Alexandra Rîmbu, artista care a reinventat coiful ca pe o formă de alinare și terapie națională: „Am gândit proiectul într-o săptămână. Trebuia pus ceva în loc” | Interviu

În foarte scurt timp a apărut o tânără artistă care a făcut un coif identic, dar croșetat: imaginile cu acest coif, croșetat parcă de bunica, au devenit virale. Numele artistei este Alexandra Rîmbu. Mie mi-a plăcut tare mult proiectul Alexandrei Rîmbu. Are atașament, sensibilitate, ironie, utilitate, stare de confort, dar una iscoditoare.

Cum am trecut săptămâna trecută prin Iași – unde locuiește – ne-am întâlnit la Cafeneaua veche și am povestit. Pun ceva la cale. Ne-am văzut prima dată, dar un sentiment că ne știm de o viață. Cum mă așteptam: modestă și inteligentă, cu mult umor. Și am avut o discuție în exclusivitate pentru Libertatea.

Libertatea: De unde ești și ce liceu ai făcut?
Alexandra Rîmbu: Sunt din Tecuci și am făcut Spiru, liceul de matematică și informatică intensiv. După care am urmat Arhitectura la Iași.

– Te pregăteai intensiv pentru Arhitectură?
– Da, la Bârlad era un profesor care făcea cu mulți, din mai multe orașe, pregătire intensivă. Și ne întâlneam acolo, adică acolo a fost, de fapt, adolescența mea. În primul rând, sâmbătă și duminică, mergeam acolo, stăteam de dimineață până seara și toată lumea. Noi am fost 40 acolo la Bârlad, dar mai avea și la Suceava. Înainte de admitere ne-am adunat toți la Suceava, eram 100 și ceva de studenți, elevi. Și eram cazați într-un cămin din ăsta de liceu. Atunci am stat două săptămâni. Exact înainte de admitere. Toți erau pentru Arhitectură. Unii la Cluj, unii la Iași.

Recomandări

Planul „machiavelic” aplicat de un mecanic auto pentru a domina o femeie. Victima: „Mă duc şi mă omor, sincer, că nu mai pot”

– El v-a pregătit pentru matematică sau desen?
– Desen. 

– Și ați intrat mai mulți?
– Au rămas și au intrat 40 la Iași pe 90 de locuri.

– Și voi erați toți din zona Moldova?
– Da: Huși, Vaslui, Tecuci, Galați, Bacău, Suceava.

– Și cum ți-a plăcut facultatea?
– Sunt lucruri care mi-au plăcut, sunt lucruri care nu mi-au plăcut. Foarte buni colegi am avut. Acolo erau studenți destul de pregătiți. Școala, așa și așa. În anul 3 însă am plecat cu Erasmus și am întâlnit profesorii din Italia care m-au impresionat și mi-au deschis o altă lume. Ei apreciază foarte mult parcursul tău, nu ceea ce livrezi în sine. Aici nu eram deloc apreciată. Eu acolo am muncit foarte mult, pentru că am fost apreciată. Mă motiva imens atitudinea.

– Și cum ai intrat în meserie?
– Am început cu salariul cu 600 de lei, apoi am ajuns la 800. Apoi m-am mutat la alt birou și mi-a dat 1.000 de lei. Și în fiecare an, el a crescut cu 100 de lei.

– Aoleu, dar foarte mizer.
– Am ajuns la salariul minim de 1.300 de lei. Asta în anul 2014. În ultimul birou la care am lucrat am avut 2.400 de lei și am stat un an. Dar mi-am dat seama că nu ai unde să crești. Adică nu… OK, o să o ținem pe minim toată viața. Practic nu poți trăi din asta. Asta înseamnă că trebuie să mai ai un job ca să poți supraviețui.

Recomandări

Cea mai dură critică a taxelor vamale anunțate de Trump: „Ziua ruinei! În materie de economie, afirmațiile lui Trump sunt o prostie totală”

– Pe urmă, când te-ai rupt de arhitectură, știai ce vrei să faci?
– În timp ce lucram, am avut o vacanță de o lună, m-am dus și am făcut un curs de bijutier.

– Bijutierul e aproape de arhitectură, deci o arhitectură în miniatură.
– Da, este, este. Da, chiar m-a ajutat mult. Mi-am dat demisia și am început cu atelierul de bijuterie. Sincer, eu am vrut să merg pe drumul meu și să nu țin cont nici de marketing, nici de ce se poartă, ci să-mi văd de treburile mele – să învăț mai multe și să fiu mulțumită de valoarea în sine a obiectelor pe care le fac.

– Când știi să lucrezi cu materiale și să confecționezi, poți face destule lucruri faine și nu scumpe….
– Așa e. De asta am ajuns să fac, pentru o piesă de teatru, scenografia, costumele…

– Da, l-am cunoscut pe Liviu Ciulei, la bază tot arhitect, și era înnebunit după scenografie. E aproape de meseria asta.
– Da, eu am așa un simț bun al proporțiilor, dar nu știu de ce, adică nu mă simt pregătită. Mi se pare că trebuie să fii foarte, foarte matur, chiar intri într-o chestie din asta și de asta am dat cumva la Filozofie, ca să zic, hai din momentul când încep să citesc, mă ajută să mă dezvolt. Poate vine momentul, după 45 de ani, să fac și regie.

Recomandări

Dezmăț financiar al partidelor. Cheltuieli de 68,4 milioane de lei, subvenții de doar 42,31 de milioane de lei. Unde s-au dus cei mai mulți bani

– Cum ai ajuns la Filozofie? Pur și simplu te-ai hotărât că vrei altceva?
– Nici nu văd ce altă facultate aș face: mi se pare facultatea perfectă. Eu aș recomanda-o tuturor, mai întâi Filozofie și după aceea vă hotărâți ce vreți să faceți.

– Hai să povestim puțin despre povestea ta cu coiful. Când ai ieșit cu el, imaginea a devenit virală. Și așa mulți te-au descoperit. Adică la toți ne-a sărit în ochi, nici nu știu ce să zic. Eu am văzut ceva superfain ca gest artistic, plus reacția foarte diversă de la foarte multă lume.
– Nimeni nu și-a dat seama. Am gândit coiful, proiectul, într-o săptămână. Am simțit că trebuia pus ceva în loc. Nu l-am avut acasă, ca să zic că-mi lipsește. Prima oară l-am văzut în școală când am vizitat tezaurul României. Am fost impresionată. Mi-am dat seama că suntem bogați. Îl aveam în imaginar. 

– Eu niciodată n-am fost atras de chestiile astea, recunosc, dar înțeleg.
– Fetele totuși trag la sclipici, la ce strălucește, la aur. E impresionant! Sunt bijuterii, plus povestea din spate.

– Bun, dar cum ai ajuns la ideea de a-l face, de a croșeta un coif? Că nu e așa de ușor.
– Eu croșetez de 2 ani, dar doar pentru mine. Adică foarte simplu, utilitar. Nu știu copii complexe. Fac nu neapărat să iasă ceva frumos. Când am ajuns eu în depresie, am început să fac jucării croșetate. Sunt foarte frumoase, eu sunt tare mândră de ele, dacă mă întrebi. Și acolo am învățat cumva că pot să dau forme, pot să mă joc cu frumosul.

– Sunt jucării pentru copii?
– Terapeuta mea zice că sunt pentru adulți.

– Adulți care se joacă? Sau au o funcție terapeutică?
– Da, e pentru un copil interior. Ea le numește terapeutice, că sunt și de-o parte, și de alta. Cumva transmit niște lucruri pe care eu n-aș ști să le spun în cuvinte. Deci asta e o chestie pe care eu am făcut-o la liber, fără să mă uit la tutorial sau la o schemă de lucru. Ăsta e un iepuraș.

– E superb și transmite multă emoție. Revenind la coif: tu știi să croșetezi chestii de-astea mai complexe. Cum ai decis să faci coiful – că și el pare a fi terapeutic: terapie pentru popor. Cum l-ai făcut?
– La mine era clar că voiam să fac coiful – eram hotărâtă. Mi s-a părut o idee tare faină. Am început să caut soluții: materiale, model, stil de croșetat etc.

– E tare interesant că el mimează perfect coiful original – formă, culoare – dar e moale, cald, plăcut, nu te trage curentul la urechi, râdeam eu. E util și plăcut. Are și seriozitate, și ironie. E și subversiv. Tu atingi deodată o mulțime de sensibilități. E un coif de rege, dar făcut așa pentru popor – culmea, că eu cred că poate deveni un simbol de masă pe care lumea să-l poarte cu plăcere…
– Da, da, da. E ilicul bunicii care vrea să fie pieptăraș. În contextul ăsta, știi, cumva devine un soi de coif popular. Da, adică îl poartă toată lumea. Cineva a comentat, zice, s-ar putea ca asta să devină o cușmă regională, un soi de brand național, identitar, în care să se regăsească oamenii. Asta poate deveni așa foarte cool. 

