Arta pierdută a negocierii diplomatice. De la geniul lui Talleyrand la păcănelele lui Witkoff

Istoria diplomației – de la asirieni până la Kissinger – e în fond istoria aplicării acestei arte a compromisului atent cumpănit. Întrucât orice conflict izbucnește pentru că doi sau mai mulți participanți la un proces nu reușesc să-și împartă rațional niște resurse inevitabil limitate, negocierea diplomatică are menirea de a reintroduce logica într-un câmp dominat de afecte, umori, (re)sentimente și pasiuni. Aici, logica și iraționalul pătimaș nu sunt personaje alegorice într-o scenetă moralizatoare, cât forțe opuse care acceptă să conlucreze, pentru a nu se distruge reciproc. 

Dincolo de negocierea alianțelor matrimoniale din Europa Vechiului Regim (Saint-Simon sosit la Madrid, pentru a peți infanta în numele regelui Ludovic al XV-lea…)  și de intensele discuții multilaterale post-Westphalia, aș aminti aici cele cinci funcțiuni ale oricărei ambasade, așa cum apar ele în Convenția de la Viena (1961): reprezentarea, protecția, negocierea, informarea, promovarea relațiilor. Negociere, așadar! Mii de ani, negocierile au fost secrete. Cu cât mai ascunse, cu atât mai ferite de trădări, indiscreții și anularea efectului de surpriză. 

La finele Primului Război Mondial, întâiul din faimoasele 14 Puncte prezentate de președintele Woodrow Wilson în fața Congresului american se referea la „o diplomație onestă și transparentă”. Asta n-a eliminat complet negocierea secretă a unor chestiuni foarte sensibile, însă a obișnuit publicul democrațiilor cu așteptarea ca liderii să nu schimbe destine colective, frontiere și starea de pace sau război fără a-și informa (și consulta) popoarele. Putem chiar spune că nivelul democrației e direct proporțional cu măsura în care politica externă devine o chestiune de politică internă, dezbătută informat și liber. Nu a fost cazul Protocolului adițional secret din Pactul Hitler-Stalin, în care doi tirani sângeroși și-au împărțit Europa printr-un abuz de putere la care Putin salivează și astăzi. 

Să nu exagerăm, totuși, cu inocența bunelor intenții democratice. Majoritatea tratatelor multilaterale contemporane sunt atât de sofisticate sub raport juridic și tehnic încât putem spune că nu ajung să fie dezbătute public, deși sunt urcate pe saiturile oficiale. E adevărat, au apărut ONG-uri care traduc pe înțelesul oricui cuprinsul documentelor negociate. Când Comisia a negociat un Acord de liber-schimb cu SUA pe care opinia publică, odată informată, l-a blocat prin valuri de proteste, UE și-a învățat lecția și practică azi aproape deplina transparență și incluziune (cam cum a procedat președintele Nicușor Dan cu Strategia de Apărare pusă în dezbatere publică, spre iritarea celor din sistem, obișnuiți cu ușile închise). Evident, vine și momentul când decizia strict politică de asumare finală închide faza deliberativă. 

Și acum, să vedem câtă negociere mai există în SUA și ce produce ea, odată ce pare să fi fost „privatizată”. Donald Trump are un Secretar de Stat, un Secretar de Război (rebotezat astfel) și ditamai aparatul diplomatico-militar, plin de experți super educați, de funcționari experimentați și de analiști care știu totul despre Rusia, Ucraina, relația americano-sovietică în Războiul rece, ca să nu mai spunem de spionii care (prin monitorizare satelitară sau HUMINT) i-ar putea spune oricând ce se discută pe șest între Moscova, Beijing, Teheran, Misk și Phenian. Altfel spus, și acest POTUS dispune de cel mai performant stat federal și totuși (MAGA obligă!) a preferat să-l implice în discuțiile cu Putin (fără ucraineni și fără europeni..) pe un mogul imobiliar de origină rusă, Steve Witfkoff, al cărui fiu e însărcinat cu gestionarea fondului de criptomonede al lui Donald Trump. Curat murdar, coane Fănică! 

Cert este că „scurgerea” transcriptului după convorbirile Witkoff-Ușakov  (cu Dimitriev în rol de codoș) a ridiculizat iremediabil arta americană a negocierilor strategice globale, dovedind că ea se reduce acum la ceva infantil-narcisic, incompetent, iresponsabil & cinic. Nu e vorba doar de faptul că Witkoff se comportă ca un agent al Rusiei, ci de anihilarea oricărui temei moral, juridic și istoric dintr-o discuție care privește soarta Ucrainei și implicit pe cea a Europei. OK. 

Simpla divulgare a convorbirilor arată că o parte a elitelor americane acuză deriva din politica externă a actualei administrații și presează pentru revenirea la negocieri mai „tradiționale”, în care realismul nu exclude principiul dreptății: tot ea a încurajat și reacția fermă a UE care, alături de Kiev, a respins pacea rusească dictată la telefon, căreia i s-a opus planul de pace conturat la Geneva. Divergențele pe temele majore – teritorii, suveranitate, apartenența la NATO – favorizează mai curând continuarea conflictului. 

Pentru ca Rusia să semneze un plan de pace e nevoie de mai mult decât poate obține Witkoff la telefon, atunci când îi predă rusului lecții de lingușire a lui Trump. 

Foto ilustrativ: Shutterstock

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE