Duelul de onoare în România. Articolul care a dus la moartea unui proprietar de ziar pe splaiul Dâmboviței în urmă cu 130 de ani
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Duelul de onoare are și în România o istorie fascinantă. Fenomenul a avut maximul de desfășurare în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, perioadă în care a reflectat influențele culturale occidentale și tensiunile sociale ale epocii.
Cuprins:
Duelul, indicator al statutului social
Practica duelului a pătruns în spațiul românesc în principal prin intermediul influenței franceze și austriece, mai ales după reformele modernizatoare din Principatele Române. Clasa boierească și, ulterior, burghezia și intelectualii au adoptat codul cavaleresc al duelului ca indicator al statutului social și al onoarei bărbătești.
Jurnaliștii și oamenii politici erau în mod special implicați, iar cauzele cele mai frecvente ale duelurilor erau: insulte publice sau în presă, dispute politice, rivalitățile amoroase sau articole de presă considerate defăimătoare.
Regulile duelului respectau, în general, codul francez. respecta un cod precis. Întregul proces implica un schimb de insulte sau o provocare formală, urmată de numirea martorilor (de obicei, doi de fiecare parte), după care avea loc negocierea condițiilor, respectiv arma care urma să fie utilizată, distanța și numărul de schimburi. La final, avea loc întâlnirea propriu-zisă, programată, de regulă, în zori, la marginea orașului sau în parcuri retrase.
Armele preferate erau pistolul și sabia. Duelurile cu pistol erau mai periculoase, iar cele cu sabia se terminau adesea la prima rană, cu victoria celui care lovea primul. Orice duel trebuie să aibă loc în 48 de ore, iar eventualele explicații, scuze, recomandări trebuiau transmise cât mai repede posibil, deoarece făcute pe teren, puteau fi considerate tardive și respinse.
Sute de dueluri și 17 morți
Istoricul Mihai Chiper a cercetat peste 1.200 de afaceri de onoare, de la 1821 până spre 1940, afaceri încheiate cu 424 de dueluri efective. Rezultatele disputelor pentru onoare au fost 17 morți, 60 de răniți grav și 151 de răniți ușor.
În cartea „Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români”, cercetătorul arată că provocarea la duel nu era un simplu accident biografic ori consecința unei furii de moment.
„Punctul de onoare, ne lămurește un martor al epocii, este produsul unei sensibilități rafinate prin educație și prin conviețuirea într-un mediu care pune preț pe cinste, pe curaj și pe eleganță morală. Adepții duelului nu se percep pe ei înșiși drept oameni violenți; dimpotrivă, în ochii lor, acest ritual este un instrument de civilizare, care presupune stimă reciprocă, rigoarea unei etichete și respectarea demnității umane”, afirmă Mihai Chiper.
Potrivit acestuia, o categorie însemnată de dueliști o reprezentau ziariștii sau diverșii publiciști, colaboratori periodici în presa vremii.
„Implicarea lor în afacerile de onoare se triplează începând cu deceniul al nouălea, de la 5% până la 15-17% din totalul duelurilor - ceea ce reflectă și explozia numerică a publicațiilor românești. Este perioada în care apar zeci de titluri naționale și locale, practic nu există figură importantă a vieții publice rămasă în afară ringului presei, care este o trambulină pentru afirmarea în politică.
Presa contribuie la conturarea unei sfere publice din ce în ce mai largi, mai libere și mai consistente, devenind responsabilă de apariția unei forme de «anxietate socială». În deceniile 7-8 din secolul al XIX-lea, o arie socială largă, alcătuită din diverși proprietari, arendași, comercianți, medici, profesori, sufocă paginile ziarelor cu drepturi la replică, lămuriri și scrisori, al căror punct nevralgic îl reprezintă «onoarea atacată», pusă sub semnul întrebării în urma publicării unor informații critice, tendențioase sau greșite.
Prin modul iritat și contondent, chiar dacă stângaci, de exprimare, acești cetățeni transmit neliniștea unei experiențe inedite, nemaiîntâlnite la generațiile trecute. (...) Onorabilitatea unei persoane fluctuează pe piața opiniei publice, așa cum se modifică prețul obligațiunilor pe piața financiară, în sus sau în jos, în funcție de evaluările apărute în presă”, scrie cercetătorul de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” Iași al Academiei Române. Printre cei mai cunoscuți „dueliști” ai vremurilor au fost Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu și Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Decesul unui patron de ziar
Unul dintre duelurile încheiate tragic a avut loc la data de 29 noiembrie 1897, între George Em. Lahovary, proprietar ziarului „LʼIndépendence roumaine”, și Nicolae Filipescu, fost deputat și primar al Bucureștiului.
Documente care relatează pe larg despre duel sunt păstrate la Arhivele Naționale ale României. De asemenea, disputa este prezentată și în cartea istoricului Chiper.
Motivul provocării l-a constituit articolul „Deux politiques”, semnat de George Em. Lahovary. Acesta obișnuia foarte rar să semneze articole, lucru care se întâmpla de 4-5 ori pe an, în situații bine determinate, pentru a sublinia poziția ziarului în chestiuni importante.
În articol se preciza că Nicolae Filipescu procedează ca un demagog și se arăta că „dacă a mai rămas cumva un rest de plată suntem gata să lichidăm și acest rest”.
După citirea articolului, Nicolae Filipescu l-a provocat la duel pe George Em. Lahovary, trimițând pe cei doi martori ai săi, Victor Ionescu și Alexandru Săulescu, pentru a-i cere satisfacție. La rândul său, Lahovary îi însărcinează pe Theodor Văcărescu și Constantin Isvoranu, în calitate de martori, să răspundă la provocare.
În același timp, îi scrie lui Filipescu, arătând că este vorba despre o simplă polemică în presă fără intenții ofensatoare. Cei doi martori au și dat o declarație în acest sens, care arăta astfel: „Sub-semnații Th. Văcărescu și C. Isvoranu declarăm că onoarea d-lui N. Filipescu nu este nici de cum atinsă, clientul nostru mărginindu-se să aprecieze actele sale politice, după cum și directorul Epocei apreciase mai înainte pe cele ale d-lui Lahovary.
Dată fiind onorabilitatea lor bine cunoscută, poate să existe între dânșii divergință de opiniune, nu însă insulte. D. Lahovary a rămas în limitele unei polemice permise, fără a voi nici un moment să pună în îndoială onorabilitatea personală a d-lui Filipescu, pentru care a simțit totdeaua multă stimă. Cu tatte acestea, d. Lahovary este gata să acorde o reparațiune prin arme d-lui Filipescu, dacă aceasta este buna sa plăcere; el ține numai ca să nu se denatureze nici sensul articolului său, nici intențiunea care i l-a dictat”.
Câștigătorul duelului, grațiat de rege
În ciuda explicațiilor primite, Nicolae Filipescu nu a renunțat la ieșirea pe teren și a continuat demersurile pentru ca duelul să aibă loc. Theodor Văcărescu, considerând că articolul nu are un caracter ofensator, s-a retras din calitatea de martor și locul său este luat de Nicolae Drossu.
Ambii adversari aveau experiență în dueluri și și-au făcut testamentele. S-a stabilit ca arma de luptă să fie spada și reprizele să dureze două minute. Prin tragere la sorți s-a hotărât ca directorul luptei să fie Victor Ionescu. Deși, în mod obișnuit, martorii decideau ca lupta să se poarte până la prima picătură de sânge, de această dată au decis că „lupta va înceta când unul dintre combatanți va fi în imposibilitate de a continua”.
Locul ales pentru întâlnire a fost „sala de scrimă sau de gimnastică de pe cheiul Dâmboviței”. „Sala în care a avut loc lupta pune sub semnul întrebării egalitatea de șanse a celor doi adversari. Nu era un teren neutru, ci un spațiu în care Nicolae Filipescu se antrenase de patru ori, după cum el însuși declara. De altfel, sala era nepotrivită pentru acest gen de luptă. Avea o lungime de 12 metri, în loc de 30, cât ar fi fost necesar pentru ca adversarii să aibă spațiu pentru a se retrage într-o înfruntare cu spada. În cadrul celei de-a doua reprize a luptei, George Em. Lahovary nu a avut spațiu suficient pentru a se retrage și spada lui Nicolae Filipescu a pătruns 20 cm în corpul său, perforând vena cavă inferioară. El a murit în scurt timp, în brațele valetului său”, susțin cei de la Arhivele Naționale.
Deznodământul tragic a stârnit dezbateri în presă și tensiuni în guvern. Nicolae Filipescu și martorii au fost reținuți și apoi eliberați. A urmat un proces ce avea o miză juridică și socială importantă. Acuzațiile aduse erau: insuficiența ofensei și locul ales pentru luptă.
S-au inițiat proiecte de lege prin care erau eliminate articolele referitoare la duel din Codul penal. La 21 februarie 1898 s-a dat sentința prin care martorii erau achitați, iar Nicolae Filipescu a fost condamnat la 6 luni de închisoare. În final, acesta a fost grațiat de către regele Carol I, lucru care arată că duelurile erau tolerate de societatea românească și ca manieră de rezolvare a unor chestiuni de onoare.
Danezul 16.05.2026, 20:33
Niște hoți și niște tâlhari ca în ziua de azi