Ziua când trenul va veni. Povestea unei izolări de trei săptămâni în satul natal, după inundații catastrofale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cum am învățat în satul meu natal, Valea Vișeului, din nordul Maramureșului, că mereu a existat un dezastru mai mare înainte și că această perspectivă a istoriei mărunte, dar de neșters, îi face pe oameni să spere. “Am mai pățit noi din astea, vom trece peste”.
După șine e casa Ilonkăi. Pe fâșia de pământ dintre România și Ucraina. La inundațiile din ’98, un buștean venit pe Tisa i s-a proptit într-un perete și, împins de șuvoi, a ieșit cu tot cu pivniță. Trei ani, un sfert de casă i-a stat deasupra unui hău.
N-a reparat-o nici după 3 ani. La următoarele inundații, în 2001, alt trunchi adus de apă a izbit, ca fulgerul atras de paratrăsnet, în același loc.
Casa Ilonkăi s-a ridicat deasupra valurilor, într-un vaiet al oamenilor care priveau de pe terasamentul înalt al căii ferate, a pârâit groaznic și a căzut. S-a prăvălit așa cum, la finalul lui “Alice în Țara Minunilor”, sunt secerate cărțile de joc. S-a văzut totul. Cameră cu cameră, mobilier cu mobilier. Și-a reconstruit casa.
Apoi, în vara lui 2008, vine a treia inundație. Căsuța reconstruită a femeii de la care furam pere pădurețe e iar în mijlocul vâltorii. De data asta se spune că-s cele mai mari inundații, după unele din ’70.
Mereu oamenii simpli se raportează la istoria cataclismelor care le-au mutat viețile de pe șine. Însă înșiruirea de dezastre nu disperă, ci relativizează, de fapt, totul. “Am mai pățit asta, vom trece”, spun ei.
Atunci, în anii ’70, apele ajunseseră atât de mari încât bătrânii din sat se speriaseră că s-a rupt lacul Vinderel. Văzut în pozele de pe net, e un ochi de apă, pe o creastă aflată la 25 de kilometri, în linie dreaptă, peste dealuri și peste munți - o poveste imposibil de imaginat acum. Dar cine știe?
Suntem, așadar în 2008, a patra inundație mare, sau Dumnezeu știe a câta.
Sirena de ieri, goarna de azi
În iulie 2008, sirena de la școală sună de după-amiază. Ea anunță nenorocirile, e fix goarna Poliției pe care o auziți azi pe stradă, în pandemia COVID-19.
Sunt în vacanța de vară deja la Valea Vișeului, plecat din sat de câțiva ani. Plouă al naibii de tare, unii spun că e rupere de nori. În cazanul nostru, acolo unde două râuri învolburate își dau mâna, Vișeul și Tisa, suntem fără speranță.
Cel mai greu e să urnim porcul bunicilor din coteț. Animalul e încăpățânat, dă din cap stânga-dreapta și lovește brutal orice om se apropie să-l scoată de unde apa are deja 10-20 de centimetri. Suicidal, rămâne cu râtul sub apă și scoate bulbuci. E nevoie de 5-6 vecini care să-l ia pe sus.
În același timp, trenul Sighet - București rămâne în gară. Mecanicul nu mai are unde să plece. Oameni speriați sunt coborâți din garnitură și duși în școală. Vom afla, a doua zi, că lumea speriată a dormit la etajul superior, pe bănci și pe catedre.
Dacă apa ajungea până la ei, restul satului era înecat de multă vreme.
Drum rupt, cale ferată ruptă
Reușim să ducem animalele undeva mai sus, noi ne adăpostim la vecinii care au casă cu etaj. Rămânem la unu și, după lăsarea întunericului, ne dăm seama de pericol. Așa ca-n zilele lui 2020, șocul crește de la oră la oră, la braț cu nivelul apei.
Undeva la miezul nopții, nu mai putem ieși de la etajul 1, parterul e plin de apă. Ce-i drept, o casă făcută cu o fundație mai joasă decât a noastră. Nu există spaimă mai mare decât apa care crește jos, tu ești deasupra și îți dai seama că ești prins acolo, fără posibilitate de ieșire.
Da, poți răsufla când apa coboară, dar celelalte necazuri abia încep.
- Unicul drum care leagă satul de civilizație e rupt, căzut în Vișeu - el șerpuiește prin defileul care leagă satul de restul lumii;
- Calea ferată spre Vișeu de Jos (cea care vine de la București) și cea spre Sighet sunt rupte;
- Casele sunt pline de mâl, nu mai există apă potabilă, unele animale au murit.
Renașterea în izolare
E momentul în care, rupți de lume, cu primele lăzi de pâine cărate prin pădure după câteva zile, copiii se dau uța pe șinele care atârnă.
Oamenii scot roaba și merg la deal pentru a spăla covoarele cu apă de izvor, singura curată dintr-un lighean infect.
Podelele putrezite sunt scoase una câte una și schimbate, la fel și sobele de teracotă îndoite de apa infiltrată. În câteva săptămâni, satul se purifică. Au mai trecut prin asta, în anii ’70, în ’80, în ’90 și acum. Nesfârșitele iterații ale necazurilor i-au învățat să fie rezilienți.
Și-apoi, după o izolare de câteva săptămâni - oamenii din trenul de București fuseseră trecuți prin pădure și preluați din satul învecinat - a venit primul tren.
Momentul în care garnitura a apărut în Zapoderei, zona de la intrarea în sat, a fost primit cu chiote și aplauze.
Da, situația e diferită - atunci eram prinși nu într-un apartament, ci într-un sat. Era un pericol vizibil, nu nevăzut și neconștientizat de toți. Oamenii erau învățați cu inundațiile, chiar dacă nu cu unele catastrofale - la unele case au rămas și azi urmele apei imediat sub acoperiș.
Dar speranța trebuie să fie aceeași. Speranța că, nu știm când, dar știm că la un moment dat, vom fi mai aproape de sunetul locomotivei decât de sirena care anunță că vine apa. Pentru că, dacă avem perspectiva istoriei, ne dăm seama că și această țară, și această lume au mai trecut prin asta. Satul meu, Valea Vișeului, cu atât mai mult.
