Dacă măsura în care o țară reușește să asigure condiții decente de trai cetățenilor săi s-ar socoti după felul în care trăiesc cei mai mulți dintre vârstnici, statul român ar trebui desființat, iar numele țării ar trebui înlocuit cu puncte de suspensie. Vorba poetului – atât s-a putut.
La noi, un pacient vârstnic care suferă de anxietate sau depresie nu ridică vreo sprânceană din partea cuiva – pare un dat să trăiești în România și, la vârsta a treia, să nu mai vezi altceva în fața ochilor decât moartea. Asta, atunci când nu mergi la piață și nu te târguiești cu negustorul să cumperi zece boabe de strugure, în loc de un ciorchine întreg, ca să-ți ajungă banii și pentru medicamente.
Suntem obișnuiți să vedem în viețile bătrânilor noștri un mare vid umplut adesea de zgomotul televizorului și rareori ne gândim că, poate, mințile lor devin, pe măsură ce îmbătrânesc, tot mai fragile. Abia când încep să uite lucruri, să se împiedice prin casă, să li se împleticească vorbele, abia atunci ne amintim cât de expuși și de slabi sunt ei în fața declinului.
Dacă pentru hrana și medicamentele lor există inițiative, proiecte demarate, inclusiv de primării (în blocul meu, de pildă, din sectorul 6, a fost lipit un afiș cu un număr de telefon la care pensionarii pot suna ca să li se aducă alimente), nu am văzut măsuri similare luate pentru sănătatea lor emoțională. Noi, ceilalți, care ne permitem un abonament la Netflix, unul la internet, ne dregem cu psihologi pe Facebook, cu ședințe de yoga, cu aplicații pe smartphone. Însă, în cazul celor mai mulți dintre bunicii noștri, accesul la tehnologie este limitat – fie nu știu să o folosească, fie nu au un laptop sau un smartphone în casă.
Mă îndoiesc însă că vreo autoritate a statului român va citi acest text, iar dacă o va face, că se va întâmpla prea curând ceva pentru a-i sprijini și emoțional pe acești oameni – un psiholog al unei direcții generale de asistență socială, de pildă, care să fie apelat la fel cum sunt apelați angajații primăriilor pentru furnizarea de alimente. Mă îndoiesc, dar nu îmi pierd speranța.
Până una-alta, însă, chiar dacă îi știți bine, sănătoși, sunați-vă bunicii, vecinii vârstnici, pensionarii din bloc. Cu siguranță, au nevoie să fie ascultați, dacă nu de cineva specializat, măcar de un alt om care să empatizeze cu suferințele lor generate de traiul în izolare.
foto: Hepta