A murit Mircea Petescu, impresarul care l-a dus pe Gică Hagi la Real Madrid. A fost căpitan la UTA, când arădenii au eliminat-o pe Feyenoord
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
A murit Mircea Petescu! A fost căpitanul echipei UTA Arad, care în 1970 a eliminat-o pe Feyenoord Rotterdam, câștigătoarea Cupei Campionilor Europeni și a Cupei Intercontinentale. Totodată, Petescu, fost impresar stabilit în ultimii ani în Olanda, este cel care, în 1990, l-a dus pe Hagi la Real Madrid.Mircea Petescu a decedat la vârsta de 76 de ani. A fost căpitanul de echipă al "Bătrânei Doamne", care a reușit calificărea în dauna marelui Feyenoord, din Cupa Campionilor Europeni, în septembrie 1970. A fost 1-1 la Rotterdam și 0-0 la Arad.Mesajul său către români, după mai bine de trei decenii petrecute în Olanda: să crezi și să încerci că ești cel mai bun!Mircea Petescu s-a născut la 15 mai 1942, în localitatea arădeană Pecica. A jucat la CFR Arad, UTA, Ştiinţa Timişoara, Steaua Bucureşti, UTA, Twente Encshede (Olanda). Din 1973 a plecat în Ţara Lalelelor. A fost antrenorul Spartei Rotterdam şi i-a descoperit pe Danny Blind, căpitan la Ajax, Van Tiggelen, care a făcut carieră la PSV Eindhoven. L-a avut elev pe Louis Van Gaal, mult înainte ca acesta să se afle cum îi stă îmbrăcat elegant, în costum, având Cupa Campionilor deasupra capului.Petescu a avut 27 de ani când s-a întors la UTA, după ce a jucat pe malurile Mureşului, junior fiind, iar apoi a îmbrăcat cu succes tricourile celor de la Ştiinţa (Poli) Timişoara şi Steaua Bucureşti. Faptul că, la titlul de campioană din '69 a înscris 8 goluri pentru alb-roşii spune totul despre maturitatea celui care, alături de Lereter şi Pojoni a format nucleul care a strâns în juru-i acea mare echipă. Poate de aceea i-a fost scris să lipsească, aidoma celorlalţi doi titani, din marea întâlnire de la Rotterdam, din anul 2010, la patru decenii de la înfăptuirea "celei de-a opta minuni a lumii".Era în prima parte a anului 2011. L-am sunat pe Petescu, pentru un capitol din cartea "40 de ani și-o Minune", care urma să vadă lumina tiparului. A cerut răgaz pentru a-şi limpezi ideile. După două zile, telefonul a zbârnâit iar.Am vrea să ne expuneţi câteva dintre amintirile care vă leagă de perioada anilor '70, petrecuţi la UTA şi mai cu seamă de dubla confruntare cu Feyenoord Rotterdam. Dar, mai întâi, spuneţi-ne, vă rugăm, de ce aţi absentat, în noiembrie, de la Rotterdam.
Nu am putut să vin. Ştiţi, mi-a murit soţia acum aproape un an şi nu avem chef de petreceri. Câteva luni am fost distrus, abia acum am început să-mi revin.Aşa a început căpitanul arădenilor, omologul lui Israel şi cel care l-a neutralizat pe marele Van Hanegem, coordonatorul roş-albilor din oraşul de pe râul Maas – sau Noul Maas, dacă ar fi să respectăm întru totul bazinul hidrografic din Ţările de Jos – urbe ce numără puţin peste 600.000 de suflete (cam de 3,5 ori mai mare decât Arad). Interesant este că, din suprafaţa de 319 km pătraţi, doar 206 sunt pe uscat!În faţa acestei tragedii, nu a fost tocmai uşor să-i cerem interlocutorului nostru să fie exuberant în rememorarea triumfului din urmă cu mai bine de patru decenii. Nu puteam însă rata câteva aspecte inedite, care ţin de şcoala de fotbal şi de viaţă olandeză.Începem, aşadar, gradat, într-o ordine cronologică a desfăşurării evenimentelor vieţii marelui fotbalist.Povestiţi-ne cum aţi plecat în Olanda. Se ştie că în acea perioadă puteai cu greu să iei drumul Occidentului.
Am plecat în vacanţă, împreună cu soţia mea. Era o perioadă în care era greu să pleci în Occident, fie şi în concediu. Fiind plecat des prin străinătate, cu fotbalul, mi-am făcut relaţii, iar la una dintre aceste vizite, am hotărât, cu soţia, să fac şcoala de antrenori acolo. Au fost de acord şi autorităţile române, eram spre finalul carierei de fotbalist şi mi s-a permis să mă stabilesc în Olanda.Ce a urmat?
Am făcut Şcoala de antrenori de la Zeist. Am avut o ascensiune destul de rapidă. Încă din timpul şcolii am fost angajat la Nec Nijmejen, club de primă divizie. Am fost şef de promoţie la Diploma B, aşa cum era structurată şcoala. Apoi am fost angajat la clubul Telstar, ca antrenor, practic înainte de a lua Diploma A.Aţi fost mult timp antrenor? Noi vă ştim ca impresar, de vreo două decenii.
Până în 1989 am fost antrenor, apoi am devenit impresar. De fapt un fel de scout, un antrenor care are viziunea de a descoperi jucători tineri care să confirme în viitor, la un nivel înalt. Mi-a plăcut mult şi această activitate. Pe scurt, cam asta ar fi cariera mea.Să revenim la momentul Feyenoord '70. Ce v-aţi spus la auzul adversarului pe care UTA, campioana României urma să-l întâlnească în Cupa Campionilor Europeni?
Eram căpitanul echipei UTA, mă mândresc cu asta, iar la aflarea adversarului m-am gândit că este o şansă extraordinară pentru noi! Nici nu am avut timp să-mi fie teamă, am avut o stimă pentru adversari şi am aşteptam confruntările cu ei. În meciul tur, nu că ne-au tratat de sus, nu ne-au băgat în seamă. Ei erau campionii lumii, iar noi o obscură campioană din estul Europei.Şi în retur? Nu şi-au luat măsuri de precauţie? Doar văzuseră că nu pot învinge UTA numai dacă se prezintă la stadion…
În retur, echipa noastră a fost foarte echilibrată (spus apăsat) din punct de vedere tactic. Lereter, Pojoni şi cu mine am avut experienţă foarte mare, iar ceilalţi jucători talentaţi au respectat şi au reuşit să pună în practică ceea ce au de făcut. Dintre cei mai tineri, Axente a făcut meciul vieţii lui.
"Să învățăm de la olandezi să fim cei mai buni!"
Recompensa?
Una obişnuită în România acelor vremuri. A fost mai mult aureola pe care am avut-o ca jucători, ca prestigiu. Nu ne-am îmbogăţit.Cum aţi sărbătorit succesul?
Acasă! Nu am ieşit cu familiile, să petrecem. Ţin minte că, după meci, când spectatorii au umplut centrul oraşului, grupuri mari de oameni au venit pe la fiecare fotbalist pe acasă şi au cântat bucuria izbânzii.Ce-ar fi ajuns fotbaliştii acelei generaţii dacă vi s-ar fi permis să jucaţi în străinătate?
În mod sigur, soarta noastră, ca fotbalişti, apoi poate şi ca oameni, ar fi fost cu totul alta. Mi-am dat seama că, dacă aş fi avut dezlegare să joc mai repede în străinătate, aş fi putut să o fac la orice echipă de primă ligă. Aşa (n.r., la 31 de ani), am evoluat numai şase luni la Twente Enschede.Ce ar trebui să învăţăm noi, românii, de la un popor cum este cel olandez? În fotbal şi în viaţă.
Să fii dedicat fotbalului, să-i acorzi toată atenţia, să trăieşti pentru asta. Să fii atent la cele mai mici detalii. Aceasta este şi cauza datorită căreia fotbalul olandez a progresat începând din anii '70. După aceea, de la olandezi ar trebui să învăţăm tenacitatea în meseria pe care ţi-ai ales-o, seriozitatea fiecărei meserii şi să nu accepţi să fii pe locul doi. Să nu te laşi dat la o parte. Să crezi că eşti cel mai bun. Să încerci să fii cel mai bun!
