Trei povestiri despre societatea civilă: istoria unei minciuni, organizația la comandă și cum pot fi substituite interesele cetățenilor

Istoria tragică a unei minciuni pe care ne-o dorim

Anul 1949. Veselia şi libertatea de după război se termină. Începe un alt val, al represiunilor, şi mai ales un val antisemit de altă factură. Însă contextul era altul decât cel din anii ‘30 şi de aceea aparenţele trebuiau jucate cu mai multă fineţe.

În acel an 1949 la Moscova vine Paul Robeson, cunoscut artist şi luptător american pentru drepturile omului. La unul dintre dineuri, la care participa şi Stalin, oaspetele american îşi aminteşte că avea un prieten bun pe nume Isac Solomonovici Feffer, sau Itzik Feffer, cum îi zicea lumea. Itzik Feffer era un cunoscut poet comunist care scria în idiş. Paul nu avea de unde să ştie sigur că Itzik zace de câteva luni în beciurile NKVD-ului, dar auzise nişte zvonuri.

Paul Robeson, reprezentant faimos al „societăţii civile” occidentale, se apropie de Stalin şi îl întreabă de prietenul său, cunoscutul poet sovietic ce scrie în idiş Itzik Feffer. Stalin îi întinde un pahar cu şampanie lui Paul şi-i zice: „Vrei Itzik? O să ai Itzik…” şi se retrage.

Recomandări

Cum a ajuns în faliment o fabrică veche de 100 de ani, care putea produce 10 milioane de perechi de șosete pe an. „Era o activitate uriașă, în trei schimburi”

Stalin vorbeşte cu Beria să-l „aranjeze” pe Itzik şi să îl „servească” luptătorului pentru drepturile omului Paul Robeson.

Isac Solomonovici este scos din beciurile Liubleankăi, „retuşat” şi adus în unul din restaurantele de lux ale Moscovei. Fireşte, este prelucrat despre ce are voie să povestească şi ce să spună.

Prietenul lui, Paul, vine şi este încântat să vadă unde l-a invitat şi ce masă bogată îi oferă prietenul şi poetul Itzik.

– Oau, Itzik, dar văd că-ţi permiţi multe! O duci extraordinar, ai reuşit în viaţă!!!, se minunează Paul.

Sărmanul Itzik Feffer însă era prea distrus şi tăcut pentru a mai comenta ceva. Probabil se gândea la ignoranţa cosmică a luptătorului american pentru drepturile omului.

După o masă copioasă în condiţii de lux, cei doi s-au despărţit. Unul a plecat spre beciurile pe care scria moarte, iar reprezentantul „societăţii civile” a plecat spre New York să continue lupta pentru dreptate şi adevăr.

Recomandări

Care sunt pașii pe care Ucraina și Rusia ar trebui să îi respecte pentru a ajunge la un armistițiu durabil STUDIU

Ajuns la New York, Paul Robeson a explicat că tot ce se zvoneşte despre prietenul lui Itzik Feffer sunt doar nişte minciuni şi rele intenţii. În realitate, poetul sovietic o duce foarte bine, căci el personal, Paul Robeson, s-a întâlnit, a mâncat şi băut cu el.

Şi, într-adevăr, trage concluzia Şostakovici, e mult mai comod să crezi că prietenul tău e bogat şi liber, că te poate invita la cel mai scump restaurant din Moscova decât să vezi realitatea tragică. Dacă îţi permiţi să vezi realitatea şi nu te laşi minţit, atunci ar trebui să iei atitudine şi să ai responsabilităţi. Trebuie să scrii, să faci proteste. Dar ce înseamnă asta? Un mare risc. Nu vei mai fi invitat la dineuri importante, vei fi împroşcat cu noroi şi vei deveni „nefrecventabil”. Nimănui, nici unei părţi nu-i trebuie „scandalagiii”, „oamenii cu probleme”. 

Nu-i aşa că e mult mai lipsit de riscuri, uşor şi comod să vezi ceea ce-ţi convine şi să admiri ceea ce-ţi pune în vitrină puterea? Puterea adoră „societatea civilă” şi „luptătorii pentru drepturile omului” care se mulţumesc cu ceea ce văd şi se înfruptă de la masa bogată pusă pe ascuns de ea. Doar aşa toată lumea e mulţumită.

Recomandări

Lupta pentru supraviețuire a femeilor în România comunistă, când produsele pentru igienă intimă sau contraceptivele erau rarități: „Mai foloseam cârpe, dar de multe ori nu aveam din ce rupe”

Şostakovici numeşte acest fenomen „psihologia găinii” care vede doar boabele de porumb pe care le culege bob cu bob până cineva îi taie gâtul…   

Societatea la comandă. Viața ca o aplicație pentru fonduri: artă, societate civilă și cercetare „independentă”

Marea parte a proiectelor „independente” sunt dependente de „aplicații”. „Aplicația” ține de un fond, de banii cuiva care îi oferă.

