Sportiva secolului și-a pierdut mama în adolescență și a vrut să renunțe: „Pe piatra ei funerară scrie: «Eu trăiesc. Și voi veți trăi». Mi-a dat putere!”

• Schi, fotbal, hochei pe gheață. Fotbal, schi, hochei pe gheață. Sau cum vreți să le aranjați. Sunt sporturile naționale din Elveția. Azi este despre schi.
• Vreni Schneider a fost sportiva anului în lume (1994), sportiva elvețiană a anului (1988, 1989, 1991, 1994, 1995) și a fost declarată sportiva elvețiană a secolului XX.
• Regină a slalomului, ea a explicat că „e ca un dans. Ritm, fluiditate, unghi, sensibilitate. Armonia acestor elemente îți menține viteza mare și te face să câștigi”.

Bijuteria lui Vreni

La aproape 100 de kilometri sud de Zürich, în estul Țării Cantoanelor, spre granița cu Liechtenstein, Elm e o mică bijuterie în valea râului Semf, înconjurată de Munții Tschingelhörner.

Domeniul schiabil bine amenajat oferă pârtii ușoare, un snowpark și zona pentru copii Globi. Și schiorii de tură, și drumețiile de iarnă vor găsi condiții ideale.

Sunt 620 de suflete în Elm, acolo unde toată lumea o știe pe Vreni Schneider, cea mai bună schioare elvețiană din istorie. Poate și din lume. Vreni are aici o școală de schi și snowboard, iar în această perioadă muncește ca totul să fie gata pentru deschiderea muzeului ei. Muzeul Vreni Schneider!

Este o relație magică între mine și munte, firește cu familia mea, care mi-a dat întotdeauna atât de multă putere.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 4

Fiecare costum și fiecare pieptar al celei „demne de respect”

Fosta mare sportivă are numeroase obiecte de colecție acasă, pe care le lansează și le expune acum.

A păstrat, de exemplu, fiecare număr de pe pieptar și fiecare costum din cursă. Plus Globurile de Aur. Și zecile de medalii! Nebunie!

Inițial era sceptică, se temea că e prea târziu. „Poate că niciodată nu e prea târziu”, spune, acum, zâmbind, Vreni. Sau Verena. Un nume posibil legat de cuvântul latinesc „verendus” care înseamnă „venerabil” sau „demn de respect”.

Verena, adică respect și onoare!

„România, țară frumoasă și ospitalieră”

Libertatea: Cum facem? Vreni sau Verena?
Vreni Schneider: Cum dorești. Am fost botezată Verena în onoarea bunicii mele. Așa e tradiția aici, merge mai departe.

– Sunt curios, ai prieteni în România?
– Nu, nu am! Tu ai onoarea să fii primul! Dar multă lume mi-a spus că România este o țară frumoasă și că oamenii sunt foarte amabili și ospitalieri. Poate îmi lansezi o invitație…

Genunchiul fără proteză și pumnul de analgezice

– Da, să schiezi, fiindcă avem și noi munți… Apropo, încă schiezi?
– Da, schiez! Dar din cauza genunchiului, uneori abia pot merge și nu pot împinge. Nu mai am cartilaj, ceea ce provoacă frecare. Uneori cred că e din cauza vremii, dar probabil e doar… vârsta. Am nevoie de o proteză de genunchi, dar amân operația. Dacă nu va mai fi posibil, mă voi opera! Dar iau analgezice pentru lecțiile private sau când îi ajut pe copiii de la școala de schi cu virajele pe pistă.

Alții de vârsta mea au dureri de spate de la statul pe scaunul de birou, dar eu le am de la pârtiile de la Cupa Mondială. O hernie de disc m-a însoțit pe tot parcursul activității mele. Mă dor spatele, umerii și genunchii, uneori îmi este greu să cobor. Este prețul pe care îl plătesc și astăzi pentru cariera mea, dar totul a fost fantastic.

Întâi Nadia, apoi se visa florăreasă, dar tot la schi a ajuns

– Ai întâlnit vreun sportiv român?
– Nu, dar eram copil, 10-11 ani, numele ei s-a auzit până în cătunul nostru, unde toată lumea știa doar de schi. Nadia! Nadia Comăneci, copilul-minune al gimnasticii mondiale! N-am întâlnit-o niciodată, dar, bineînțeles, am urmărit-o la televizor și am admirat-o. Dar eu aveam drumul meu…

– Chiar, cum a fost copilăria ta? Ce doreai să fii când erai mică?
– Îmi plăceau florile! Sibilla, mama mea, m-a învățat cum să faci buchețele frumoase. La început am vrut să fiu florăreasă.

– Și cu schiul?
– Tata zicea că nu fac nicio brânză! Dar i-a trecut repede. Chiar din clasa I, mulți oameni mi-au recunoscut talentul excepțional. Jakob, Heiri și Barbara, frații și sora mea, au fost primii mei antrenori.

– Și tata?
– S-a dat pe brazdă! Tatăl meu, Kaspar, avea un mic magazin de articole sportive, pe lângă atelierul de reparații încălțăminte. Și apoi, „cea mică” a vrut și ea să schieze. Cel puțin echipamentul era mai ieftin datorită magazinului. Toată lumea m-a ajutat.

Un frate era croitor, îmi scurta pantalonii când era nevoie. Alt frate s-a învoit și a venit după mine în Valais, la 5.00 dimineața, mi-a pregătit schiurile și am câștigat. Totul se învârtea în jurul meu…

Ai mei terminaseră planificarea familială, dar apoi m-am născut eu!

– Doar lapte și miere? Un jurnalist a scris că „părinții tăi terminaseră deja planificarea familială, dar apoi te-ai născut tu..”.
– Cam așa am înțeles că a fost, culmea, nu e poveste de-a voastră, de presă!

„După moartea mamei, am învățat să lupt și mai mult!”

– Un punct de cotitură a venit când mama a fost diagnosticată cu cancer. Cum ai trăit cu asta?
– Frații mei știau cât de grav bolnavă era, dar eu m-am gândit: Cu siguranță se va întâmpla o minune, se va face bine. La un moment dat, draga de ea mi-a spus: „Fată, schiul e în tine, continuă, e bine pentru tine”. I-am spus: Da, da, dar și tu ești în călătoria mea. Abia după ce a murit am înțeles cuvintele ei. M-a ajutat să știu că mama voia să schiez.

– Cât de dificil a fost? Aveai doar 16 ani…
– Moartea ei ne-a lovit puternic și cred că de aceea am învățat să lupt și mai mult, să apreciez totul și, mai presus de toate, să nu iau nimic de bun!

M-am întors acasă de la o competiție și voiam să-i vorbesc despre experiența mea. Dar ea stătea în pat și mi-a spus: „Povestește-mi altădată, nu vreau să te ascult!”. Mi-am dat seama cât de grav bolnavă este.

Piatra cu mesajul din grădină care i-a dat forță și putere

– Când a murit, te-ai trezit responsabilă pentru toată gospodăria.
– M-a pregătit! Mama îmi spunea că trebuie să fac „asta și cealaltă” prin casă, spălatul rufelor, bucătăria. Știa că nu poate învinge boala, chiar dacă a luptat ca o nebună. Când a murit, mi-am pierdut echilibrul. Cumva, am vrut să mă descurc bine pentru mama mea, era o schioare excelentă, la fel ca tatăl meu.

Puterea mea de la ea vine! Piatra funerară este în grădina mea, îngrijesc flori în jurul ei.

Mama ne spunea mereu că viața merge înainte, că trebuie să mergem mai departe. Pe piatra ei funerară scrie: „Eu trăiesc. Și voi veți trăi.

– Te-ai gândit să renunți
– Da, am fost aproape. Am ratat la limită promovarea în echipa B de două ori la rând. A doua oară, i-am spus antrenorului la telefon: Mă poți scoate din echipă. Renunț. Ceea ce a fost amuzant: imediat ce am închis telefonul, m-am întors direct la antrenamentul fizic și m-am gândit: Acum, mai mult ca niciodată, le voi arăta ce se întâmplă iarna viitoare.

– Pe lângă moartea mamei tale, a trebuit să faci față și morții colegei și prietenei Ulrike Maier, care a avut un accident la Garmisch, în 1994.
– Da, și asta a fost greu pentru noi toți. Ori de câte ori sunt prin apropiere, îi vizitez mormântul…

N-o puteam aduce înapoi pe Ulli. Dacă renunțam, nu se schimba nimic. Și apoi am primit un apel minunat de acasă: cumnata mea născuse o fetiță. Atunci mi-am dat seama: Da, pot concura! Această certitudine m-a ajutat să câștig trei medalii.

Când am împlinit 50 de ani, am avut o luptă la nivel mental, mama a murit de cancer la vârsta aceea. Asta m-a speriat, pentru că băieții noștri erau mai mici.

Pururea tânără? „Nu, orice moment este bun”

– Ți-ar plăcea să fii din nou tânără?
– Nu, deloc. Orice moment e bun!

