Je suis Olga
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Scurtmetrajul de 20 de minute „Nanu Tudor”, realizat de tânăra regizoare Olga Lucovnicova, din Republica Moldova, a scrutat conștiința cinematografiei europene și a adus un Urs de Aur. Dar povestea doar a început la Berlinală și continuă pretutindeni unde copiii sunt abuzați.
Cuprins:
Nu îmi amintesc prea multe. Aveam 9 sau 10 ani. Tata murise de un an, doi și, când mama era la serviciu, mai petreceam timp cu chiriașii din curte. Unul dintre ei era Mocanu. Nu îmi dau seama câți ani avea, nu mai știu cum arăta, nu îi mai știu prenumele, dar nu îi pot uita gustul de tutun amestecat cu salivă când își băga limba în gura mea.
Mai țin minte că avea un pic de burtă și un pic de chelie, că râdea mult, că îl plăceam și că am râs cu frații mei când a pierdut o rudă de salam de pe bicicletă. (Pe vremea lui Ceaușescu să pierzi o rudă de salam era de Cascadorii Râsului). Fraților mei nu le-am spus că Mocanu mă sărută și mă pipăie, nici mamei.
Probabil pentru că vizitele la Mocanu, în întunericul camerelor scunde de la demisol, când soția și copiii lui erau plecați (parcă avea și familie), erau micul nostru secret. Îmi plăcea că un om mare mă băga în seamă, că vorbește cu mine și că mă apreciază. Mocanu mă și tachina și împreună cu frații mei compusese un cântecel despre un băiat din vecini de care îmi plăcea în secret. Atunci mă enerva cântecelul, dar acum, uitându-mă în urmă, mi se pare culmea cinismului.
Cum am vorbit despre el
Prima dată când am vorbit despre Mocanu a fost după 30 și mai bine de ani, în fața terapeutului. În tot acest timp, nu păream să am o traumă, în afara faptului că nu reușeam să am încredere în oameni și în mine, să leg relații stabile, să găsesc bărbați disponibili și, în general, să-mi găsesc locul. Credeam că totul e pentru că mi-am pierdut tatăl în copilărie.
Nici nu mai știu de ce mi-a venit să-i vorbesc terapeutului despre Mocanu (doar uitasem de el atâția ani), dar imediat după asta, printr-o asociere ușor de înțeles din afară, mi-am amintit un incident când tata aproape a luat la bătaie un băiat care era să ne doboare cu bicicleta. A fost poate singurul moment din viață când m-am simțit ocrotită și aveam nevoie ca imaginea tatălui să mă apere de imaginea celui asupra căruia o proiectasem și care profitase de vulnerabilitatea mea.
De ce am tăcut?
Nici acum nu vorbesc despre Mocanu, am mai spus unor prietene și m-am simțit destul de expusă. Nu e ceva cu care să defilezi. E un amestec confuz de vinovăție, lipsă de înțelegere a reacțiilor mele de atunci (de ce am stat? de ce m-am lăsat?) și amintirea unui vag sentiment de plăcere care mă face să mă simt mizerabil.
Nu știu dacă această vagă plăcere nu e cumva o falsă amintire care ar justifica neputința de a accepta trauma și nici nu știu cât de departe a mers abuzul sau cât de mult am uitat din el (am înțeles că, dacă ar fi fost viol și l-am refulat, aș fi fost mai praf).
Dar acum știu sigur că la 9-10 ani nu știam că ceea ce făcea Mocanu nu ai voie să-i faci unui copil.
„L-am văzut azi pe Simică / Îmbrăcat într-o bluzică”
Nu aveam în plan să vorbesc despre asta în public vreodată, dar am scris în Libertatea despre filmul Olgăi Lucovnicova, „Nanu Tudor”, care a luat recent Ursul de Aur pentru scurtmetraj, și Olga s-a supărat și mi-a spus că nu am înțeles nimic din film și că am căutat senzaționalul. Nu obișnuiesc să mă justific pentru ce scriu și textul cu pricina nu era o cronică de film.
„Nanu Tudor” m-a impresionat ca subiect jurnalistic, nu neg că m-am implicat personal, dar mi s-a părut important nu doar pentru că expune rana, ci mai ales pentru că îl confruntă pe abuzator. Să-i spui unui copil pe care îl abuzezi: „doar te-am strâns, dar te-am lăsat cinstită”, mi se pare pe același palier de cinism cu a-i cânta Iuliei, după ce-i bagi limba-n gură: „L-am văzut azi pe Simică / Îmbrăcat într-o bluzică / Și-a venit la Iulia noastră / Să o ceară de nevastă”.
Vindecarea noastră
O admir foarte mult pe Olga. Eu n-aș fi avut curajul ei; eul meu vindecător, cum îi spun psihologii, lucrează altfel. De fapt, nu, filmul ei a râcâit propria mea rană. În foarte multe cazuri nici nu e vorba de forță sau de viol - trauma vine prin procedee extrem de subtile, cu atât mai greu de descâlcit pe urmă.
De asta mi s-a părut evident că acolo e miezul filmului, nu în evocarea copilăriei cu bune și cu rele, ci în faptul că cineva de încredere a plasat o bombă cu efect întârziat în lumea idilică a unui copil și că nu înțelege nici azi cât de mult rău i-a făcut.
Înțeleg că Olga s-a simțit expusă citind ce am scris și cred că asta e parte a procesului de vindecare. Nu regret ce am scris, dar vreau să știe că nu e singură. De asta scriu aceste rânduri, cu riscul de a purta de acum înainte eticheta pe frunte. Pentru că, da, așa merge treaba - rămâi cu eticheta și ăsta e încă un motiv pentru care Olga e de lăudat.
Societatea a avut, de-a lungul vremii, tot felul de mecanisme de reglare care aruncau aceste lucruri sub preș. Dar cu cât vorbești mai mult despre ele, cu atât victimele, abuzatorii și cei care stau pe margine vor înțelege că aceste lucruri nu sunt ok și că ele nu trebuie tolerate.
Mi-a spus o prietenă că #MeToo-ul și tot ce a declanșat, inclusiv în zona abuzului (sexual sau nu) asupra copiilor, e parte a procesului de regenerare a planetei. Așa o fi. Deocamdată, am simțit nevoia să spun aceste lucruri, mai ales că, dacă l-aș vedea azi pe Mocanu, nu cred că l-aș mai recunoaște.
