Ultimele două zile ale războiului din chiuvetă. Mesaj pentru un tânăr soldat român care pleacă în Afganistan
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cu un contingent de peste 700 de militari dislocați în Afganistan, România își împrospătează cu regularitate trupele. Aflând că nepotul său - ”domnul locotenent” - pleacă în misiune, publicistul Petre Barbu privește cu teamă spre Kabul, locul de unde Armata Română a repatriat, din 2002 încoace, în liniște și fără o atenție specială din partea autorităților sau a opiniei publice, zeci de morți și sute de răniți.
Am picurat crema în jurul scurgerii și o întind cu cârpa pe inox. Încep s-o frec, de parcă n-am mai spălat-o de-un an. Aș putea să te sun, dar la ora asta, înaintea prânzului, poate ești prins cu ultimele pregătiri.
Aș putea să-ți scriu un mesaj pe WhatsApp, dar am mâinile ude. N-am scris niciodată unui om care pleacă în misiune. Pleci peste două zile. Am spălat chiuveta la începutul săptămânii, o spăl și-acum la mijlocul săptămânii. Nu se topește, nu se îndoaie, să fie curată. Nu știu ce să-ți spun, de aceea o spăl...
În urmă cu cinci luni, când mi-ai spus la telefon că ai fost admis să pleci în misiune, am clămpănit ca un papagal: foarte bine că pleci!, mă bucur, o experiență extraordinară, bravo!, felicitări!, să servești patria! Vrăjeli! Ți-am ascuns frica, pentru că vestea ta m-a speriat.
Tu, singurul meu nepot, pleci în Afganistan. De ce? M-am abținut să te întreb, dar te-am chestionat aiurea în sufletul meu speriat: ce, naiba, cauți în Afganistan? Servești patria? Glorie și onoare? Recompense și bani? Onoruri și medalii? M-am gândit la maică-ta, apoi la taică-tu, Dumnezeu să-i odihnească!
Apoi, m-am gândit la mine. Sunt unchiul tău, în viață, trebuie să am grijă de tine. Dar nu mai ești puștiul pe care l-am alergat în spatele complexului alimentar, când am ieșit să facem niște pase și loveam mingea intenționat mai departe de tine, te-am alergat de colo-colo, de ți-a ieșit limba ca la câine, ăștia sunt masculii, se chinuiesc unii pe alții, fără milă, cu ferocitate, te-am alergat, dar n-ai cedat, n-ai plâns, nu te-ai ofticat, ai alergat ca un campion până s-a înserat.
Acum, ești bărbat în toată firea, camarazii tăi de arme ți se adresează cu ”domnule locotenent”, pleci în misiune și n-am curajul să fac vreun schimb de pase cu tine, pentru că n-aș rezista cât de tare m-ai alerga, ca pe un câine, câine bătrân.
Eu spăl chiuveta. Pleci peste două zile. Nu pot să-ți dau un sfat realist. Pentru că nu știu ce vei face acolo și, mai mult, nu sunt competent. Cum, naiba, un civil să dea sfaturi unui militar care pleacă în misiune? Penibil, râsul de pe lume! Pot să-ți zic să ai grijă cum să lași casa, curată, cu întreținerea plătită la zi, cu facturile la curent achitate, să închizi robinetele... (Băi, încetează cu aceste chestii de civil ramolit!)
Misiunile de război nu sunt filme cu Rambo
Nu știu ce să-ți spun, pentru că eu n-am plecat niciodată la război. Am făcut armata, demult, dar atunci n-am fost într-o zonă de război.
Și chiar dacă m-ar fi chemat la arme, aș fi făcut în așa fel încât să mă fofilez, să mă fac cultivator de tutun, pentru că ăștia, cultivatorii de tutun, sunt scutiți de război, chestia asta am citit-o într-o carte de istorie (sau mi-a spus-o un prieten mai citit decât mine?), armata are nevoie de tutun, deci cultivatorii nu pleacă la război, rămân să facă tutun pentru țigările soldaților.
Dacă aș avea acum vârsta ta, m-aș face cultivator de tutun sau m-aș angaja într-o fabrică de țigarete, cu siguranță! Pentru că mi-e frică.
Și nu țin acum să fac o pledoarie pentru pacea în lume, războaiele și conflictele armate sunt de când lumea și vor mai fi atât timp cât maimuța asta de Homo Sapiens va mai trăi pe pământ, dar eu nu sunt făcut pentru armată, să trag cu mitraliera și să știu că altul, camuflat în tranșeea din față, se pregătește să arunce în mine cu o grenadă.
Mi-e frică, pentru că misiunile de război nu sunt filme cu Rambo... Mi-e frică de moarte. Asta e tot ce știu despre război, restul am citit din cărțile de istorie sau în ”Război și pace”. Cartea asta a lui Tolstoi merită s-o iei cu tine! Uite ce idee: să-ți trimit ”Război și pace” prin curier, s-o iei acolo! (Băi, Petre, omul pleacă în Afganistan, nu se duce la băi, la Govora, ca să-și ia de citit în parc! Freacă, dracului, chiuveta, asta e tot ce poți să faci mai bun acum, când nu ești în stare să-i vorbești!)
Pleci peste două zile. Aș putea să-ți spun că tu ești cel mai curajos bărbat din familia noastră. Cel mai tare bărbat! Știu că bunicul meu din partea tatălui a făcut Al Doilea Război Mondial, n-a fost erou, s-a băgat la intendență, dar tu ești cel mai curajos. Sunt mândru de tine!
Asta aș putea să-ți spun și să închid repede telefonul, pentru că ăla de la Serviciul de Informații sau de Contraspionaj, care îți urmărește mesajele și telefoanele, se va pișa pe el de râs când o să mă audă vorbindu-ți așa de precipitat, numai chestii triumfaliste, banalități, futilități, spuse de un bărbat decăzut, panicat, tot mai sigur îndreptându-se spre bătrânețe...
Poate găsești și tu o fată pe-acolo! Tot în uniformă de locotenent ca tine, una blonduță și dezghețată, dar din Minnesota sau Iowa (USA), așa, ca să consolidați parteneriatul strategic româno-american, să vă distrați puțin... (Numai tâmpenii îmi vin în minte, să-mi trag palme cu cârpa asta năclăită în crema de curățat chiuvete!)
Clătesc chiuveta, storc cârpa, las apa să curgă... Dacă aș putea să-ți vorbesc fără nicio urmă de frică sau de ipocrizie voioasă. Dacă aș putea să-mi găsesc puterea de a-ți spune că mă gândesc la tine, că sunt unicul om de pe pământ care se gândește acum la tine, așa, cu egoism și dragoste, numai eu sunt cel care se gândește la tine... Mi-e atât de greu. Pentru că tot despre frica mea de moarte îmi vine să-ți vorbesc.
Închid robinetul. Pleci peste două zile. E timp destul ca să vorbim. Dumnezeu să te binecuvânteze!
