Fatalismul mioritic e o etapă sau un blestem? Câteva note despre presupusa psihologie a poporului român 

Poți stabili o analogie între „psihologia popoarelor” și trăsăturile generic atribuite semnelor zodiacale. E normal ca indivizii componenți ai unei comunități naționale să moștenească din istorie și din experiența cotidiană a traiului laolaltă o seamă de trăsături comportamentale distincte, care devin oarecum „caracteristice”, tot așa cum e firesc – dacă enumerăm, bunăoară, specificul Vărsătorului, și ne-am născut sub acest semn – să avem impresia că ele ni se potrivesc. 

Există trăsături comune ale neamurilor romanice (dacă tot le-am putut urmări în 3D) așa cum etniile anglo-saxone, africane, arabe sau central-asiatice au fizionomii recognoscibile și nu e de mirare, pentru că genul proxim al oricărei națiuni moderne rămâne o civilizație sau alta, cu portretul ei complex, desenat în secole sau milenii. E ceva misterios în aceste definiții cuprinzătoare și întrucâtva eterice. Sunt, de pildă, românii mai degrabă pesimiști? În orice popor găsești optimiști și pesimiști, dar noi practicăm ceea ce aș numi „pesimismul preventiv și histrionic”. E ceea ce ne-au învățat – mai cu seamă în provinciile extracarpatice – veacurile de turcocrație și slavonism liturgic în care sărăcimea majoritară și analfabetă reprezenta însăși ființa (ulterior mitologizată) a neamului „etern”: veacurile noastre întunecate, care au făcut din Miorița (o poemă a dramei fratricide și a trădării) simbolul iconic al devenirii locale. Dacă îți exagerezi teatral neputința, ți se cere mai puțin. 

„Miorița” (cu cele 1000 de variante din aria Balcanilor) rămâne manifestul defetismului practicat de națiunile creștine postbizantine. Dacă francezii, spaniolii și portughezii sunt pesimiști și cârcotași cu gândul la trecuta lor măreție imperială, în cazul nostru, fatalismul mioritic se consumă, așa cum bine remarca Noica, sub povara lui „n-a fost să fie”. N-am primit în gene optimismul raționalismului augustinian din care a decurs teologia speranței în Occidentul latin: am fost mai curând impregnați, pe filieră bulgară, de un anumit dualism bogomil, atestat pe larg în creațiile folclorice vechi, unde lupta dintre Dumnezeu și diavol se soldează cu o eternă remiză. Optimismul filozofic tipic occidental – de la Boethius la Leibniz – pe care doar grefa budistă a gândirii unui Schopenhauer a sfârșit prin a-l pune în criză – nu prea și-a găsit echivalentul în Răsăritul creștin de după căderea Constantinopolului. Nu-i chiar întâmplător că cel mai cunoscut gânditor de origine română – Emil Cioran – a făcut din „neantul valah” materia primă a unui pesimism absolut. 

Criza politică actuală e doar simptomul unei probleme de fond: ura de sine pe care se pare că a acutizat-o paradoxal dezvoltarea economică și socială fără precedent din deceniile postcomuniste. PIB per capita era în 1990 25% din media UE. Acum a depășit 75%. Pe scurt, suntem tot mai dezbinați și mai sumbri cu cât o ducem mai bine. Văzând o asemenea contradicție, parcă-ți vine să reabilitezi pomenita „psihologie a popoarelor”, găsind în mintea românului un defect insurmontabil. Nu e ceva de ordin irațional. Ne comparăm greșit cu Germania sau Franța de azi, nu cu noi, cei din 1990. Percepem mai multă corupție în „sistem” decât (mai) există, de fapt. Emigrația uriașă ne induce sentimentul declinului național: ne-am împuținat, iar cei de „afară” au ajuns să voteze AUR. În fine, trauma comunismului nu s-a închis, așa că suntem încă bolnavi de neîncredere mutuală și de suspiciune reflexă față de „autoritățile” statului. 

Cel mai mult mă miră că declamatul nostru creștinism ortodox majoritar și triumfal nu ne înseninează zilele, ci a devenit prilej de opoziție la reforma și modernizarea social-instituțională, deci sursă de conflict, depresie și pesimism istoric, deși numai învățătura curată a Evangheliei lui Hristos poate da oricui temeiul unei nădejdi de „happy ending” personal, comunitar și istoric. Eu unul sunt un incurabil melancolic, dar rămân tot mai singur în optimismul referitor la viitorul României. Am crezut și cred în el, sunt convins că avem și contextul, și resursele pentru a deveni o putere mijlocie onorabilă la nivelul unei Europe obligate să se reinventeze federal, pentru a mai însemna ceva la scară globală. Simt, nu prin fișe de lectură, ci în fiecare zi, că am făcut un salt uriaș, că mai e loc destul pentru o evoluție cuantificabilă a societății noastre și că nu lamentațiile sterile ne definesc soarta, cât mobilizarea in extremis și o anumită nevăzută tenacitate. De ce ar vrea cineva să mă înșel? 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE