Trauma copilăriei și adultul de azi. Ce am învățat de la un medic evreu, născut în perioada Holocaustului

Dependențele sunt de multe ori răspunsul la o traumă, explică medicul Gabor Mate, 77 de ani, care de zeci de ani cercetează cum experiențele din copilărie ajung să ne afecteze sănătatea mintală și fizică atunci când ajungem adulți.

O pandemie de tulburări psihice

De ce fuge un om al străzii dependent de heroină, un criminal, un profesor în neurochirurgie de la Universitatea Stanford, o activistă pentru dreptul la locuire sau un doctor evreu care s-a născut în timpul Holocaustului?

„De durerea traumei” ne spune Gabor Mate în noul documentar „The Wisdom of Trauma” (Înțelepciunea Traumei). Documentarul văzut deja de 30 de milioane de oameni a apărut în contextul în care întreaga planetă trece nu doar printr-o criză de coronavirus, ci și printr-una de sănătate mintală.

Consumatorul de heroină vine dintr-o familie destrămată din cauza tatălui său, tatăl criminalului de după gratii a fost deportat în Mexic când acesta era adolescent, profesorul de la Stanford a crescut înconjurat de țipetele părinților, iar tatăl activistei pentru locuire a fost împușcat când ea era copil. Toate aceste tragedii au un efect comun: privarea de iubire și de sentimentul de siguranță. De aici pornește trauma, explică Gabor Mate.

Recomandări

Primele declarații ale lui Alfred Bulai despre acuzațiile de agresiune sexuală: „Și-a dat tricoul jos. Reacția mea a fost una de uimire, probabil din acest motiv am râs”

E un proces pe care încearcă să-l înțeleagă de peste trei decenii – când a realizat că depresia sa, deficitul de atenție și de hiperactivitate (ADHD) și afundarea în muncă în detrimentul familiei pot fi simptomele unor traume.

Cine este Gabor Mate

Gabor Mate s-a născut în Budapesta în 1944, într-o familie de evrei, cu două luni înainte ca Ungaria să fie ocupată de naziști. Ca să-l protejeze, mama lui l-a lăsat pentru câteva luni „în brațele unui străin” din ghetoul evreiesc. Chiar dacă mama lui s-a despărțit de el pentru a-i salva viața, bebelușul s-a simțit abandonat.

Adultul din prezent nu se ascunde în spatele unor eufemisme ca să-i dea traumei o estetică pretențioasă, dar nici nu defilează ostentativ cu ea.

Medicul o tratează ca pe o realitate care afectează nu doar oamenii trecuți prin situații pe care le-am putea numi „tragice” sau „șocante”. Acesta spune că este îndeajuns ca părinții să nu fi știut cum să-ți transmită afecțiune când erai copil. De exemplu, să nu te fi luat în brațe când plângeai.

Recomandări

Gafă a președintelui Iohannis la decorarea medaliaţilor de la JO Paris. A spus „comemorarea”, în loc de „ceremonia” | VIDEO

Mate pătrunde în intimitatea oamenilor ca să înțeleagă de unde pornește durerea lor. Trauma nu se referă la un incident sau la un eveniment tragic din viața ta, ci la ce se întâmplă în interiorul tău ca rezultat al acelei experiențe și neputința de a vorbi despre asta, mai explică el.

Am învățat că să ții un copil în brațe îi oferă siguranță și atașament

Un bebeluș care nu este luat în brațe nu poate să-și comunice durerea. Și atunci nu are altă soluție decât să se deconecteze de la sine. Doar așa poate supraviețui.

Ne deconectăm de la noi înșine în momentul în care nu avem resursele necesare pentru a face față durerii. Dar dacă nu ne întoarcem la sursa durerii, această dinamică ne va conduce viața.

Gabor Mate:

Dacă nu ne identificăm traumele și nu încercăm să le gestionăm cu resursele la care putem avea acces ca adulți – educație, terapie, prieteni, familie, hobby-uri și alte forme de grijă de sine – riscăm să recurgem la metode toxice de supraviețuire.

Recomandări

Mircea Geoană, despre lecțiile pe care Marcel Ciolacu a recunoscut că le ia: „Meditații la engleză, meditații la economie… Pe vremuri, rămâneai și repetent, dacă aveai corigențe”

Am învățat că dependențele înseamnă că vrei să umpli un gol

Când consumi droguri ca să scapi de durerea din trecut, ești blocat „pe un tărâm al fantomelor flămânde”. Din cauza consumului frecvent de droguri, riști să nu mai fii complet prezent în viața ta. Ajungi o „fantomă” care umple temporar niște goluri până la următoarea doză, dar fără să-și poată identifica nevoile și calea de vindecare, explică Mate în cartea sa „The Realm of the Hungry Ghosts”.

Am învățat că e bine uneori să spui „nu”, atunci când asta simți

Când nu-i refuzi niciodată pe cei din jurul tău, te păcălești că înlocuiești o pierdere mai mare cu una mai mică. Așa că n-ai să refuzi invitația unei prietene la un concert de operă, chiar dacă te vei plictisi groaznic. N-ai să refuzi să faci un task în plus la muncă, chiar dacă trebuie să stai peste program. N-ai să recunoști în fața unui tip pe care îl placi, întâmplător vegan, că pentru tine viața fără o friptură pe săptămână nu are sens.

Am învățat că emoțiile lasă urme în corp

Când îți reprimi vulnerabilitățile cauzate de traume, nu devii mai puternic. Emoțiile te devorează pe interior până când nu mai faci față.

Toate acțiunile pe care le facem împotriva noastră le somatizăm, adică lasă urme la nivelul corpului, mai explică Mate. De exemplu, se pot transforma în gastrite, boli cronice, afecțiuni psihice, ca anxietatea, depresia sau demența.

Am învățat că suntem mai mult decât traume

Vestea bună este că toate aceste exemple de comportamente deviante sau evitante nu ne reprezintă pe noi, ci sunt doar răspunsuri ale traumelor noastre. Dacă începem să lucrăm cu ele, dincolo de îmbunătățirea stării fizice, putem recupera ceva și mai important: pe noi.

Am învățat că drumul spre „vindecare” e lung și greu

Însă eliberarea nu este ușoară. Pentru mine uneori vine la pachet cu episoade depresive și cu momente în care paralizez. În alte zile îmi reamintesc de o scenă din filmul „As good as it gets”, unde scriitorul ursuz interpretat de Jack Nicholson le zice unei mame singure și unui bărbat gay: „Unii au povești grozave, povești drăguțe pe lacuri, cu bărci, prieteni și salate, însă niciunul nu se află în această mașină”.

Poveștile multora dintre noi nu sunt despre cum am mers cu barca pe lac și poate că nu vor fi niciodată. Dar dacă lucrăm cu traumele noastre, putem să ne bucurăm pentru fiecare zi în care ne dăm jos din pat, pentru cum simțim apa rece în buricele degetelor într-o zi de vară și pentru mirosul pielii unui om drag.

Documentarul „The Wisdom of Trauma” poate fi văzut aici.

Urmărește-ne pe Google News