Alexandra Penciuc, regizoarea spectacolului „(the) Woman”: „Trăim încă într-o societate profund tradițională, în care nu există cu adevărat loc pentru toată lumea”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-o lume în care presiunea de a funcționa continuu pare să nu ne lase loc de pauză, vulnerabilitate sau îndoială, „(the) Woman”, spectacolul sold-out regizat de Alexandra Penciuc la Sala Mică a Teatrului Metropolis, propune o oprire necesară. În piesă, alegerea de a fi mamă este punctul care declanșează discuția, dar ea se extinde către identitate, cuplu, epuizare și adaptare la schimbările radicale ale vieții. Am stat de vorbă cu regizoarea despre maternitate dincolo de idealizare, despre presiunea de a funcționa „normal” într-o societate instabilă și despre modul în care teatrul poate deveni un spațiu de recunoaștere și empatie.
Cuprins:
- Cum a apărut „(the) Woman”
- „Spectacolul nu caută să ofere răspunsuri sau modele”
- „Am născut în pandemie, iar asta a amplificat totul”
- „E o temă despre care se vorbește încă foarte puțin”
- „Se vorbește mult despre sacrificiu și împlinire, dar foarte puțin despre confuzie”
- „A rămâne tu nu înseamnă să rămâi identic cu cine ai fost”
- „Este, în fond, un spectacol despre empatie”
- „Îmi doresc să văd mai multe spectacole care își asumă o voce clară”
Cum a apărut „(the) Woman”
Viața nu e ușoară în 2026. Suntem indivizi care încearcă să supraviețuiască într-un background instabil, într-o societate capitalistă care pune presiune pe noi să dăm din ce în ce mai mult pentru a reuși. În tot acest decor, de multe ori, pare că suntem asemănători unor hamsteri care să învârt în roată, forjăm și-i dăm înainte, fără a mai avea luxul de a ne opri și de a ne gândi la ce ne dorim cu adevărat.
În tot acest haos, o formă de consolare poate fi faptul că nu suntem singuri. „(the) Woman”, spectacolul sold-out jucat în regia Alexandrei Penciuc la Sala Mică a Teatrului Metropolis, întărește această idee. „E un spectacol despre oboseala de a funcționa continuu și despre nevoia de a opri puțin mecanismul ca să vezi cine mai ești”, spune regizoarea într-un interviu acordat Libertatea.
Piesa, scrisă în 2025 de dramaturga britanică Jane Upton, are ca punct de pornire maternitatea. Upton, recunoscută pentru umorul și onestitatea tranșantă cu care explorează aspecte ale societății moderne, s-a inspirat din propria ei viață pentru text, așa cum descrie într-un interviu acordat anul trecut: „În timp ce mă chinuiam să trec peste o perioadă dificilă a maternității, fratele meu s-a întâlnit întâmplător cu un fost iubit de-al meu din vremea școlii, care a spus că avea așteptări mai mari de la mine decât să am copii în orașul nostru natal. Știu că este o judecată frecventă la adresa femeilor care au copii, dar faptul că a spus-o cu voce tare - fără nicio grijă față de prejudecățile, standardele duble și misoginia din afirmația lui - chiar a fost ca și cum ar fi aruncat benzină pe focul din mine. Și de acolo a început piesa.”
Așa a luat naștere M, personajul central al piesei, care și-a dorit dintotdeauna o familie, dar nașterea primului copil i-a zdruncinat întreaga viață. „Dintr-o dramaturgă de succes, se trezește într-o lume nouă, plină de provocări, anxietăți și descoperiri pe care le trăiește ca mamă și soție. Încercând să înțeleagă totul, dar mai ales ce înseamnă cu adevărat maternitatea și intimitatea, M descoperă că legătura cu soțul a devenit alta. Hotărâtă să împărtășească revelațiile acestei perioade, transformă experiențele trăite într-o piesă de teatru, în care fiecare obstacol sau fiecare mică victorie devine parte dintr-o poveste mai amplă. În demersul ei, întâlnește oameni care o provoacă la a-și interoga propriile limite și convingeri. În final, maternitatea apare ca un dans între frică și entuziasm, între haos și iubire, arătând ce rămâne când totul se schimbă” - despre asta este vorba în „(the) Woman”, așa cum apare notat pe site-ul teatrului.
„Spectacolul nu caută să ofere răspunsuri sau modele”
Alexandra Penciuc subliniază ideea că maternitatea este contextul, și nu subiectul unic, dar mai ales că nu este un spectacol „despre femei pentru femei”, ci unul despre relații, despre cuplu, despre presiune, despre epuizare și despre felul în care schimbările majore din viață ne afectează pe toți, indiferent de gen. „E important să existe un spectacol care spune, fără menajamente, că transformările majore din viața noastră nu sunt liniare.”
Regizoarea româncă a rezonat cu textul, la fel, din propriile experiențe. Așa cum povestește, după ce a născut, a avut o perioadă de pauză de teatru. „În primii doi ani nu doar că nu lucram, dar nici nu credeam că mai pot fi creativă. Totul se schimbase radical. Aveam senzația că mi s-a modificat creierul, că nu mai pot lega două idei, că nu voi mai fi capabilă să mai fiu creativǎ. Treptat, am început să scriu notițe – cu gândul vag de a încerca, la un moment dat, să scriu un text despre această perioadă care m-a modificat profund. O perioadă care vine la pachet cu cea mai mare fericire posibilă, dar și cu o renegociere dureroasă a identității”, spune ea pentru Libertatea.
A început să caute texte despre maternitate și despre femei care trec prin aceleași stări cu ea. „Simțeam nevoia să vorbesc despre ceva ce ne marchează total și care are foarte puține reprezentări în peisajul nostru cultural.”
După o discuție întâmplătoare pe care a purtat-o cu Andreea Mateiu, una dintre cele două actrițe din distribuție, despre cum își dorește să lucreze pe tema maternității, și după ce Ana Covalciuc, cea care o interpretează pe M, și-a comandat texte noi, contemporane, care vorbesc despre femei și problematici actuale, piesa scrisă de Jane Upton a ajuns la ea.
„Am citit textul și am simțit imediat că vorbește exact despre acest blocaj, despre această luptă între dorința de a crea și incapacitatea de a găsi o formă. Despre haos, presiune, vinovăție, umor, furie. Când a apărut call-ul de proiecte de la Teatrul Metropolis, finanțat de Fundația Carl von Linde, a fost pentru mine contextul concret în care acest gând foarte personal a putut deveni un proiect scenic. Ca o șansă reală de a lucra pe un material care mă preocupa profund și de a-l aduce într-un spațiu public. A fost ocazia de a transforma o frământare intimă într-o experiență de teatru, împreună cu o echipă care rezonează cu tema și cu forma ei”, explică Penciuc.
Din distribuția spectacolului fac parte Ana Covalciuc, Andreea Mateiu, Emil Măndănac și Rolando Matsangos. Prima o joacă pe M, personajul central al piesei, în timp ce ceilalți își asumă mai multe roluri dinamice, care întregesc scenele, creează context, și poartă spectatorii printr-o varietate de emoții și situații, ușor identificabile, fără a-i ține blocați într-o singură paradigmă.
„Spectacolul nu caută să ofere răspunsuri sau modele. Ce mi-am dorit a fost să nu spunem prin spectacol așa e bine sau așa ar trebui. Spunem: așa e, uneori. Confuz, contradictoriu, dar și plin de sens. E despre cum ne adaptăm schimbării, despre cum încercăm să ținem laolaltă mai multe versiuni ale noastre, despre frică, dorință, vinovăție, iubire. Despre felul în care trăim azi, cu tot ce vine la pachet”, precizează Alexandra.
