În întunericul sălii de cinema dintr-un mall apare în fața ecranului o femeie înaltă. Este Adina Pintilie, regizoarea filmului “Touch me not“. Ușor emoționată și cu un zâmbet larg pe față, ne spune că vom vedea un film foarte personal, un film despre intimitatea pe care niște oameni curajoși au avut curaj să o arate lumii. Pentru că asta reprezintă, în primul rând, acest film: o invitație la dialog.

Suflarea care îi însoțește cuvintele transmite multă căldură și o oarecare timiditate.

Știe că vizionarea filmului este un exercițiu emoțional în sine, poate greu de suportat pentru cei care, nu e nici o judecată aici, n-au ieșit niciodată din afara șabloanelor (construite de societate și de cultura mainstream) cu privire la cine și ce “are voie“ să simtă la nivel emoțional și sexual.

Filmul acesta este un prim pas pentru a înțelege ce anume din străfundurile subconștientului ne creează disconfort când încercăm să ne apropiem de oameni.

Poate fi orice. De la ușoara atingere a unor degete străine până la revelarea dorințelor ascunse până la refulare.

O mică paranteză: acest text nu este o cronică. Nu am autoritatea de a-i da o notă sau de a spune “cât de bun” este din orice unghi la care te poți raporta la un film: regizoral, estetic, scenariu etc.

Totuși, pot spune că “Touch me not” este extrem de progresist în raport cu vremurile pe care le trăim: politicieni care se întrec în a blagoslovi familia tradițională ca unic model de a iubi și a construi relații intime cu oamenii din jur, grupuri creștin-ortodoxe care nici nu vor să audă de educația sexuală, deși suntem pe primul loc în UE la minorele însărcinate, Ministerul Educației care cedează la cele mai mici presiuni ale CpF-ului, ștergând de pe site strategia de Educație Parentală doar pentru că acolo se regăsea conceptul de “diversitate“.

Într-un discurs în care diverși erudiți, jurnaliști sau parlamentari condamnă filmul pentru că ar conține prea multe scene de sex, prea multă nuditate sau că susține ideologia de gen (mărturisesc cu umilință că încă nu am înțeles ce este), “Touch me not” vine ca o pantă abruptă.

E un interval de două ore în care putem simți prin toți porii emoțiile unor oameni din categorii marginalizate, pentru care fiecare clipă din viața reală în care simt plăcere, acceptare și iubire reprezintă un manifest politic.

Prin faptul că, în ciuda trăsăturilor care îi fac diferiți de majoritatea, rămân persoane care își îmbrățișează erosul lăuntric și găsesc puterea de a-și arăta vulnerabilitățile așa cum cred că ne dorim cu toții de fapt.

Căci “personalul reflectă status quo-ul politic”, după cum ar zice feministele. Iar filmul, chiar dacă nu se vrea a fi o formă de protest, zdruncină dezbaterile limitate pe care le-am avut până acum despre corp și despre rolul pe care vrem să i-l atribuim, respectiv de diversitatea formelor în care acesta există și simte.

De ce mulți dintre noi avem o problemă să vedem persoane transgender sau cu dizabilități, precum cele care apar în film, care-și explorează sexualitatea?

Am fost socializați de mici că există doar tipuri de corpuri care se pot dezvălui public, fie că vorbim de un act artistic sau de o plajă din Mamaia: cel feminin, cu talia de viespe și sânii mari, și cel masculin cu brațe puternice.

Mintea noastră cu greu poate să cuprindă alte imagini legate de corpuri în intimitate fără un lung exercițiu de căutare și empatie.

Or, asta pune o presiune enormă pe mulți dintre noi, ajungând să internalizăm adânc niște complexe de inferioritate.

Un fost coleg de facultate mi se plângea mereu că este prea slab și că vrea să tragă de fiare ca să pună mușchi pe el.

Un prieten transgender mi-a spus că nu poate să facă plajă la mare, cel puțin nu în România, pentru că nu și-a făcut operația de extirpare a sânilor (care, apropo, costă niște mii de euro). Personal vorbind, mi-a luat ani să fac dragoste cu un partener fără să-i cer să stingă lumina sau să-i arăt corpul când razele soarelui străbăteau geamul.

“Touch me not” este, dincolo de orice comentarii ale criticilor de film, mai întâi un film necesar pentru descoperirea noastră.

Discuțiile despre frumos versus urât, bun versus prost, experimental versus comercial ar trebui să pălească în fața nevoii de a comunica despre intimitate.

Sexualitatea și nesiguranțele noastre atunci când suntem dezbrăcați sunt poate cele mai sincere și profunde stări prin care putem să cunoaștem oamenii, pe cei de lângă noi, pe cei pe care nu-i vedem, cât și pe noi înșine.

Iar filmul Adinei Pintilie este un spațiu sigur în care putem să încercăm toate astea.