„Aplicația” vine cu o ideologie, cu un cadru strict și condiții: obiective, scop, cerințe. Pentru fiecare este un punctaj. În dependență de punctaj primești banii. Nu îndeplinești condițiile, nu primești banii. Marea parte a „culturii independente” este dependentă de aceste fonduri pentru care trebuie să se „adapteze”. Dacă vrea bani.

În societățile actuale cel mai puțin liberi sunt așa numiții independenți. Pentru ca nu au siguranță financiară și instituțională. Ești flexibil – ești precar. 

Societatea civilă de tip liberal postcomunist este un produs al „aplicației”. Adică e o construcție de sus în jos. Nu are nimic real cu baza, cu societatea reală. Cât poate fi ea de reală. E liberă doar în condițiile și cadrul proiectului prestabilit.

Societatea civilă de acest tip este strict o inginerie socială: o societate la comandă. Pe ici pe colo mai nimerește și cu realitatea din teren. Dar în principal ea are ca scop mai degrabă legitimarea și întreținerea unei elite, a unei armate „civile” care să legitimeze puterea. Societatea civilă este un soi de armată civilă. Nimic mai mult. 

Pentru toate aceste avem experți: un soi de caporali militari în civil.

În direcția aceasta se mișcă și zona cercetării, din păcate. Cum e cu cercetarea? Să vă spun o poveste mai veche auzită de la un mare prof din SUA. Application prose, povestită de Boris Groys.

„Application prose” este genul actual dominant în universităţi.

„E foarte interesant cum s-a schimbat atitudinea societăţii faţă de ştiinţele sociale. A fost o perioadă când la seminariile mele veneau doar tineri care doreau un singur lucru: să se căsătorească. Brusc, au dispărut. Acum am la seminar şi la cursuri numai tineri foarte energici şi determinaţi, indiferent că e vorba de America sau Europa. Toţi se ocupă cu un singur lucru: vor bani de la diverse fonduri pentru a realiza proiecte. Dar pentru a reuşi, trebuie să ştie să scrie aplicaţii bine întemeiate ideologic. Ei înţeleg foarte bine că pentru acesta, e nevoie să ştie la ce filosofi francezi, de exemplu, pot face trimitere.

„Application prose” este genul actual dominant. Ei scriu câteva „applications” pe zi, explică scopul şi obiectivele cercetării, fac bugete. Pentru a primi banii, trebuie să explice, de exemplu, utilitatea socială şi intelectuală a proiectului, cât de util va fi pentru dezvoltarea şi funcţionalitatea oraşului sau să justifice compatibilitatea ecologică. Ei trebuie însă să fie siguri la ce opere fundamentale trebuie să facă referinţe, pe ce paradigmă filosofică să se sprijine. De aceea, cea mai frecventă întrebare, tipul de întrebare standard pe care o primesc, este următoarea: „La cine e mai bine să fac referinţă pentru a primi un grant legat de problema ecologizării Texasului: să citez mai mult din Meillassoux sau din Levinas?”. Cu asta se ocupă marea parte a tinerilor studenţi de azi din ştiinţele umaniste…

Toate astea nu le știam în comunism. Dacă mi-ar fi cerut cineva așa ceva în acea epocă l-aș fi înjurat: gestul ar fi fost privit ca pe o îngrădire a libertății. Se făcea, dar era înțeles gestul și judecat. Era privit ca un mare compromis dacă o făceai. Și se făcea: așa erau vremurile, cum se spune.

Acum o facem cu mare plăcere. Și ni se pare absolut firesc. Ba chiar ne mândrim cu asta. Ce vremuri indecente.

Apropo: libertatea este foarte strâns legată de siguranță. Lipsa siguranței, precaritatea distrug nu doar libertatea ci și elementele centrale ale condiției umane.

Scurtă istorie a distrugerii underground-ului de către oficios: tehnica substituirii

În anii ‘60 regimul sovietic a început să priceapă că scapă de sub control segmente întregi ale populaţiei. Mai ales a celei tinere, mai puţin dispuse să se conformeze uşor. În diverse sectoare a început să se dezvolte o lume paralelă, alternativă, care se folosea din plin de infrastructura şi situaţia socială din URSS pentru a o decima. A început să apară ceva mult mai periculos şi radical decât ceea ce se numea disidenţă. 

Disidenţa, după mine, este un soi de „colaboraţionism indirect” cu regimul: e o formă de critică care-l întărește. De data aceasta regimul se confrunta cu un fenomen total nou şi de o amploare mult mai mare. E ceea ce se va numi „neformalii” sau „underground-ul sovietic”. 

Ei nu luptau pe faţă cu regimul, ci regimul îi lăsa total indiferenți: îl ignorau. Însă ignorarea lor construia o lume radical diferită de lumea clădită după „normele sovietice”. Ei munceau altfel, nu respectau „etica sovietică”, ascultau şi citeau altceva, aveau alte spaţii, promovau o cultură a suspiciunii şi a indiferenţei, promovau antieroi, erau nişte ratați care aveau un singur scop: să se rateze în grup. Aceşti copii au obosit să mai construiască „comunismul” şi l-au abandonat. Lumea lor indiferentă şi aparent apolitică era una radical politică chiar dacă ei nu şi-o asumau.