Penciuc vorbește și despre cum ea și Covalciuc n-au mai lucrat împreună până la acest proiect, prilej prin care a descoperit-o real ca om și ca artist, a surprins-o și inspirat-o.
„Faptul că Ana Covalciuc a trecut printr-o pauză asemănătoare cu a mea după apariția copiilor a creat un spațiu de lucru extrem de deschis. Ne-am recunoscut una în cealaltă în nevoia de a vorbi despre această perioadă și asta a adus multă încredere, disponibilitate și onestitate în proces. A fost un tip de lucru foarte vulnerabil, dar și foarte viu. Și ea, și Andreea Mateiu au umor, autoironie și o inteligență emoțională foarte fină, esențiale pentru acest tip de spectacol”, a continuat regizoarea, nu fără a-i menționa pe Emil Mǎndǎnac și Rolando Matsangos, despre care spune că au fost extrem de prezenți și au oferit din intimitatea și personalul lor.
Ea nu-și imaginează cum ar fi arătat spectacolul fără echipa pentru care este recunoscătoare, printre care menționează și pe Carmen Coțofanǎ, care a făcut coregrafia, Aida Sošič, care a compus muzica și Tudor Prodan, care a realizat scenografia și proiecțiile.
În interviul de mai jos am stat de vorbă cu Alexandra Penciuc despre maternitate, în toate aspectele ei viscerale, mai puțin vorbite în societate, despre condiția individului în lumea de acum, despre cum spectacolul se adresează atât bărbaților, cât și femeilor care nu au copii sau nu vor să facă, cât și despre teatrul contemporan și noua generație de regizori.
„Am născut în pandemie, iar asta a amplificat totul”
Libertatea: Ești, la rândul tău, mamă. Cum s-a intersectat experiența ta personală cu experiența personajului din text?
Alexandra Penciuc: Textul vorbește despre o dramaturgă care vrea să scrie o piesă despre maternitate, dar se lovește constant de cerințe din exterior și de propria incapacitate de a se concentra. Nopțile nedormite, transformările interioare după apariția copiilor, presiunea de a funcționa „normal”, toate o blochează.
M-am regăsit complet în această negociere continuă între identitatea de mamă și cea de artist. Ce m-a atras cel mai mult a fost felul în care Jane Upton scrie: cu autoironie, cu mult umor, dar și cu o emoție foarte directă și o sinceritate aproape brutală. Textul nu încearcă să ofere soluții sau să idealizeze nimic, ci își asumă confuzia și contradicțiile, iar asta mi s-a părut extrem de eliberator.
-Au existat pasaje care te-au lovit mai tare tocmai pentru că le-ai recunoscut din propria viață?
-Foarte multe. Relația cu partenerul, care se schimbă inevitabil. Linia subțire pe care ajunge un cuplu după apariția copilului. Pierderea sau distanțarea de prieteni. Relația cu familia. Întâlnirile cu alți părinți care par să facă totul „ca la carte”, în timp ce tu ai senzația că ești mereu cu un pas în urmă. Mai e și frica – extremă, viscerală – legată de posibilitatea ca și ceva să i se întâmple copilului. Izolarea. Epuizarea.
Eu am născut în pandemie, iar asta a amplificat totul: singurătatea, anxietatea, sentimentul că nu vei mai ieși din modulul „supraviețuire”. Textul m-a atins pentru că vorbește despre această nevoie de a scoate lucrurile din tine și căutarea formei prin care sǎ faci asta. Ca o eliberare, dar și ca o încercare de a ajunge la alți oameni care trec prin aceleași lucruri. Poate, sper eu, ca o mână de ajutor.
„E o temă despre care se vorbește încă foarte puțin”
-A fost greu sau eliberator să lucrezi artistic cu un material atât de apropiat de tine? Cum ai simțit întreaga experiență?
-A fost și greu, și eliberator. Greu pentru că a trebuit sǎ petrec mai puțin timp cu copilul meu și a trebuit să ne obișnuim cu o nouǎ dinamicǎ. Eliberator pentru că am avut o echipă extraordinară, implicatǎ total. Am fost cu toții pe aceeași lungime de undă și am avut libertatea reală de a ne juca, de a căuta împreună cum spunem această poveste, fără presiunea de a o „rezolva” repede sau de a o face comodă - lucru care se întâmplă destul de rar.
-De ce crezi că (the) Woman e un spectacol necesar tocmai acum, în 2026, în România?
-Pentru că e o temă despre care se vorbește încă foarte puțin și, atunci când se vorbește, discursul e adesea idealizat, simplificat sau împins într-o zonă strict privată. Maternitatea continuă să fie tratată ca o experiență care „se rezolvă de la sine”, fără spațiu real pentru ambivalență, confuzie, furie sau pierdere de sine. În 2026, într-un context social și economic instabil, în care presiunea de a funcționa „normal” este uriașă, cred că e important să existe un spectacol care spune, fără menajamente, că transformările majore din viața noastră nu sunt liniare și nu sunt ușor de integrat. (the) Woman nu oferă soluții, dar cred eu cǎ oferă recunoaștere, și asta mi se pare esențial acum.
„Se vorbește mult despre sacrificiu și împlinire, dar foarte puțin despre confuzie”
-Ce lipsește, din punctul tău de vedere, din conversația publică despre maternitate, viață personală și identitate?
-Lipsește onestitatea. Lipsește spațiul în care să putem vorbi despre pierdere fără să fim judecate, despre furie fără să fim etichetate, despre ambivalență fără să fim puse în opoziție cu ideea de „mamă bună”. Se vorbește mult despre sacrificiu și împlinire, dar foarte puțin despre confuzie, epuizare, resentiment sau despre sentimentul că nu te mai recunoști. Lipsește și ideea că identitatea nu e ceva fix, care „revine la loc” după o pauză, ci ceva care se reconstruiește, uneori haotic, alteori dureros. Cred că avem nevoie de mai multă complexitate și mai puțină morală în aceste conversații.
-Cum se leagă acest spectacol de modul în care trăim azi, grăbiți și epuizați, mereu „în lucru”?
-Spectacolul vorbește exact despre acest ritm fragmentat în care trăim. Despre senzația că ești mereu pe fugă, mereu „în lucru”, dar fără timp real de procesare. Despre faptul că trecem dintr-un rol în altul fără pauză - părinte, partener, profesionist, om funcțional - și că, la un moment dat, toate aceste roluri încep să se suprapună și să se ciocnească. Structura spectacolului reflectă acest haos: scenele se întrerup, se suprapun, se reconstruiesc din mers. Nu e o poveste spusă liniar, pentru că nici experiența nu e. E un spectacol despre oboseala de a funcționa continuu și despre nevoia de a opri puțin mecanismul ca să vezi cine mai ești.
-Ai spus că spectacolul vorbește despre momentul în care rolurile noastre – de femeie, partener, artist, părinte, „adult funcțional” – încep să se ciocnească. Cum ne vezi ca indivizi în societatea de azi?
-Foarte obosiți și profund nesiguri. Nesiguri financiar, emoțional, existențial. Trăim într-o lume în care lucrurile mari – războaie, crize, instabilitate politică – se întâmplă permanent în fundal, iar noi suntem forțați să ne continuăm viața „normal”, ca și cum n-ar conta. Ca părinte, senzația asta se amplifică: îți dorești un viitor sigur pentru copilul tău, echilibru, pace, stabilitate, dar realitatea îți arată zilnic cât de puțin control ai asupra acestor lucruri.
Există o discrepanță foarte dureroasă între dimensiunea responsabilității pe care o simți și micimea ta ca individ într-un sistem mult mai mare decât tine. Cred că de aici vine mult din anxietatea contemporană: din faptul că ni se cere să fim funcționali într-o lume care nu mai e deloc stabilă.
„A rămâne tu nu înseamnă să rămâi identic cu cine ai fost”
- Ai mărturisit la un moment dat că-ți dorești ca publicul să se privească cu mai multă îngăduință și poate cu puțină autoironie. Crezi că suntem, ca societate, prea duri cu noi înșine? Și de unde vine această presiune de a face totul „corect”?
- Trăim încă într-o societate profund tradițională, în care nu există cu adevărat loc pentru toată lumea. Există norme rigide despre cum „ar trebui” să fii: ca femeie, ca bărbat, ca părinte, ca partener. Iar dacă ieși puțin din tipar, judecata vine foarte repede. Pentru femei, presiunea e dublă: trebuie să muncești mai mult ca să fii luată în serios, să nu greșești, să nu deranjezi, să nu fii „prea mult”.
Autoironia, în acest context, devine o formă de supraviețuire. Când reușești să te uiți înapoi la tine și să râzi – cu blândețe – de cine ai fost într-un anumit moment, începi să te eliberezi de această presiune de a fi perfectă. Cred că e un exercițiu sănătos și necesar.
-Trăim într-o lume foarte haotică, cu presiuni din toate direcțiile. Mai e posibil, realist, „să rămânem noi”?
-Nu știu dacă putem vorbi despre „a rămâne noi” ca despre ceva fix. Structura socială a fost și va rămâne una cu cerințe clare, cu roluri, cu responsabilități. În text există o scenă foarte relevantă între soți, în care el îi spune că ea e norocoasă pentru că poate să scrie, să evadeze prin artă, în timp ce el e „prins” într-o viață din care nu mai vede ieșire. Și cred că asta e o temă extrem de importantă.
Arta, pentru unii dintre noi, devine un spațiu de evadare, de onestitate, de creare a unor alternative la o realitate greu de dus. Dar nu toată lumea are acest instrument. Când nu îl ai, îți găsești alte forme de supraviețuire. A rămâne „tu” nu înseamnă să rămâi identic cu cine ai fost, ci să găsești, în condițiile date, un mod de a nu te pierde complet.
- Ce crezi că sacrificăm cel mai des ca să funcționăm? Și ce riscăm să pierdem definitiv?
- Sacrificăm timpul și relația cu noi înșine. Sacrificăm spațiul de reflecție, de îndoială, de pauză. Ne grăbim să funcționăm, să livrăm, să bifăm și pierdem contactul cu ce simțim cu adevărat. Riscul e să pierdem exact lucrurile care ne fac umani: capacitatea de a ne pune întrebări, de a fi vulnerabili, de a spune „nu mai pot”. Și, pe termen lung, să ajungem să trăim vieți care arată bine din exterior, dar în care nu ne mai recunoaștem.
„Este, în fond, un spectacol despre empatie”
-De ce ar trebui să vină bărbații să vadă (the) Woman?
-Pentru că nu este un spectacol „despre femei pentru femei”. Este un spectacol despre relații, despre cuplu, despre presiune, despre epuizare și despre felul în care schimbările majore din viață ne afectează pe toți, indiferent de gen. Cred că bărbații pot vedea aici lucruri pe care nu le-au avut mereu explicate sau verbalizate. Pot înțelege mai bine ce se întâmplă dincolo de suprafață, ce înseamnă această transformare pentru partenerele lor, dar și pentru ei înșiși. Este, în fond, un spectacol despre empatie.
-Cum vezi rolul femeii în România de azi, în contextul politic și social actual? Te-ai gândit la (the) Woman și ca la un comentariu asupra acestui context?
-Cred cǎ femeia în România de azi se află încă într-o zonă de tensiune constantă între așteptări tradiționale și realități contemporane. I se cere să fie independentă, dar și „la locul ei”, puternică, dar nu prea vocală, dedicată familiei, dar performantă profesional. (the) Woman nu e un manifest politic în sens clasic, dar este un comentariu foarte clar asupra acestei presiuni continue. Faptul că vorbește despre maternitate, identitate și voce feminină îl face, cred eu, relevant într-un context social în care aceste subiecte sunt încă controlate, judecate și rar lăsate să existe în toată complexitatea lor.
