Ce aşteaptă oamenii de la viitorul ministru al sănătăţii? Și cum va gestiona Vlad Voiculescu, dacă va fi numit, relația lui rece cu Raed Arafat?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Numele cel mai insistent vehiculat pentru a prelua Sănătatea în viitorul guvern este Vlad Voiculescu, cel care a fost ministru şi în timpul guvernului Cioloş. În primul mandat n-a avut expertiza necesară și vremurile au fost extrem de grele, pline de bune intenții, dar și de foarte multe ezitări. Acum, vremurile sunt și mai grele.
Cuprins:
- Înainte de Vlad Voiculescu -politicianul
- Toate circumstanţele atenuante din primul mandat
- Un mandat marcat de intenţii bune, dar şi de multiple ezitări
- N-a avut expertiza pentru o poziție de asemenea responsabilitate
- Echilibrul fin al viitorului mandat
- Nevoia de reformă şi transparentizare a sănătăţii
- Oamenii care ştiu „unde sunt îngropate toate cadavrele”
- Relația Voiculescu - Arafat, o mare întrebare
- Lecţiile dure ale sănătăţii publice
Prima oară când a ajuns în fruntea Ministerului Sănătăţii, Vlad Voiculescu nu era politician. Era un tânăr de 32 de ani, care ajunsese să fie cunoscut publicului pentru reţeaua citostaticelor, un mecanism neoficial prin care voluntari aduceau în ţară medicamente pentru bolnavii de cancer care altfel nu ar fi avut acces la tratament.
Înainte de Vlad Voiculescu -politicianul
Mulţi dintre cei care îl cunoşteau dinainte de a fi numit ministru îl ştiau pentru altruismul şi capacitatea de a mobiliza oameni pentru a-i ajuta pe alţii. Pe-atunci nu existau nici Vlad Voiculescu - politicianul, nici Vlad Voiculescu - icoana (fragilă, ca orice icoană), nici Vlad Voiculescu - personaj principal în două documentare româneşti. Exista doar Vlad Voiculescu - voluntarul.
Apoi, Voiculescu şi-a asumat unul dintre cele mai grele joburi din România la vremea respectivă: să conducă un minister aflat în lumina reflectoarelor, la jumătate de an de la tragedia de la Colectiv.
Toate circumstanţele atenuante din primul mandat
Pe-atunci, pentru orice neajuns al său ca ministru avea oricum din oficiu mai multe scuze: scuza lipsei de experienţă pentru un astfel de post, scuza că nu era deloc politician, scuza că venea din privat, din Austria şi nu avea toate datele despre cum funcţionează lucrurile într-un minister din România şi, în fond, şi scuza că, deşi foarte bine intenţionat, nu era un om pregătit în sănătate publică.
Nu era însă nici primul economist pus în fruntea Sănătăţii - să nu uităm de mandatele lui Eugen Nicolaescu pe acelaşi post - iar Voiculescu avea, totuşi, ceva experienţă în advocay pentru pacienţii cu cancer, în cadrul European Cancer Patient Coalition.
Totuşi, pentru a compensa pentru lipsa lui de pregătire, Voiculescu s-a înconjurat la minister de o echipă de consilieri, din care făceau parte oameni cu background solid în sănătate publică.
Şi mai avea de partea lui toată reputaţia pozitivă dinaintea numirii sale, binele făcut voluntar, întâi anonim, apoi ca Alin, personajul din articolul lui Vlad Mixich despre reţeaua citostaticelor, pe vremea când nu dorea deloc ca numele său să apară în presă, apoi ca Vlad Voiculescu, personajul principal al documentarului „Reţeaua”, realizat de Claudiu Mitcu.
Oamenii care fuseseră întâi sideraţi de pozele în chiloţi ale lui Andrei Baciu (care a ajuns, totuşi, câţiva ani mai târziu, secretar de stat la Ministerul Sănătăţii - lucru pentru care oricum acele imagini nici nu-l calificau, nici nu-l descalificau), prima propunere a lui Dacian Cioloş pentru postul respectiv, şi îndepărtaţi apoi de răceala lui Achimaş-Cadariu şi de legăturile lui prea strânse cu un sistem pe care românii îl voiau cu disperare înlocuit găsiseră în Vlad Voiculescu o figură proaspătă de care îşi puteau agăţa încrederea.
Un mandat marcat de intenţii bune, dar şi de multiple ezitări
În primul mandat, marcat de dezvăluiri foarte grave din sistemul medical, precum investigaţia legată de dezinfectanţii diluaţi a echipei GSP, Vlad Voiculescu a avut mereu de partea lui această încredere a celor mulţi, alimentată inclusiv de toate atacurile care veneau înspre el din două direcţii: dinspre politicieni (via Antena3 deseori), mai ales din zona PSD, dar şi dinspre „domnii profesori”, care nu erau deloc de acord cu ideile lui despre cum trebuie făcută bine sănătatea.
Mandatul a fost unul scurt şi multe dintre proiectele începute de echipa lui Vlad Voiculescu au fost ulterior abandonate, blocate sau anulate efectiv, precum ordonanţa care depolitiza managementul spitalicesc ori strategia de resurse umane în sănătate.
Alte măsuri, precum mărirea veniturilor medicilor prin mărirea plății gărzilor, însă au fost continuate, iar guvernul PSD care i-a urmat lui Voiculescu a fost cel care a dublat salariile personalului medical.
N-a avut expertiza pentru o poziție de asemenea responsabilitate
Primul mandat al lui Vlad Voiculescu a fost marcat nu doar de acest val de încredere şi dorinţele lui de a face bine, ci şi de multiple ezitări şi nesiguranţă în comunicare şi decizii, ambele de înţeles dată fiind atât vârsta sa, cât şi lipsa de experienţă, dar şi, obiectiv fie spus, de expertiză pentru postul pe care îl ocupa.
Renunţarea la poziţia de viceprimar ar fi o promisiune încălcată din cele făcute votanţilor
Patru ani mai târziu, Vlad Voiculescu este politician şi unul dintre cei mai vocali şi frecvent aflaţi în atenţia publicului membri PLUS sau USR-PLUS. S-a luptat, până relativ aproape de pragul alegerilor locale, să fie candidatul USR-PLUS la Primăria Capitalei. Iar ulterior, a susţinut candidatura lui Nicuşor Dan, cu promisiunea - făcută votanţilor - că va fi viceprimarul Capitalei în mandatul acestuia. Asumarea portofoliului de la Sănătate ar însemna implicit să încalce această promisiune.
Ar echivala, de asemenea, cu a intra în toate jocurile politice încâlcite ale unui guvern scindat şi ameninţat de lipsă de popularitate încă dinainte de învestire.
Echilibrul fin al viitorului mandat
Dar asumarea poziţiei de ministru al sănătăţii nu ar însemna doar asta. Oricine va prelua la acest sfârşit de an sănătatea românilor face asta într-un moment critic: va avea de coordonat gestionarea pandemiei pentru tot restul iernii, dar şi desfăşurarea campaniei de vaccinare anti-COVID. Iar dacă mandatul va fi unul suficient de generos, va trebui să se ocupe şi de repornirea sănătăţii după pandemie.
Viitorul ministru al sănătăţii va prelua frâiele unui sistem medical deja îndesat, copleşit, extenuat, agitat, cu mii de medici aflaţi în (prag de) burnout, cu mai multe dotări, dar şi mai puţini oameni decât în 2016.
Viitorul ministru va trebui să calibreze, cel puţin jumătate de an, un echilibru fin între toate măsurile care trebuie luate pentru stoparea pandemiei şi nevoia de a găsi soluţii pentru toţi bolnavii cronici şi nu numai care au rămas pe dinafară din cauza rigorilor ameninţării COVID.
Pandemia a avut un impact dezastruos asupra accesului la tratament pentru bolnavii de HIV, pentru cei cu tuberculoză, cu diabet sau cu scleroză multiplă. Oricine va ocupa fotoliul de ministru al sănătăţii va trebui să găsească soluţii pentru toţi aceşti pacienţi, în vreme ce, în acelaşi timp, va trebui să comunice clar şi convingător toate „ce”, „cum” şi „de ce”-urile campaniei de vaccinare.
Din martie până astăzi, Nelu Tătaru a avut de gestionat provocări asemănătoare din perspectiva pandemiei, cu deosebirea că nimeni nu aştepta de la el şi o reformă a sistemului medical, fiind ministru într-un an dedicat exclusiv crizelor.
Nevoia de reformă şi transparentizare a sănătăţii
Dacă mandatul viitorului ministru al sănătăţii va fi mai lung decât pandemia, atunci acestuia i se va cere şi această reformă. O reformă care ar trebui să înceapă, în primul rând, cu transparentizarea deciziilor.
Ministerul condus de Nelu Tătaru a fost unul dintre cele mai opace ministere din ultimii 5 ani cel puţin.
În repetate rânduri, decizii controversate ale ministrului sau cabinetului său nu au fost explicate absolut deloc, cum ar fi decizia recentă de a numi, în fruntea Institutului de Urologie şi Transplant Renal de la Cluj, un fost poliţist de comună, care fusese condamnat cu suspendare după ce a bătut un om la interogatoriu, încercând să-l facă să mărturisească un furt.
Tătaru şi ministerul său nu au explicat, printre altele, nici de ce ministerul său nu colectează şi nu centralizează date privind cazurile de infecţii nosocomiale la pacienţii cu COVID - cu toate că infecţiile nosocomiale rămân una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică din România.
Dacă Vlad Voiculescu vrea să fie un ministru mai bun decât Tătaru, va trebui să înceapă prin a explica, de fiecare dată, fundamentarea deciziilor luate, acceptând că el este în serviciul oamenilor, şi nu invers. Aceasta ar fi condiţia minimă pe care Voiculescu va trebui să o bifeze pentru a păstra încrederea oamenilor.
A doua condiţie esenţială este să-şi fundamenteze deciziile pe dovezi. Iar din acest punct de vedere, mandatul lui prinde cel mai fertil teren, vine după un an întreg în care vocabularul cetăţeanului de rând s-a îmbogăţit cu termeni ca „studii clinice”, „dovezi ştiinţifice” ş.a.m.d.
Acest an, pierdut în atâtea sensuri, an dureros în mod autentic și de neșters, a fost, dincolo de teoriile conspirațiilor, și un an în care majoritatea oamenilor şi-au recăpătat încrederea în ştiinţă sau, mai bine spus, şi-au reîntors atenţia spre ştiinţă, înţelegând că sănătatea trebuie fundamentată în cercetare.
Dacă vrea să facă asta, Voiculescu ar putea fi primul ministru al sănătăţii care să ia doar decizii informate de dovezi ştiinţifice.
Oamenii care ştiu „unde sunt îngropate toate cadavrele”
Pe de altă parte, ca orice alt ministru al sănătăţii, Vlad Voiculescu va lucra cu funcţionari care au supravieţuit pe posturile lor ani buni, care cunosc ministerul până la ultimul dosar cu şină şi care au văzut venind şi plecând peste o duzină de miniştri.
Sunt oamenii care ştiu unde „sunt îngropate toate cadavrele”. Iar fără ajutorul lor, oricât de bine intenţionat sau dornic de reformă ar fi, orice potenţial ministru ar călca pe un teren minat.
Voiculescu va trebui să lucreze şi cu aceşti oameni, dar şi cu oameni din diferite ministere, pe proiecte interministeriale, precum şi cu managerii din prezent ai spitalelor - majoritar reprezentanţi a ceea ce el însuşi numea în 2016 „feudalismul” din sănătate.
Relația Voiculescu - Arafat, o mare întrebare
Va trebui inclusiv să colaboreze bine cu DSU al lui Raed Arafat, cu care a avut multiple meciuri în ultimii ani. Ca să poată vorbi pe limba tuturor, va trebui să înveţe tot mai mult jocurile compromisului.
Fie că vrea, fie că nu, Voiculescu va trebui să fie politician, în sensul căutării „compromisului care nu compromite”, ci e pus în slujba interesului public.
Dacă în 2016, era normal sau social acceptat de o bună parte din discursul său, chiar de la cârma ministerului, să fie unul mai degrabă de „avertizor de integritate” sau de activist care descoperă odată cu noi neregulile din sistem, astăzi acest lucru nu va mai fi acceptat.
Ca membru al viitorului guvern, nu dintr-un accident neaşteptat, ci pentru a doua oară în acea funcţie, Voiculescu va trebui să vină cu soluţii la toate neregulile despre care a vorbit atât în 2016, ca ministru, cât şi în anii care au urmat, din postura de reprezentant al opoziţiei.
Ca să facă asta, va trebui să-şi asume - fără ezitările din primul mandat - decizii dure, care-l vor face nepopular.
Lecţiile dure ale sănătăţii publice
Şi va mai trebui, probabil, să-şi amintească o lecţie pe care a învăţat-o, cu siguranţă, în primul mandat de ministru: că, spre deosebire de voluntariat sau un act de caritate, care poate fi despre a ajuta om cu om, caz întâlnit cu caz întâlnit, sănătatea publică este despre a salva cât mai multe vieţi, cu cât mai puţine costuri, pentru ca economiile realizate să meargă tot la salvarea de vieți.
Paradoxul trist al unui al doilea mandat pentru Vlad Voiculescu este că acesta ar trebui să aibă, de fapt, pe to do list mai tot ce a avut şi în primul mandat, adică lucruri precum:
- Selecţia managerilor de spital pe criterii de competenţă - prin concurs organizat pe bune, nu prin numiri.
- Strategia generală de resurse umane în sănătate.
- Coordonarea campaniilor de vaccinare şi combaterea mesajelor antivacciniste.
- Problema infecţiilor nosocomiale.
