România secolului XXI - o ţară rurală, nu agricolă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
România este încă o ţară rurală. Adică o ţară în care în rural se mai află încă jumătate de populaţie. Este rurală, dar nu este agrară: adică ruralul nu produce agricultură ca formă economică din care să trăiască ţara.
Ruralul non-agricol produce o agricultură de subzistenţă, nu aduce profit şi este un factor economic care nu permite dezvoltare. Economia de subzistenţă rurală ne ţine în subdezvoltare şi e un imens potenţial de conservare a sărăciei.
Simplu spus: România este o ţară rurală, subdezvoltată, care nu mai face agricultură, nu mai are ţărani, dar are o imensă problemă a ţărănimii.
Sună paradoxal? Nu ai ţărani, dar ai o problemă imensă cu ţăranii...
Un fenomen care doare mult este următorul: la noi, aproape nimeni nu se mai ocupă de ţărani, rural şi problema agrară. Prea puţini cercetează domeniul, nu se mai adună date, nu mai sunt interesaţi de ei. Devine tot mai mult doar un spaţiu exotic.
Cel mai grav: pentru rural şi ţărani nu mai există politici şi partide care să-i reprezinte. Nici un partid nu este interesat de rural şi de problema agrară, altfel decât în vederea satisfacerii intereselor marilor latifundiari sau fonduri de investiții care operează în domeniu și acaparează tot mai mult din fondul agricol.
Ţăranii însă sunt oameni abandonaţi. Este un spaţiu abandonat aproape total. Ei trebuie să se descurce pe cont propriu, ştiu acest lucru şi asta fac. Sau sunt buni de dus la oraș, la bandă sau textile, pe salarii puțin peste minimumul pe economie.
Cultura ruralului, cultura ţărănimii este una foarte veche. Ea rezistă cam în aceeaşi formulă de mii de ani, integrând constant elemente de noutate și adaptându-se în felurite forme vremurilor. Deși nu e ceva static, așa cum își închipuie mulţi, schimbările rareori afectează în mod fundamental coordonatele sale de bază.
Ţărănimea este, practic, o clasă, o pătură socială cu care mai toate clasele sociale nu prea au vrut să aibă treabă: aristocraţia, statul, capitalul au folosit-o strict ca resursă. Ţăranii au fost mereu pătura cea mai de jos, pe care toate celelalte pături sociale şi-au ţinut bocancii. Poate mai puţin muncitorii, deși nici aceștia nu i-au cruțat de multe ori.
În rest, a fost o resursă tratată precum iarba: cosită anual şi dată la furaj. Scuze de metaforă, dar cam aşa a fost tratată. Şi ea creştea din nou. Resursă umană pentru stat, pentru război, pentru munci grele, pentru uzină şi fabrică sau “icoană” pentru discursul intelectualist şi naţionalist.
Ţăranul nu este doar cel care lucrează pământul şi trăieşte la ţară, cum cred mulţi. Ţărănimea, cultura rurală, cultura ţărănească, această clasă socială are câteva specificităţi sudate bine în timp. Pe lângă faptul că a fost pătura cea mai de jos a multor societăţi, ţărănimea trăieşte în sate, adică trăieşte în anumite forme comunitare specifice de viaţă. Trăieşte din munca pământului, dar dintr-o muncă colectivă, nu individuală, în familii mari sau extinse. E o economie de familie.
Dar, pe lângă aceste caracteristici, mai are una foarte importantă, ceea ce un faimos sociolog al problemei ţărăneşti numeşte The awkward class - clasa incomodă. Practic, trăsătura principală este aceea că ei nu investesc în condiţiile de viaţă şi muncă, care să scoată această clasă socială din condiţia de rural şi țăran. Ţăranii sunt clasa socială care se organizează şi muncesc într-o formulă care să-i conserve în forma în care sunt. Poate că acesta este secretul longevităţii lor. Ţăranul nu aspiră decât la a fi ţăran. Aşa rezistă el.
În modernitate, acest lucru, această pătură socială au fost privite ca o frână la modernizare. Ţăranul a opus rezistenţă la educaţie, industrializare, urbanizare, s-a opus capitalismului şi comunismului. De aceea, ţăranul care pleacă în altfel de locuri decât satul produce altfel de munci decât cele legate de pământ şi economie de familie, nu mai este ţăran, ci altceva, chiar dacă poate să mai păstreze elemente ale culturii ţărăneşti şi rurale.
Practic, ce avem noi acum în rural nu mai este ţărănime, ci mutaţii ale acesteia. De ce? Pentru că partea cea mai activă a ei este mereu prinsă în altfel de munci, pe lângă marile oraşe, dar mai ales plecată masiv la munci “afară”, acest exod nou economic. Acum avem doar foarte puţină ţărănime în sensul autentic, clasic. Dar o imensă populaţie rurală.
Comuniştii au încercat să rezolve problema acestei “clase incomode” prin mutarea masivă la oraş, la uzină, la fabrică, prin educaţie şi schimbarea condiţiilor de muncă şi de viaţă, prin construirea de infrastructură de tip urban în sate etc. Au reuşit doar parţial. Acum însă, pentru ei nu există un proiect social, economic şi politic. Supapa lor este exodul imens “afară”, ca forţă de muncă necalificată, şi munca “murdară” sau forţă de muncă ieftină, foarte ieftină pentru “investitorii strategici” din ţară. Dar asta rezolvă doar o mică parte a problemei.
Deci ce avem azi? Avem un rural puternic, care este un “focar de conservare a sărăciei”, dar nu din cauză că oamenii nu muncesc, ci din cauză că nu li se oferă locuri de muncă decent plătite. Munca nu e un garant al ieşirii din sărăcie, o spun toate datele statistice. Ei sunt ţinuţi într-un soi de “neoiobăgie”.
Acest rural imens nu mai este agricol, nu mai avem ţărani, adică cei care muncesc pământul, şi o economie de familie care să aducă profit, ci un soi de “mutanţi” buni de “export” din rural pentru a produce “muncă ieftină” şi “murdară”.
Cum rezolvăm această situaţie? Nicicum. Căci pentru ei nu există viitor într-o ţară care are o singură politică economică: “mână ieftină de lucru”.
Nimeni nu şi-i asumă, nimeni nu vrea să-i reprezinte şi să le reprezinte interesele. Ei doar sunt abandonaţi şi utilizaţi la nevoie.
