile de tip fini şi cumetri. Instituțiile statului devin un soi de comuniuni de rubedenii. Asta ţine de morfologia stratificărilor sociale din oraş.
În ceea ce priveşte oraşul, el este cel mai mult afectat de presiunea imensă la care este supus din partea “spaţiului privat”, al grupurilor de interese finaciare, care nu prea au culoare etnică. În ultimii 20 de ani, oraşul, spaţiul lui public a fost supus unui asalt fără precedent. Nici războiul şi nici “ocupanţii” nu au distrus şi maltratat atât acest oraş cum au făcut-o “democraţii patrioţi locali”. Oraşul şi infrastructura lui au fost lăsate de izbelişte şi puse la dispoziţia celor cu bani, care le-au “măcelărit”.
Ce avem acum odată cu aceste alegeri pentru Primăria Chișinăului? Mie mi se pare că acum avem o revanşă a populaţiei urbane târzii, a ultimei “generaţii sovietice urbane”, faţă de politicile dezastruoase duse în Chişinău.
Ion Ceban, “băiat de oraş”, este un reprezentant tipic al acestor “moldoveni de Chişinău” care se opun “moldovenilor de la sat”, Andrei Năstase fiind un reprezentant tipic al acestor grupuri (ca şi Dorin Chirtoacă).
Atenţie: e o confruntare social-economico-politică, nu culturală. Adică dincolo de “fumigena” geopolitică mereu folosită la Chişinău şi dincolo de lupta dintre “roşii” şi “verzi-albaştri”. Acesta mi se pare că e background-ul ceva mai puternic şi profund al luptelor subterane.
E mai bun Ion Ceban (până şi numele este iconic, pentru că e un nume românesc rusificat) Andrei decât Năstase? Nu ştiu. Am reţineri faţă de ambii, pentru că totul depinde enorm de capacitatea lor de a administra un oraş făcut praf de precedenţii şi de a rezista presiunii imense care vine din partea “privatului”. Adică în ce măsură oraşul reîncepe să-şi servească interesele cetățenilor, nu a grupurilor de interese financiare.
Şi încă un lucru important: această victorie-pierdere a unora şi a altora va contribui în viitor la o reconfigurare politică importantă. Cum? E prea devreme să ne pronunţăm.
