Patru meșteri din Maramureș refac, ca acum un secol, o casă din inima Bucureștiului: „Asta-i istoria! Facem totul manual, ca pe vremuri”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La doi pași de Arcul de Triumf, într-o zi aglomerată de weekend cu un trafic infernal, patru meșteri urcă pe acoperișul unei case aduse în București în 1957 și bat draniță ca acum un secol, sub privirile turiștilor, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”.
Cuprins:
Într-o zi caldă de mai, vizita la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” începe cu o promisiune dulce: patru-cinci cireși bătrâni, încărcați de fructe aproape coapte, îi întâmpină pe vizitatori chiar de la intrare.
Roșul timid al cireșelor contrastează cu verdele crud al frunzelor, iar turiștii, în majoritate străini, ridică ochii din telefoane pentru o gustare savuroasă.
Pentru mai puțin de zece euro, aceștia pășesc într-o lume care pare suspendată în timp. Biletul costă 40 de lei pentru adulți și 20 pentru pensionari. Atât costă o călătorie în inima satului românesc.
Oamenii nelipsiți de pe aleile Muzeului Satului
Pe măsură ce înaintezi, liniștea devine o prezență concretă. Aleile sunt animate doar de pașii vizitatorilor și sunetul păsărilor din zonă.
Printre gospodării, pisicile muzeului își fac veacul nestingherite, tolănite la soare sau strecurându-se printre tarabele meșteșugarilor.
În aproape fiecare weekend, locul prinde viață prin mâinile celor care duc mai departe tradițiile: oameni care nu doar vând obiecte, ci spun povești.
Nu lipsesc aproape niciodată Iordan Lepădatu, cunoscut pentru lingurile sale de lemn, și Alexandru Ilinca, „Bărbosul”, cum îl alintă colegii, care nu renunță la pasiunea pentru opinci.
În jurul lor, mesele sunt pline: ii cusute cu migală, gentuțe din pânză groasă, ouă încondeiate, instrumente muzicale și icoane. Vizitatorii se opresc, ating, întreabă, cumpără. Fiecare obiect are o poveste, iar fiecare poveste pare spusă cu răbdare, pe îndelete.
Se muncește cu grijă la o casă din 1957
Dar liniștea nu e deplină peste tot. Agitația se mută în dreptul Locuinței din Audia, județul Neamț.
Aici, patru restauratori lucrează la refacerea completă a acoperișului. Lemnul trosnește sub loviturile precise, iar mirosul de rășină se simte.
Casa a fost adusă în muzeu în 1957, din apropierea masivului Ceahlău. Este gospodăria săteanului Teodor Bălănescu, compusă din locuință și grajd pentru fân.
„Casa cu cinci încăperi, construită din bârne rotunde de brad, este înconjurată de o prispă deschisă cu stâlpi frumos fasonați și are la intrare un foișor cu balustradă traforată, amplasat asimetric peste accesul în pivnița clădită din piatră”, spun reprezentanții muzeului.
„Facem dranița pe loc și-apoi ne suim pe casă”
Acoperișul, în patru pante, urmează linia foișorului și este învelit cu draniță lungă, bătută în două straturi. „Stratul superior, crestat în formă de dinte de fierăstrău, creează un efect decorativ aparte”, este mesajul transmis. Tocmai aici e miza lucrării de acum.
„Suntem patru meșteri veniți la București de la Sighetu Marmației, din Maramureș”, spune unul dintre bărbați, fără să se oprească din lucru.
„Timp de două săptămâni lucrăm totul manual pentru acoperiș. Facem totul aici, în curtea casei. Tăiem bucăți de lemn, draniță, cum îi zice. O ținem în apă cam 10-15 minute, apoi ne suim pe casă și începe montarea. Facem cu rândul! Noi ne suim pe casă și facem totul manual, ca pe vremuri”, continuă.
Pasiunea merge mai departe: „Rezistă 20 de ani”
Mâinile lor se mișcă rapid, sigur, chiar dacă din când în când vizitatorii îi întrerup cu întrebări.
„Noul acoperiș rezistă peste 20 de ani! E calitate superioară, din pasiune pură. Muncim și ne bucurăm că am ajuns la București. Asta-i dranița autentică”, adaugă un alt restaurator.
Potrivit muzeului, proprietarii casei erau răzeși, iar ocupațiile lor principale erau butinăritul, adică lucrul la pădure, creșterea animalelor și pescuitul.
Astăzi, în mijlocul Capitalei, povestea casei continuă, nu doar prin lemnul care prinde formă din nou, ci și prin oamenii care muncesc pentru a duce mai departe istoria.
Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc pe 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămână mai târziu.