– În timpul carierei, ai fost o maestră a manșei secunde…
– La prima cursă am fost dezamăgită și am încercat să-mi recapăt calmul… Mi-am spus: Totul sau nimic acum! Nu voi termina pe 5 sau 10. E fie o victorie, fie o înfrângere!… Și, în timp, am dezvoltat o forță mentală enormă pentru manșa a doua. Simplu, nu?

Îmi amintesc de prima victorie la Cupa Mondială, 18 decembrie 1984, la Santa Caterina, în Italia. Am fost a 28-a după prima manșă și eram în frunte la final. În 1994, în Sierra Nevada, eram pe locul 10, cu două secunde întârziere, apoi am câștigat cu 1,36 de secunde avans.

 „Am băut odată, mi s-a făcut rău, dar tot am câștigat”

– Când ți-ai dat seama că ești cea mai bună?
– Pentru mine a fost important să nu uit unde este locul. Am sărbătorit mereu cu reținere. Mi-am păstrat respectul și umilința. Totul este trecător.

– N-ai făcut niciodată vreun exces?
– Odată, la Campionatele Elvețiene de la Leysin, am sărbătorit cu o seară înainte, era ultima cursă a sezonului. Am băut și mi s-a făcut rău. M-am gândit: Dacă ai putut să te porți atât de prostește, trebuie să treci peste asta. Nu mă simțeam deloc bine, dar tot am câștigat.

– Ai câștigat și ultima ta cursă, slalomul din 1995, de la Bormio.
– Trebuia să câștig ca să o depășesc pe Katja Seizinger și să cuceresc Cupa Mondială pentru a treia oară. Fără Globul de Cristal nu m-aș fi oprit!

– Vreni, există dopaj în schi?
– Habar n-am!

– Am citit că ai vomitat înainte de niște curse.
– La un moment dat, aproape că am vomitat pe picioarele starterului. Nu a fost plăcut, mi-a fost rușine. Chiar dacă fizioterapeutul meu mi-a spus: „Nicio problemă, acum ești bine și ai slăbit”.

AI-ul care trece pe lângă ea și „cărămida” din tinerețe

– Cum te descurci cu inteligența artificială? Uite, întreb AI-ul și-mi confirmă că ești pe lista celor mai mari schioare din istorie, alături de americanca Lindsey Vonn, austriaca Annemarie Moser-Pröll, suedeza Ingrid Mårer și croata Janica Kostelici!
– Deci n-am trecut degeaba prin viață! Sincer, AI încă trece pe lângă mine. Dar fără noile gadget-uri chiar nu poți să trăiești. Când era tânără, aveam un telefon mobil, unul dintre primele, unul imens. Toată lumea îl folosea ca să sune acasă. Trebuia mereu să-l anunț pe tata când aterizam; își făcea griji pentru mine.

– Pe ce cheltuiești mulți bani?
– Fac cumpărături încontinuu. Mă face fericită să le ofer tot celor trei bărbați ai mei, soțul, Marcel, și băieții noștri, Florian și Flavio.

Florian este schior și, pe lângă antrenamente și competiții, lucrează ca silvicultor, iar Flavio este un mecanic de mașini agricole dedicat și mă ajută la școala de schi.

„Acasă e cel mai bine”

– Unde este vacanța ta de vis?
– Tocmai am fost două zile în Sölden, Austria. De când băieții au crescut, nu am mai fost în vacanță de vreo 10-12 ani. Acasă e cel mai bine.

– La ce ai visat ultima dată?
– Nu-mi amintesc visele. Dar îmi doresc, cu siguranță, să rămână sănătoși cei dragi.

– Ce zi din imensa ta carieră ai vrea să retrăiești?
– Au fost atât de multe zile frumoase, la Campionatul Mondial, victoriile la Jocurile Olimpice, experiențe unice. Dar, pentru mine, cele mai frumoase momente au fost cele petrecute alături de părinții mei.

Fără nedreptate, suferință, sărăcie și războaie

• Ce nu-i place: „Nedreptatea, suferința, sărăcia, războaiele. Războiul din Ucraina e teribil și foarte, foarte trist. Și atât de aproape!”.
• Ce mâncare îi place: „Paste în toate variantele lor. Salată. Și Gschwellti, o mâncare cu brânză alpină. Recomandare: pește la cuptor cu piure de cartofi”.

Ultimul lucru pe care îl fac înainte de culcare? Fac mai multe, foarte diferite: rugăciunea, spălatul pe dinți sau, când fiii sunt plecați, masaje bune etc., etc.! (râde).