Servitorul tiranic. Pagini dintr-un jurnal de utilizator AI 

Observând viteza cu care procesează date complexe, masive și disparate (la care n-ai putea avea nicicând un acces simultan) începem să privim modelul conversațional ca pe oracolul din Delphi. Iar noi suntem ca niște vechi locuitori ai cetăților elenistice, adormiți în templu la picioarele zeului, pentru așa numitul vis de incubație (care-ți anunță destinul). Reprezentarea mistică a puterilor AI ține nu atât de inerția unei ordini spirituale, cât de urgența de a umple vidul de transcendență în care trăim, ca subiecți digitali ai lumii „post-adevăr”.  

Aici e zona unde germinează singurul viitor posibil al filosofiei. Problemele rezolvate – zilnic, tot mai larg și mai corect – generează tot atâtea întrebări care antrenează „mușchiul” mental, oferindu-i atât avantajul inteligenței augmentate, cât și răgazul unui surplus de productivitate. Chestia care mă frâmântă e că nu avem în față – pe un soclu închipuit – un idol, ci sute, poate mii de agenți AI distincți, în plină proliferare prin specializare. Impactul asupra vieții umane produs de aceste instrumente amorale care n-au autonomia decizională (până la proba contrarie) nu se va putea măsura în timp real, ci numai după ce-și vai fi produs efectele polivalente, subtile, durabile. 

Certitudinile prezente – cum ar fi că din opt miliarde plus de pământeni numai o treime au intrat în era AI – sau că domeniul a fost confiscat într-o precipitată competiție geopolitică – dau de lucru moraliștilor și căutătorilor de justiție socială, fără să ne ofere prea multe motive de optimism. Sperăm cel mult, ca europeni, că statele UE vor reduce decalajul acumulat față de SUA și China (și e interesant de notat că marea putere asiatică favorizează dezvoltarea AI prin surse deschise și accesul Sudului global prin producerea de modele tot mai ieftine). 

Problema distrugerii de joburi – reală și îngrijorătoare – nu e nici pe departe cea mai gravă. La orizont se arată o societate care va avea nu doar altă „organigramă” sau alt „nomenclator” ocupațional, cât una unde noi mecanisme de reproducere a elitelor profesionale și cu totul alte criterii de acordare a prestitigiului social vor trebui domesticite înainte de a genera confuzie absolută și anarhie finală. 

Prin 1991 mi-am cumpărat cu greu, ca doctorand al guvernului francez, un prim laptop: deveneam un pioner al erei digitale… Mi-am început teza de doctorat prin câteva luni de intensă și laborioasă documentare în biblioteci academice cu fișiere pe cartonașe… După 35 de ani, iată-mă cerându-i deunăzi lui Claude (de la Anthropic) să-mi croiască o antologie de texte patristice despre râs, teatru, pantomimă și surâsul duhovnicesc (această anchetă asupra lui homo ridens în literatura de limbă greacă a primului mileniu creștin făcuse obiectul tezei mele de doctorat). Ceea ce am realizat în lungi săptămâni de efort mecanic a fost (incomplet, dar judicios) executat de LLM-ul respectiv, în circa 10 minute de căutare. Și ce știam eu, cercetând personal, și ce-am scris (ca sinteză și analiză) în lucrarea din anii 90 sunt acum elemente recuperate și potențial depășite în ferestruica digitală a unei aplicații (printre altele). 

Singurul meu avantaj comparativ rezidă în capacitatea de a formula asemenea „probleme” (și a multor altora). Asta va duce la o nouă transformare a intelectualității într-un lumpenproletariat. Ciclul burgheziei care visează la revoluție s-a terminat printr-o revoluție, dar de cu totul alt soi. Și încă una care va adânci faliile sociale până la revoltă (rage against the machine…) și posibil colaps civilizațional. 

Partida merită jucată. Nimeni n-a trăit provocări mai palpitante, așa că-i invidiez (pesemne degeaba) pe toți cei care vor apuca, la sfârșitul secolului 21, adevărata schimbare de paradigmă antrenată de revoluția AI. Acum suntem încă într-o zonă incipientă, impresionantă ca atare, dar relativ ușor de integrat emoțional și conceptual. E posibil ca în maximum 50 de ani, noua „joacă” să implice o mutație ontologică a lui homo sapiens. Deocamdată văd pe FB profilele unor tipi care scriu deja doar cu AI și n-au destulă minte (sau elementar talent stilistic) pentru a camufla frauda. E capitularea necondiționată a mediocrității care se crede abilă taman atunci când alege sinuciderea. Însă ceva din această conduită defetistă vom găsi la noi toți. 

Tonul, timbrul, caracterul, personalitatea noastră vor fi alterate insidios, la intersecția tot mai frecventă dintre fluxul nostru mental (încă genuin) și produsele AI. N-ar fi prea onest să defilăm cu o inteligență augmentată la care contribuie, de fapt, întreaga memorie (transpusă digital) a umanității. În primă instanță, AI (mai exact companiile din spatele lor) ar putea obține o legislație care să protejeze intelectual produsele respective (așa cum se întâmplă deja cu drepturile autorilor umani). Nu cred că așa ceva ar diminua însă dorința noastră luciferică de a ne încrucișa genetic cu Inteligența Artificială. Nu a fost acesta de la început obiectivul ei nedeclarat, dar inevitabil? 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE