China și Occidentul. O luptă în imaginar
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Nu am mai fost în China de șaptesprezece ani, de la Jocurile Olimpice de la Beijing din anul 2008 (în plină epocă Jobs, dar înaintea epocii Zuckerberg-Bezos-Musk). Nu am mai fost nici în Rusia de șapte ani, de la Campionatul Mondial de fotbal din 2018.
Nu am mai fost nici măcar în Statele Unite ale Americii de șapte ani, de când am fost la un festival de film la New York. Lumea s-a schimbat enorm în acest timp și continuă să se schimbe într-un ritm infernal.
Nici în Israel și nici în Palestina nu am mai fost de șase ani, de când am făcut un drum dincolo de zid și am oprit, desigur, și la Tel Aviv. Dar am fost suficient de des acolo și am stat suficient de mult încât să am pretenția unei păreri oarecum avizate (Palestina: ce e dincolo de Zid).
Asta nu mă face în niciun fel specialist în relații internaționale, ori de câte ori aș reciti „Despre China” de Kissinger. Să fim serioși!
Ce vreau să scriu - și chiar scriu - este că Europa o cunosc mult mai bine, am străbătut-o la pas de zeci și zeci de ori, îi cunosc rătăcirile și speranțele, din Suedia până în Bulgaria, însă țări precum China (un univers întreg!) îmi sunt mai degrabă străine. Aproape tuturor ne sunt. Asta este și slăbiciunea viziunii noastre euro-centriste.
Dar am încercat să mă pun la punct, i-am citit marii scriitori contemporani, de la Mo Yan (Premiul Nobel pentru Literatură acum treisprezece ani) la Yu Hua („China în zece cuvinte” și „Mânia lui Mao. China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor” sunt lucrări îndeajuns de solide, deși concise).
L-am citit pe Patrick Saint-Paul și știu ce sunt oamenii-șobolani din subteranele interzise ale Chinei, acei muncitori care nu-și permit să iasă la suprafață, care trăiesc în subsoluri insalubre și duc pe umeri povara globalizării.
Dar măcar am fost în China, am căutat „Tiananmen” pe Google și știu ce se întâmplă mai departe.
Am căutat „4 iunie 1989” pe Google și am aflat și eu că 4 iunie este 35 mai, o găselniță a chinezilor de a-și spune totuși adevărul despre tragedia istorică de acum treizeci și șase de ani.
Am fost în piața Tiananmen și am scris de acolo, am făcut un reportaj despre Beijingul de după blocuri, acea Chină eternă și uitată.
Am început chiar și un curs de mandarină/chineză la Institutul Confucius din București. Am scris până și despre bonele românce din Colentina, pensionarele care îngrijesc micii chinezi cât sunt părinții lor la muncă la en-gros-urile de la marginea Bucureștiului (articolul purta neverosimilul titlu „Mamaie, ducem bebe la China!”).
Nu pot spune deci că nu m-a preocupat China. Am văzut documentarele care au apărut pe marile platforme de streaming despre miracolul economic din China, în care - fiind suficient de familiarizat cu ideile lui Adam Smith - n-am crezut, de altfel, niciodată.
Nu se poate libertate economică fără libertate politică. Oricât ar încerca agitprop-ul să spună o altă poveste.
Totodată, e un fapt că s-a ridicat economic enorm China în ultimele decenii, fiind principalul beneficiar al globalizării. Că sunt în cursa spațială, că au mai multe autostrăzi decât va avea vreodată România și dacă ar mai exista România patru miliarde de ani (deși la început primele autostrăzi chineze au fost făcute și cu ajutorul românilor care legaseră Bucureștiul de Pitești).
Am fost totuși în China și am văzut că există o simpatie reală față de România, care vine din trecutul comunist, încă de pe vremea lui Mao.
România a fost o țară prietenă a Republicii Populare, iar chinezii au avut grijă să nu se uite amănuntul. S-au dat filme cu Florin Piersic (Mărgelatu’!) la televizor acum cincizeci de ani. Mai mulți chinezi din Beijing știau cine a fost Ciprian Porumbescu decât bombardierii zilelor noastre.
Am umblat tot pământul și în China am văzut categoric cea mai mare simpatie populară față de România (am mai întâlnit-o prin Africa și oarecum în Orientul Mijlociu). E un fapt trăit de mine, nu e citit din cărți, nu e văzut în filme.
Totodată, progresul fabulos al Chinei, care a câștigat și cursa pentru inteligența artificială, stă pe un munte de contradicții și de paradoxuri, stă pe copierea tehnologiei occidentale, dar mai stă și pe ambiția unui dragon care totuși s-a trezit după mii de ani și e gata să scuipe foc peste lumea întreagă și uneori chiar o face. Insist că s-a trecut prea ușor peste sensul profund al pandemiei începute în 2019-2020.
China a reușit să se ridice în mai puțin de un secol de la o țară cu un model de viață medieval la o superputere economică. Și ăsta e un fapt.
Dar tot un fapt e că n-a bătut vântul iluminismului prin China, iar drepturile și libertățile fundamentale ale omului au rămas o idee occidentală (înainte ca Occidentul să-și trădeze ideile și idealurile, cum se tot întâmplă în secolul XXI).
Ce vreau să scriu (și chiar scriu) este că știm prea puțin din ce va face mai departe China, dincolo de comunicatele oficiale ale Partidului Comunist Chinez, care este totuși comunist, adică dominat de secretomanie.
Există un război economic între Occident și China, mai mult sau mai puțin la vedere, mai mult sau mai puțin violent.
Dar sunt mai degrabă optimist că modelul occidental de viață totuși va triumfa și nu vom ajunge soldați disciplinați din teracota timpurilor noi. Mă bazez pe imaginar.
Uniunea Sovietică s-a prăbușit întâi în imaginar, în mintea oamenilor, care și-au închipuit că „dincolo” este libertatea. Libertatea, adică blugi, Coca-Cola și muzică rock.
Și în China, imaginarul occidental se simte încă foarte bine, visul chinezesc nu este deloc străin de visul american de acum o jumătate de secol.
Carevasăzică, aceeași lăcomie, aceeași lume de mâncare și obiecte, aceeași lume de plastic și aceeași adorare a zeului ban, oricât s-ar crede unii mai spirituali decât alții, fără să fie.
Sunt lucruri care nici nu se cumpără și nici nu cresc peste noapte. Spuneți-mi repede trei nume de fotbaliști chinezi!
China a făcut un mare salt înainte, cu un preț pe care doar chinezii îl cunosc bine. Iar ceea ce ne desparte valorează încă mai puțin decât ceea ce ne apropie. Chiar dacă și ceea ce ne apropie e atât de des, pur și simplu, greșit.
Foto ilustrativ: Shutterstock
unfake 11.02.2025, 12:50
Buna trecere in revista, interesante precizari, marcaje, delimitari. Si, da, nici repede si nici chiar dupa o matura chibzuinta nu as putea enumera macar vreun jucator de fotbal chinez, desi baga, saracii, bani cu nemiluita in fenomen. In schimb cred ca, destul de repede, as putea enumera cativa jucatori ecuadorieni, de exemplu. Mai trebuie sa te si nasti cu cate ceva, nu numai sa copii sau sa cumperi.
MAMIRA 11.02.2025, 12:55
Nu se poate nici libertate politica fără libertate economica."Oricât ar încerca agitprop-ul să spună o altă poveste". Eforturile Chinei au reusit scoaterea din saracie a sute de milioane de persoane . Exista un Razboi, o confruntare de Principii asupra cui ii revine Dreptul sa Planifice societatea ,adica Puterea: in China planifica Politicul ,in Vest Planifica Economicul, Marile Companii scapate de sub control, asa cum avertiza chiar Adam Smith. Cat despre visul chinezesc ,de mii de ani e cam acelasi:Meritocratie, Performanta VS Privilegii ca in Vest . Prin "Relatia cu Instrumentul" ex: tehnologia armelor , Prosperitatea Occidentala s-a bazat pe controlul asupra Chinei (din 1842) si Indiei pe atunci tarile cu cel mai mare PIB din lume, o perioada care a cam luat sfarsit. Teama de pierdere a privilegiilor va face oare Elita Occidentala sa ne impinga catre un nou feudalism? "Tokenizarea" economiei ,a datoriei publice inclusiv sau "Modelul Draghi"..ce ne spune?