-În România, maternitatea vine încă la pachet cu multe așteptări tradiționale. Cum se reflectă această presiune în spectacol?
-Presiunea apare mai ales în lucrurile nerostite. În ideea că „trebuie să faci frumos ca să aparții”, să arăți bine, să te descurci, să nu se vadă că îți e greu. Există această așteptare ca maternitatea să fie trăită elegant, discret, cu zâmbetul pe buze, fără prea mult zgomot. Spectacolul tocmai asta fisurează: contrastul dintre imagine și realitate. Între ce se vede și ce se trăiește, de fapt. Nu ca o acuzație, ci ca o expunere sinceră a unei tensiuni pe care multe femei o cunosc, dar o duc singure.
-Pentru femeile care nu își doresc copii, de ce este (the) Woman un spectacol de văzut?
-Pentru că nu este un spectacol „despre a avea copii”, ci despre ce se întâmplă când viața te schimbă radical și nu mai știi exact cine ești. Maternitatea e contextul, nu subiectul unic. Spectacolul vorbește despre pierderea și renegocierea identității, despre presiunea de a funcționa, despre relații, despre epuizare și despre cum ne raportăm la noi înșine atunci când vechile repere nu mai funcționează.
„Îmi doresc să văd mai multe spectacole care își asumă o voce clară”
-Cum vezi spectatorul de teatru din prezent? Ce nevoi simți că are publicul acum?
-Cred că publicul are nevoie să se regăsească. Și, foarte important, să mai râdă. Publicul de azi e foarte fragmentat, pe generații, pe sensibilități. Poate există mai puțină deschidere către „încercări” pure, dar totuși cred cǎ există o mare nevoie de onestitate. De spectacole care să nu vorbească de sus și care să nu se ascundă în spatele unor forme goale.
-Cum te raportezi la teatrul contemporan românesc? Ce ai vrea să vezi schimbat sau provocat mai mult în teatrul de azi?
-Cred că este loc pentru foarte multe tipuri de teatru. Personal, îmi doresc să văd mai multe spectacole care își asumă o voce clară, personală, care vorbesc despre teme reale, actuale. Mi se pare că publicul din România încă nu este complet obișnuit cu forme mai experimentale sau cu structuri narative atipice, cred cǎ încă „se riscǎ” prea puțin. Se produc spectacole foarte bune care dispar repede, nu pentru că nu ar avea valoare, ci pentru că publicul nu e încă pregătit sau nu e susținut să le descopere. Cred că e nevoie de timp, consecvență și curaj.
-Ce îți place la generația nouă de regizori și creatori?
-Îmi place foarte mult că au început să fie vizibile și vocale femeile creatoare. Sunt multe regizoare cu o voce clară, asumată, care vorbesc sincer despre ce le preocupă. Mă bucur și sunt recunoscătoare că fac parte din această generație. Încă trăim într-un context în care femeile trebuie să demonstreze mai mult pentru a primi încredere. De multe ori, un regizor bărbat este o alegere „safe”, în timp ce o regizoare trebuie să fi dovedit deja că poate. Dar lucrurile se schimbă, lent, și cred că e important să fim prezente, să vorbim, să ne susținem.
-Ai spus că mesajul spectacolului e „Nu ești singur. Vei fi bine. Nu ca promisiune, ci ca formă de rezistență”. Ce înseamnă, pentru tine, această rezistență?
-Pentru mine, rezistența înseamnă să accepți haosul ca parte din viață, nu ca un eșec personal. Să folosești umorul și autoironia nu ca mecanisme de evitare, ci ca forme de supraviețuire. A spune „nu ești singur” nu înseamnă că totul va fi ușor, ci că există o comunitate invizibilă de oameni care trec prin lucruri similare. Iar asta, uneori, e suficient ca să mergi mai departe.
Fotografii: Andrei Gindac
