Nadia Comăneci, 18 ani, la Campionatele Mondiale din 1979, a câștigat concursul preliminar, dar a fost spitalizată înainte de finala pe echipe, din cauza unei infecții la încheietura mâinii stângi. ”Zeița de la Montreal” a fost operată la All‐Saints Hospital, timp de 45 de minute.
În ciuda recomandărilor doctorilor, Nadia a părăsit spitalul, cu mâna bandajată, pentru a fi alături de colegele ei, Rodica Dunca, Emilia Eberle, Melita Ruhn, Dumitriţa Turner, Marilena Vlădărău.
Bela Karolyi i-a cerut Nadiei să meargă la paralele, să atingă bara, iar apoi să revină pe bancă. Ea s-a conformat deşi la început n-a înțeles nimic. Antrenorul voia să vadă dacă gimnasta se plânge de dureri, dar Comăneci n-a spus nici pâs şi a intrat în concurs.
La ultima rotație, sovieticile lucrau la sol, iar fetele noastre pe bârnă. Avantajul era de partea URSS-ului. Situația părea pierdută. Emilia Eberle a luat doar 8,95, iar România mai avea nevoie de o notă mare. Nadia nu a stat pe gânduri și a urcat pe bârnă, deşi avea mâna stângă bandajată. Fata din Onești a uimit încă o dată lumea întreagă, iar arbitrele i-au notat exercițiul cu 9,95. Suficient pentru ca România să câştige primul titlu mondial pe echipe la gimnastică!
O altă mostră de sacrificiu dus la extrem din sportul românesc este povestea memorabilă scrisă de Ivan Patzaichin, care a ieșit campion olimpic cu pagaia ruptă
În 1972, la Jocurile Olimpice de la Munchen, Ivan Patzaichin, care nu împlinise încă 23 de ani, a fost protagonistul unei întâmplări rarisime. A cucerit aurul olimpic în proba sa preferată, cea de canoe 1 pe 1.000 de metri, după i s-a rupt pagaia în calificări.
Fostul mare campion a povestit pentru evz.ro memorabilul episod: ”Cum s-a dat startul, am vâslit de două ori și – poc! – s-a rupt pagaia. Regulamentul spunea că, în cazul unui asemenea accident, petrecut în primii 25 de metri, cursa se relua pentru toți. Am ridicat, astfel, vâsla deasupra capului, dar arbitrul nu m-a văzut sau, mai degrabă, n-a vrut să mă vadă. Am alunecat pe apă, depășind cei 25 de metri… Se năruise un vis de patru ani!
Mi-am pus în cap să ajung la finish, așa, cu ciotul acela de vâslă, chinuit. Important era să termin cursa. A fost spectacol. Când eu atingeam sfertul distanței, unii treceau deja linia de sosire. După un timp, îngrozitor de lung pentru mine, am reușit să ajung. Oamenii din tribune erau în delir. Aplaudau, fluierau, mă încurajau… Cel mai greu a fost să-mi mențin echilibrul, pentru că veneam în urma tuturor bărcilor, înclusiv ale celor în care erau arbitrii… Valurile mi-au dat ceva de furcă. Am terminat cursa și, ulterior, am aflat cu stupoare că în buletinul meu oficial era trecut abandon! Știam că reprezentam cel mai de temut adversar pentru germanul Lewe, portdrapelul Olimpiadei, dar nici chiar așa, să mă scoată din competiție! Delegația României a depus contestație, care, până la urmă, a fost acceptată.
Am fost primit în recalificări, pe care le-am câștigat fluierând. Au urmat semifinalele, le-am ars și pe-astea. Apoi, marea finală. Fremătam. Eram atât de hotărât să câștig, încât nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Îmi fixasem un timp de 4:04 pentru cei 1.000 de metri. În primii 250 de metri eram al cincilea, cu timpul de un minut și o secundă. La jumătatea cursei, eram al treilea, cu 2:02. După alți 250 de metri și încă un minut și o secundă, eram deja primul. Pe ultimii 250 de metri, n-am mai forțat, pentru că nu mai aveam cu cine să concurez! Am terminat cu timpul de 4:08 și, de data aceasta, am salutat eu publicul, ridicând vâsla deasupra capului. A fost nemaipomenit! Puteam spune cu mâna pe inimă că-mi împlinisem visul”.
Citește și: Formularul 600. Peste 3 milioane de români sunt afectați. Unii plătesc contribuții, deși nu mai au venituri