Avangarda underground-ului era muzica. Regimul îi educase destul de bine încât fiecare al treilea om educat să ştie să cânte la un instrument, le oferea posibilităţi tehnice şi infrastructură, precum şi mecanisme de multiplicare prin care muzica ajungea la oricine. Asta prin natura dezvoltării educaţiei, tehnologiei şi industriei anilor ‘60-70. Toate s-au întors împotriva regimului.

Dar acolo, prin sistemul acela deja anchilozat, erau câteva structuri care gândeau şi căutau soluţii de control al acestor grupuri greu de controlat. Şi atunci ce au inventat aceşti specialişti şi strategi ai controlului?

Au inventat ceva aproape genial. De ce nu am face noi un underground oficial, cu parafă de la stat, putere şi uşor controlabil. Prin urmare au făcut o întreagă reţea de formaţii numite VIA (formaţii vocal-instrumentale). Au luat frumos tineri educaţi muzical şi cu de toate, le-au lăsat plete lungi, le-au pus haine „a la Beatles”, le-au pus instrumente în mână, le-au oferit infrastructură & bani şi la drum. În câţiva ani tot URSS-ul a fost împânzit de aceste VIA: la fiecare post de radio, la fiecare televiziune, în fiecare Casă de cultură şi kolhoz aveai aceste „clone muzicale” VIA. Nişte băieţi şi fete care cântau ca underground-ul, imitau bine „lumea de afară”, arătau parcă tot ca ei, dar nu erau underground. Erau un fals care imita bine originalul.

Această tehnică de „înlocuire”, de „substituire”a undergroundului, a opoziţiei, a alternativului a funcţionat, dar nu până la capăt. Regimul avea să se năruie pe ritmurile muzicii underground, nu a celei VIA. Asta e deja un fapt istoric.

De ce mi-am amintit de povestea asta? Pentru că această tehnică avea să fie folosită şi este folosită mult mai eficient de „lumea liberă”, de regimul capitalist. Mai bine şi infinit mai eficient.

Cu ceea ce se numeşte „societate civilă”, această „opoziţie ideală” a puterii, lucrurile s-au rezolvat de mult. Puterea politică şi mai ales cea economică au înţeles cum se face: tehnica substituirii. Ai nişte ONG şi grupuri supărate pe o problemă? Nu poţi controla un sector din cauza lor? Ce faci? Investeşti în „societatea civilă” în ONG-uri câțiva ani buni. Construieşti o „societate civilă” comodă, convenabilă, favorabilă iar pe cea autentică o diabolizezi. Diabolizezi tot ce prezintă o critică reală și o substitui cu ceva comod, convenabil. Şi atunci discuţi şi negociezi cu „frecventabilii” nu cu cei „nefrecventabili”. În felul acesta devii putere legitimă, rezonabilă, civilizată. Nu mai eşti autoritar, necivilizat ca să nu ţii cont de „societatea civilă”.

Băncile finanţează underground-ul glamour, Coca Cola & co fac revoluţii urbane, Mercedes finanţează alternativi de clubbing, mogulii media fac gherile şi rezistenţă urbană. Free speech-ul trebuie să fie bine articulat, critic doar atât cât să nu deranjeze adevărata putere. Bancheri la proteste? Brrr. Despre noile partide UTC – prestatori de servicii şi presa quality – producătoare de fake reality, mai bine să ne abţinem.

Asta se întâmplă şi în sectoarele culturale de unde vine underground-ul. Acest sector este tot mai asaltat de reţeta aceasta de „substitut”. Marile companii se bagă cu bani serioşi pentru a construi tot soiul de grupuri alternative, avangardă, rezistenţă, luptă, gherilă urbană şi nu în ultimul rând partide şi sindicate. Toate fiind substitute ale originalului, autenticului. De ce? Pentru a controla, pentru a direcţiona energiile celor care gândesc, sunt nemulțumiți şi vor altceva. Şi lor li se oferă altceva: un substitut al opoziţiei, al revoltei, al criticii, al organizării, al gândirii. 

Poţi să faci asta dar după orele de lucru, dependent de resursele noastre, dependent de noi. Îţi dăm voie să poţi tricou cu Che Guevara, dar după ce pleci de la corporaţie. Poftim şi nişte bani de băutură ca să ai curaj să ţopăi pe Manu Chao şi să ne înjuri terapeutic. Dar ai grijă apoi să nu întârzii la serviciu a doua zi dimineaţă…

Cum construim grupuri de rezistență civilă, de critică și opoziție în fața unor imense abuzuri care apar de peste tot în acest context nou? Iată o întrebare la care merită să căutăm soluții. Vin vremuri tulburi și deloc simple.

Foto: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News