Viața unui cititor în două sacoșe

Aștepți să vină omul de la anticariat, să-ți evalueze cărțile, ai să-l inviți pe taburetul pregătit pe balcon, să le răsfoiască, după ce o să-și tragă niște mănuși chirurgicale pe mâini, să le îndese în sacoșele sale, mult mai rezistente, să te pună să semnezi un formular și să-ți dea niște bani. Puțini, foarte puțini. Apoi, va pleca ducând cărțile tale undeva, la depozit, la anticariat, nu mai contează unde anume, nu vor mai fi cărțile tale. (Vorba lui Trump către Zelenski: „Tu nu mai ai nicio carte de jucat!” – îți fuge gândul aiurea.)

Până atunci, astea sunt cărțile tale. Nu sunt vechi, sunt cărți pe care le-ai cumpărat în ultima vreme, când încă nu crescuse TVA-ul, cărți pe care le-ai citit până la ultima pagină, chiar dacă unele nu ți-au plăcut: asta e regula ta, dacă dai bani pe-o carte, atunci trebuie s-o citești până la ultima filă, chiar dacă nu-ți place. Sunt banii tăi!

Tot stând ca un gardian, îți vine să le spui ceva cărților din cele două sacoșe, o explicație, o justificare, un gând de rămas bun. Vine criza, veniturile tale sunt mâncate de inflație, trebuie să mai vinzi ceva din casă, voi stăteați degeaba în bibliotecă, v-am ales cu atenție, sunteți în plus, mai iau niște bani, puțini, foarte puțini. Asta este o explicație „macro”, parcă ai fi într-un studio TV, dezbătând „pachetele” lui Bolojan.

Biblioteca ta s-a umplut de cărți. Nu sunt de ordinul miilor, așa cum arată bibliotecile din spatele analiștilor și comentatorilor care vorbesc prin Zoom la televizor, ca să arate cât de citiți și erudiți sunt – ei duc biblioteci în spate. Tu n-ai o bibliotecă impresionantă, n-ai de gând să te pozezi cu ea în spate și să postezi pe Facebook pentru like-uri. Doamne ferește, să înceapă un cutremur și să cadă biblioteca peste tine! Totuși, ai strâns prea multe cărți, ai simțit că te sufoci cu rafturile pline și ai decis să vinzi… Este o justificare pe care, fii sigur!, n-o cred nici cărțile pe care le păzești, n-o crezi nici tu. Dar ai nevoie de bani.

Te ghemuiești lângă sacoșe și le parcurgi cotoarele cu privirea. Ești sigur că aceste cărți merită vândute. Multe ți-au plăcut, te-au încântat, te-ai lăudat prietenilor că le-ai citit, le-ai povestit, ți-au asigurat „motorul” poveștilor la o bere cu prietenii tăi, care nu mai citesc. Nu te-ai spart în figuri, doar le-ai împărtășit bucuria de cititor. Pe prietenii tăi îi dor ochii, unii s-au plâns că-i ia somnul după trei pagini citite, au obosit, de aceea preferă să se uite pe Netflix. Și tu ai obosit, recunoaște! De la o vârstă, cititul nu mai are niciun rost. Unii oameni așteaptă resemnați ca preotul să le citească…

Acum, când stai de pază, nu poți să-ți amintești fiecare carte în parte: cu ce-ai rămas, ce-ai învățat, ce-ai aflat, ce emoții ai trăit. Parcă toate astea au fost îngropate undeva în sufletul tău, nu le mai știi locul, dar simți că sunt acolo, în tine, că te-au îmbogățit (ha!, ha!, d-aia ai chemat omul de la anticariat?), că te-au făcut un alt om. Îți amintești: școala ți-a sădit în suflet dragostea asta de citit. Ai avut noroc de niște profesori care te-au convins că merită să citești cărți. Și ce bine ți-a prins! Îți revii din amintire: nu este deloc fair play comportamentul tău – după ce te-au făcut un om mai bogat spiritual, tu să le vinzi!

Ai fi putut să le donezi unei biblioteci, unei fundații, să le dai unui ONG, unui liceu, să faci și tu un lucru caritabil, să dai de pomană niște cărți pentru sufletul tău, să faci un bine pentru comunitate, egoistule! Dar ai nevoie de bani. Nu puțini…

Îngenunchezi cu amărăciune în suflet. Îți vine să plângi. Nu de ciudă, ci de durere. Cărțile află când omul plânge sau râde doar atunci când acel om le citește. Lacrimile uscate pe pagini sunt dovezile, iar râsul rămâne ca un ecou printre cuvintele tipărite. 

Apuci năuc o carte și-o deschizi la întâmplare ca să-i vorbești, pentru că și ea ți-a vorbit cândva. Începi să-i vorbești cărții deschise ca să transmită și celorlalte cărți închise din sacoșe ultimele tale cuvinte:

• Voi m-ați făcut fericit. Voi m-ați învățat să trăiesc altfel. Vă mulțumesc! (Ești caraghios cu acest „mulțumesc”!) Vă mulțumesc din suflet! Ați fost luminile din viața mea! Și acum sunteți niște lumini, dar nu vă mai pot ține. Pentru că sunt prea bătrân. Vă țin degeaba. Nu mai am timpul să vă recitesc. Nu mai am puterea să mai trăiesc în lumea voastră. Nu mai am vremea și puterea… Înțelegeți? Vă rog să mă înțelegeți și să mă iertați! Mai am multe cărți de citit în anii care mi-au mai rămas de trăit. Trebuie să citesc și alte cărți! Timpul meu de citit nu mai are răbdare. Și nu cred că le voi dovedi până la sfârșitul meu. Poate vor fi cărți mai proaste și mai anoste decât voi, poate mă vor dezamăgi, îmi vor usca ochii și îmi vor încețoșa privirea. Dar trebuie să citesc! Înțelegeți, nu m-am săturat de voi, dar nu mai pot să vă acord atenție. Am o singură viață și nu cred că pe lumea cealaltă voi avea parte de cărți. De aceea, sunt într-o cursă nebună de citit, de citit, până la ultima suflare. Mă despart de voi ca de o mare iubire pământească. N-o să vă mai văd niciodată – sunt conștient de asta și de aceea vă plâng! Niciodată nu mă voi putea întoarce la voi. Și această despărțire mă sperie în fața morții. Ați fost luminile mele, acum e vremea să fiți luminile altora…

Soneria de la intrare îți taie amărăciunea. Sari în picioare de parcă te-ai curentat. Arunci o ultimă privire la cărțile tale și simți că ți-au răspuns deja: ți-a rămas puțin timp să te hotărăști ce vrei să faci cu viața ta de cititor…

Fotografie generată de AI

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE