La istoricul Laurent de Gaulle, strănepotul lui Charles de Gaulle, la hanul deschis în Valmondois, în casa părintească: „Generalul a fost în această grădină, la nunta părinților mei”

„Route barrée” spre „valea frumoasă”

„Route barrée”, aproape peste tot. Se reasfaltează drumurile care șerpuiesc prin valea Sausseron către Valmondois, un sătuc cu puțin peste 1.000 de suflete, la doar 30 de kilometri nord-vest de Paris.

Asfalt nou peste patina istoriei. Suntem în Parcul Natural Regional Vexin, regiunea Val-dOise, în căutarea „văii frumoase”, din latinescul „vallis munda”.

Georges Duhamel, un scriitor local, citat de site-ul oficial al comunei, i-a atribuit și o etimologie poetică: „Valmondois își ia numele de la peisaj: de aici, se pot admira și valea, și munții din Oise”. Peisaj hollywoodian, dacă ar fi să-l luăm în calcul pe Georges Huisman (1889-1957), părintele Festivalului de Film de la Cannes, primar între 1932 și 1940, înainte de a fi demis de guvernul de la Vichy. A fost repus în funcție în 1944 și a devenit președintele Comitetului de Eliberare.

GPS-ul care a „înnebunit”

„Fermecătorul sat din Vexinul francez”, titra, promițător, Journal de François. Sausseronul șerpuiește prin vale, versanții sunt străjuiți de păduri. Și noi avem „Route barrée” și un GPS care „fierbe”.

Când, în fine, ajungem la adresa căutată, gîte-ul Chez Jules et Léonie, alte probleme. Se renovează școala și e greu de găsit parcare pe străzile înguste.

• „Gîte” (pronunțat „jit”) se referă la o cazare turistică rurală, un concept asemănător cu agroturismul de la noi. Poate fi o casă de vacanță, o cabană sau un apartament complet utilat, oferind o experiență mai personală și mai intimă decât un hotel sau o pensiune. 

„Stați liniștiți, parcați aici, nu cred că încurcați pe nimeni o oră-două. Ați venit la domnul Laurent, e-n regulă”. Domnul Laurent de Gaulle e și unul dintre viceprimari.

„Româneasca” de la Valmondois

Am făcut o „românească”, lăsând mașina „la limită”, în Place Honoré-Daumier. Vocea era a unui român din echipa de constructori, care ne auzise pe stradă, întrebând în dreapta și-n stânga.

Suntem pe 4 iulie 2025 și porțile ni se deschid. Suntem așteptați de Laurent de Gaulle, unul dintre strănepoții generalului Charles de Gaulle, cel care a deschis acest „gîte” chiar în casa părintească.

„Chez Jules & Léonie” și-a păstrat farmecul autentic, întărit de vizitele frecvente ale artiștilor și scriitorilor, iubitorilor de artă și călătorilor. Chiar în această după-amiază are loc un eveniment în grădină.

„Generalul De Gaulle a fost prezent aici, în curte, la nunta părinților mei!”

„Generalul De Gaulle a fost prezent aici, la nunta părinților mei”, ne întrerupe gazda noastră. E soare și căutam locul cel mai bun pentru poze.

Un refugiu de liniște în inima văii Sausseron. Așa și-a imaginat Laurent de Gaulle proiectul, inaugurat pe 28 iulie 2016.

„Chez Jules et Léonie” este un omagiu adus stră-strămătușii sale și soțului acesteia. „Familia mea maternă a locuit în Valmondois din 1838, iar strămoșul meu este Victor Geoffroy-Dechaume”, explică Laurent. „Mama mea s-a născut în această casă și am vrut să-i păstrez spiritul și calitatea”.

Casa cu etaj, veche de 3 secole, a transformat-o într-un spațiu de cazare pentru a-i face pe oaspeți să se simtă ca acasă.

„Iubesc oamenii”

Aceasta include patru camere, dintre care una este accesibilă persoanelor cu dizabilități. Toate au o tematică legată de patru celebrități din Valmondois, sculptorul Geoffroy-Dechaume, pictorii Daumier, Daubigny și Corot. Toate au vedere la o grădină terasată, la baza căreia au fost plantați pomi fructiferi.

„Am călătorit mult. Acum fac opusul, primind pe toată lumea în casa mea. Iubesc oamenii și cred că toți avem nevoie de locuri unde să ne simțim bine și să ne putem relaxa. Există un spirit special aici”.

Discuția noastră cu Laurent de Gaulle va avea loc în grădină, la umbra tisei, dar și în biroul de lucru de la etaj.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

Valmondois a însemnat, la început, carieră de piatră și regiune viticolă, până a lovit filoxera. Azi, mai e doar un „pietrar”. 60% e teren agricol, în rest, pădure.

Libertatea: Monsieur Laurent, ați crescut aici…
Laurent de Gaulle: Da, am crescut și copilărit în aceste locuri, de fapt, între Paris și Valmondois. Mama s-a născut aici. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au trebuit să fugă, la un moment dat. Mama nu avea nici 16 ani. Apoi, când a fost invadată zona de sud, au revenit aici. În mod miraculos, casa nu a fost ocupată…

Generalul, prezent la „chemarea dragostei”

– Cum s-au cunoscut părinții?
– Tata, Bernard, a venit la Valmondois din chemarea dragostei! Prima dată, în 1948. S-a căsătorit cu mama în iulie 1949. Atunci, unchiul de Gaulle a fost martor la nuntă, a fost chiar aici, în grădina în care stăm acum. Sylvie, mama mea, era cea mai tânără din marea familie Geoffroy-Dechaume, ale cărei rădăcini din Valmondois datează încă din 1838. Tata, nepotul generalului, a plecat în 2019, mama s-a stins în 2012…

– Sunteți istoric, calificat la Sorbona, am fost surprins să vă descoperim că sunteți și proprietar de „gîte”. Cum v-a venit ideea?
– Am făcut multe lucruri în viața mea. Formația mea este, într-adevăr, de istoric. Am fost diplomat 8 ani, un prilej de a înțelege cultura unor popoare diferite. Apoi am devenit fotograf independent, cu pasiune pentru expresia artistică. La un moment dat, când m-am reinstalat aici, am decis că trebuie să transformăm casa într-un loc „vivant”, un loc pe care să-l cunoască oameni din toată lumea, ca să-i distribuim această istorie culturală.

– Ați avut turiști din România?
– Erau români în grupuri care s-au cazat la noi, nu trăiau neapărat în România, dar erau de origine română. Am avut americani, japonezi, din toate colțurile lumii. Toți sunt bineveniți aici!

Prea mic pentru Élysée

– Laurent de Gaulle era doar un copil când a murit unchiul lui.
– Eram cel mai mic dintre șase copii și „nu eram suficient de mare” pentru a-mi vizita unchiul la Palatul Élysée când acesta era președinte. L-am văzut de la distanță, la defilările de 14 iulie. Trebuia să mergem într-un weekend, în 1970, atunci când a murit brutal. La înmormântarea de la Colombey-les-deux-Églises am fost, aveam doar 9 ani. Faptul că nu l-am cunoscut mai bine e motivul pentru care am scris și cercetat pentru cartea pe care am scris-o, „O viață sub ochii lui Dumnezeu, viața generalului de Gaulle”.

Din acest lapsus, să-i spun așa, s-a născut o căutare: de-a lungul vieții mele l-am căutat printre cei care l-au cunoscut. Iar concluzia mea a fost că fără o relație unică cu Dumnezeu, Charles de Gaulle nu ar fi fost marele om pe care îl cunoaștem.

Acest sentiment de frustrare m-a determinat să-l caut pe general în amintirile și arhivele familiei și să încep să scriu. E drept, i-am făcut și o promisiune scriitorului Andreï Makine, câștigător al Premiului Goncourt pentru „Le Testament Français”.

A durat timp și a fost complicat pentru că trebuie să dezvălui o parte din tine, dar am făcut-o!

• Micul Laurent a fost „victima” unei reguli menținute cu strictețe de Yvonne de Gaulle, soția generalului: vizitele la Élysée, acestea erau permise doar copiilor „de 7 ani și jumătate”. Și în anul și jumătate de când depășise limita de vârstă, nu avusese niciodată ocazia să fie prezentat marelui om. Prin urmare, va trebui să-l „întâlnească” în alt mod.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

– Cum a fost primit volumul de către familie?
– Amiralul Philippe de Gaulle (1921-2024, fiul lui Charles) a citit-o înainte de publicare. Mi-a trimis o scrisoare pentru a-mi spune că era „frumoasă, originală și totuși exactă”. 

– Când l-ați descoperit prima dată pe general?
– Aveam 15 ani când i-am descoperit scrierile și dimensiunea lor spirituală. Nu a scris tratate despre religie, dar credința sa strălucește în tot ceea ce face. Sufletul său și cel al Franței sunt împletite pe veci.

• În cartea sa publicată în octombrie 2009 și reeditată în 2015, Laurent de Gaulle oferă o lectură a generalului prin prisma credinței sale creștine. El evidențiază latura cavalerească a lui Charles, care s-a simțit de foarte devreme „chemat la ceva puternic dincolo de el însuși”.

Generalul avea un principiu fundamental: omul gândirii trebuie să-l preceadă pe omul acțiunii. Dacă cineva vrea să acționeze astăzi, trebuie să fie capabil să se gândească la ziua de mâine. Era un om pragmatic. Nu era pesimist, ci „dezamăgit în mod voluntar” și lucid în ceea ce privește natura umană.

De Gaulle a fost, mai presus de toate, un om al păcii și această dorință de pace, legată de credința și speranța sa creștină, a stat la baza tuturor acțiunilor sale, inclusiv cele militare. S-a simțit chemat să lucreze pentru nașterea unei lumi mai bune. Când l-a primit pe cancelarul Adenauer în 1962, cei doi bărbați catolici au participat împreună la slujba celebrată de monseniorul Béjot în Catedrala din Reims pentru a pecetlui reconcilierea dintre poporul german și cel francez.

– Generalul obișnuia să-și pună trei întrebări în timpul întâlnirilor sale sau când aborda anumite probleme: „De unde venim?”, „Unde suntem?”, „Unde ne îndreptăm?”.
– Am scris această carte pentru a ne încuraja să ne punem aceleași întrebări. În lumina cuvintelor sale, suntem tentați să ne întrebăm și noi ce părere ar avea generalul De Gaulle despre lumea de astăzi, plină de războaie.

„Întotdeauna este mai dificil să faci pace decât să declanșezi un război!”

– Istoria nu se face contrafactual, dar, dacă trăia, ce ar fi făcut azi? Cu invazia rusă din Ucraina, conflictele din Orientul Mijlociu?
– El a fost conștient că întotdeauna este mai dificil să faci pace decât să declanșezi un război! Or, chiar dacă a fost militar de carieră, Charles de Gaulle, un creștin profund, a militat pentru armonie, nu pentru conflicte și opresiune. Dialog și cooperare, nu rafale de mortier și bombe atomice.

Eu sunt în Comitetul de Onoare al organizației internaționale „Peace by Peace”, din care fac parte descendenții lui Eisenhower, Churchill, Patton sau Adenauer, guvernatorul german care semnase capitularea, ai marilor figuri ale eliberării și ocupației pentru a demonstra beneficiile păcii.

Este o organizație internațională care lucrează pentru a dezvolta o cultură a păcii în rândul tinerilor, în special al elevilor de gimnaziu și liceu. Fiecare mică piatră adusă la construirea unei păci durabile contează.

În conferințele noastre, vorbind în fața tinerilor, mi-am dat seama cât de necesar e să transmitem informații, să explicăm lucrurile, cum am reușit să facem pace după atâția ani de război, cât de important era să avem o abordare a reconcilierii, să ne înțelegem unii pe alții.

• În 1940, Charles de Gaulle a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către parlamentul francez. În 1958, el a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat până pe 28 aprilie 1969, când a demisionat. 

„Vizita din România era pentru viitor”

– De Gaulle a făcut o vizită în România lui Nicolae Ceaușescu în 1968, de 4 zile. Diverși istorici spun că a fost o greșeală, pentru că în momentul acela, studenții și muncitorii făceau greve în Franța… Când s-a întors, în țară era tumult, „vestele galbene” ale timpurilor…
– Prioritatea lui era viitorul Franței și al Europei și viitorul relațiilor franco-române. El a considerat important să mențină această călătorie pentru a dezvolta noi legături. Și era cu adevărat pentru viitor. Așa că a prioritizat această călătorie față de situația internă din Franța, unde rămăseseră premierul, membri ai guvernului, care erau oricum prezenți.

Dincolo de Nicolae Ceaușescu, care părea un politician deschis în acea vreme, a vrut să-și marcheze prezența pentru a insufla poate și puțină bucurie și speranță poporului român. Programul fusese studiat serios, astfel încât să aibă cât mai mult contact cu oamenii și elitele.

• Evenimentele din mai 1968. Între 14 și 18 mai, De Gaulle a efectuat vizita în România, renunțând la anularea unei deplasări prevăzute cu mult timp înainte. Sindicatele și partidele politice au profitat de manifestațiile studențești pentru lansarea unei greve generale a muncitorilor, care a paralizat puterea politică, provocând o criză severă, cu efecte profunde la cel mai înalt nivel al statului. În absența sa, greva generală s-a extins, iar milioanele de participanți au blocat practic Franța, în timp ce Sorbona și Teatrul Odéon au fost ocupate fără reacție din partea poliției. La întoarcerea din România, De Gaulle apare depășit și nehotărât. La 27 mai, la o manifestație pe stadionul Charléty, lansează ideea unui guvern provizoriu. De Gaulle era gata să accepte unele dintre revendicările manifestanților, dorea să aprobe reformele prin referendum, dar Georges Pompidou l-a convins ca mai degrabă să dizolve Adunarea Națională.
• Referendumul din 27 aprilie 1969, despre transferul unor puteri către regiuni și transformarea Senatului, De Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în consiliile regionale. A anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi „nu”. Ceea ce s-a și întâmplat (52,41% din voturi). La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunța: „încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

– Aveți vreo anecdotă legată de general?
– Una senzațională, din 1986. Locuiam pe atunci pe insula Réunion. Mi s-a cerut să montez o expoziție despre vizitele lui De Gaulle în Oceanul Indian în 1953 și 1959. În ziua inaugurării, un domn a venit să mă vadă și m-a condus la una dintre fotografii. Mi-a arătat un băiețel care stătea la picioarele generalului. Era el. A scos apoi o bucată de material dintr-o cutiuță ascunsă în buzunar. Și a explicat: „Eram foarte mic în fața lui și nu am putut rezista. Cu o foarfecă, i-am tăiat o bucată din pantaloni ca suvenir. 30 de ani mai târziu, băiatul a venit să returneze familiei de Gaulle o „relicvă” ciudată.

„Dacă Franța strălucește în străinătate prin gânditorii, savanții și artiștii săi, trebuie să strălucească și prin sportivii săi”

– Noi suntem ziariști sportivi, ați găsit referințe despre legăturile dintre Charles de Gaulle și sport?
– Când delegația franceză s-a întors de la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960, fără medalie de aur, președintele a decis să implementeze o politică ambițioasă de dezvoltare a sportului în țară. A reunit personalități incredibile pentru a-și promova politica ambițioasă de dezvoltare a sportului în țară. El a fost cel care a creat Înaltul Comisariat pentru Tineret și Sport, condus de renumitul alpinist Maurice Herzog, primul secretar de stat pentru tineret și sport, care a lucrat în special la construirea de facilități sportive în toate școlile. De Gaulle a promovat educația fizică, a adus Olimpiada în Franța, în 1968. A îndemnat la educație, cultură și sport.

Sunt celebre momentele de la finala Cupei Franței din 1967, când a returnat mingea în joc din tribuna prezidențială, sau Turul Franței din 1960, când plutonul a oprit pentru a-l saluta pe președinte, lângă casa generalului din Haute-Marne, în timpul unei etape între Besançon și Troyes.

I-a plăcut sportul. În primul rând, pentru că este bun pentru corp, dar și pentru spiritul magnific de fraternitate. Azi, excesul de bani afectează dimensiunea sportivă.

• „Dacă Franța strălucește în străinătate prin gânditorii, savanții și artiștii săi, trebuie să strălucească și prin sportivii săi. O țară trebuie să fie mare prin calitatea tineretului său și nu putem concepe acest tineret fără un ideal sportiv”, spunea Charles de Gaulle. Într-un articol din Liberation, din 2018, sociologul Christophe Brissonneau a sugerat că politica implementată de președinte „a fost o copie exactă a RDG”, unde „supramedicația a dus la dopaj generalizat”. El a avut de ales între două modele dominante: structuri deschise, precum cele din Statele Unite, care se bazau pe universități, și structuri închise, precum cele din Germania de Est. Evident, De Gaulle și Herzog au ales modelul RDG. Au creat un sistem de detectare a talentelor folosind consilieri tehnici departamentali sau regionali, directori tehnici naționali și certificate de antrenor de stat care nu existau în străinătate”.

„Înota ca o șină”, dar bătea bine loviturile libere la fotbal

Pauză pentru a afla câte ceva despre relația lui Charles de Gaulle cu sporturile „Chiar primul președinte al celei de-a Cincea Republici a fost și cel mai puțin pasionat de sport, și cel mai rezistent la orice formă de sport. Chiar dacă s-a folosit atât de mult de fizicul său impunător pentru a modela un mare corp politic, un om de stat care a întruchipat măreția Franței, lupta și rezistența în fața inamicului”, scria Patrick Clastres, într-un articol din 2017, din Nouvelles Observateur. Istoricul a scris „Générations athlétiques et éducations physiqueles. L’autre acculturation politique des présidents de la Vie République”.

• Charles de Gaulle a crescut într-o cultură de elită unde activitatea fizică avea sens doar dacă avea „scopuri patriotice”. Ca orice tânăr student de la Saint-Cyr, tânărul Charles a fost obligat să se supună gimnasticii militare, dar și echitației și scrimei. Tatăl său, Henri, a fost chiar unul dintre fondatorii Uniunii de Gimnastică și Sport de Învățământ Liber, filiala liceală a gimnasticii și sportului catolic francez. 
• „Dar tânărul Charles nu a dezvoltat în niciun moment o pasiune pentru exercițiile fizice. Practica aceste activități fără să simtă cea mai mică plăcere”, explica Patrick Clastres.
• Charles de Gaulle nu s-a distins nici la înot, care devenise obligatoriu pentru recruți. „Înota ca un fier”, a povestit Philippe de Gaulle de mai multe ori despre tatăl său.
• „Societatea timpului liber” avea să prindă cu adevărat avânt abia după război. Așa-numitele sporturi „moderne”, precum tenisul, începeau totuși să apară în rândul unei anumite elite. Însă familia de Gaulle a rămas relativ indiferentă față de acestea, relata istoricul Clastres:

Fotbalul rămâne singurul sport detașat de orice miză militară în care Charles de Gaulle a cochetat o vreme în tinerețe. A fost inițiat în acest sport înainte de a intra în Saint-Cyr, în timpul petrecut la iezuiți în Belgia. „Acest joc cu mingea era considerat atunci mai puțin violent de Biserica Catolică și mai probabil să atragă băieți tineri la patronaje și altare”, nota Patrick Clastres. În timp ce tânărul Charles a fost portretizat în acea perioadă de unul dintre colegii săi de clasă, părintele Lapoutre, „ca un jucător cu un șut excelent încât i-a revenit misiunea de a executa faimoasele lovituri de picior”, dar sportul cu mingea rotundă a fost doar foarte trecător și fără viitor.

Laurent, prieten cu Aleksandr Popov, și poza cu Pele

– Dumneavoastră aveți conexiuni cu sportul?
– Ca diplomat, am contribuit la pregătirea Jocurilor Olimpice 2000, de la Sydney. Am rămas prieten de atunci cu înotătorul rus Aleksandr Popov, locuiește în Australia. La nivel personal, am făcut un semimaraton, un triatlon, am făcut ceva înot, merg cu bicicleta, dar niciodată un sport colectiv.

Am un top sentimental al sportivilor francezi. Primul e schiorul Jean-Claude Killy, apoi înotătoarea Laure Manaudo și fotbaliștii Michel Platini și Zinedine Zidane.

– Dar vreun sportiv român ați cunoscut?
– N-am avut onoarea. M-am întâlnit, în schimb, cu marele fotbalist brazilian Pele. Eram diplomat, s-a întâmplat la New York, când coboram din avion. Doamna mea l-a recunoscut! Pele, De Gaulle, s-au făcut prezentările, apoi am făcut poze.

Pe scurt, despre Charles de Gaulle

• 1914: mobilizat pentru luptele din Primul Război Mondial;
• 1916-1918 – februarie-martie: luat prizonier de germani la Douaumont – va încerca 5 evadări;
• 1918 – decembrie: întoarcerea din captivitate a căpitanului de Gaulle;
• 1921 – 6 aprilie: căsătorie cu Yvonne Vendroux la Calais
• 1937: numit colonel, comandă Regimentul 507 Tancuri la Metz;
• 1940 – mai: participă la Bătălia Franței și luptă la Abbeville și Montcornet;
• 1940 – 18 iunie: general începând cu 1 iunie, Charles de Gaulle decide să lanseze un Apel la Rezistență, după ce Franța a anunțat armistițiul;
• 1940 – 28 iunie: recunoscut drept lider al Francezilor Liberi;
• 1940-1945: conduce Rezistența Franceză;
• 1945-1946: șeful Guvernului Provizoriu Francez;
• 1958: președinte-fondator al celei de-a Cincea Republici;
• 1969: demisia președintelui de Gaulle;
• 1970: moartea la Colombey-les-Deux-Églises.