Eu dacă am o idee sau dacă am un proiect la care țin, aproape că nu mai dorm. Adică mă dedic complet, plină de entuziasm, îi dau înainte, nu mai contează mâncare, somn. Deci am ajuns din București acasă, seara am învățat să fac ochiul ăla. L-am învățat, m-am uitat la tutoriale toată noaptea. În două zile m-am dus, mi-am luat lână. Este un auriu. Și are sclipiciul, adică are tot. Da, am găsit la 12 lei bobina.

– Cât a durat?
– Am croșetat trei zile câte 8-10 ore pe zi. Am și desfăcut mult: ca să obții forma aia, trebuie să mai exersezi.

– Dimensiunile, măsurile pe capul tău le-ai făcut?
– Da, doar voiam să-l port neapărat. La proporții mă pricep, îmi dau seama: am făcut totuși Arhitectură. Am vrut să-l fac repede, să nu-mi fure careva ideea, că plutea în aer, probabil. Glumesc, dar l-am făcut repede: îmi plăcea mult ideea. 

Dar tot m-am consultat, adică când era aproape gata, l-am mai luat și la părinți, la ai mei, că am fost la masă, și tot mai croșetam la ei. Și au râs, au râs o grămadă și așa, dar, în general, nu mă interesează ce zic ceilalți. După care am făcut poze și un video mic și am postat.

Eu nu mă tem să greșesc: am învățat la bijuterii – dacă greșești bijuteria de argint, o retopești și o refaci. Am învățat chestia asta, că greșelile sunt bune.

– Da, fac parte din proces. Și pur și simplu l-ai făcut, te-ai filmat, te-ai pus pe rețele și te-au văzut prietenii…
– Da, eu am făcut și un teasing cumva înainte. Am zis că vreau să fac ceva, am învățat totul, eu le-am arătat totul. Da, uite ca la asta nu s-a gândit nimeni să croșeteze un coif.

Și am văzut că sunt multe reacții, foarte multe mesaje. Inițial l-am dat spre vânzare, eu când am făcut nu credeam că o să fie comenzi. Au venit comenzi, eu am pus așa, hai, 500 de lei și luni a venit propunerea aia importantă și cumva n-am mai luat comenzile.

– Despre ce propunere e vorba?
– Propunerea de la Art Safari. Am avut o propunere de la Art Safari, să îl expun spre vânzare ca o lucrare de artă. 

– Și cum ți-a părut povestea? E totuși o altă situație: una e să faci obiecte artizanale, care e o chestie foarte tare. Eu sunt mare fan al obiectelor artizanale, căci mi se pare că acolo e așa o combinație între meserii, meșteșug și artă. Dar acum era alt nivel: deja erai plasată în câmpul artei și al pieței de artă. Cum ți-a părut asta?
– Asta mi-a adus ca un soi din liniște. Adică s-au așezat foarte greu încât nu au mai contat nici mesajele bune pe care le primeam, nici telefonul de interviu la televiziune. Cred că așa am reușit eu să fiu relaxată cumva. A fost o validare pe care o așteptam. Practic, acum obiectul este în portofoliul Art Safari, am contract cu ei și ei vor încerca să vândă această lucrare. Am pus și un preț mai mare – am ținut la asta: e totuși opera mea și țin la această idee.

– Întrebarea este dacă vei avea un contract care să permită producția în serie a acestui obiect.
– Cu siguranță că da! Acesta va fi originalul. Adică asta va fi lucrarea în sine. Și pe urmă pot reproduce. El este foarte înalt și e greu de purtat. Și atunci se mai micșorează puțin, dar își păstrează forma.

– Adică tu vrei să faci o serie. Ele vor fi o serie nelimitată sau o serie limitată? Nu te-ai gândit?
– Momentan, eu am dat, așa, peste o persoană care îmi scoate patternul, deci ce am făcut eu, ea traduce în simboluri și aia o să fie schița produsului și alte doamne vor lucra după schița produsului. Care îți fac o serie de câte voi hotărî. Oamenii vor fi plătiți, firește – e un lucru în grup.

Intenția mea e să ajungă la toată lumea și oricum, au apărut foarte multe persoane care și-au făcut coif. 

– Deci au început să își facă?
– Da, nu sunt la fel, adică al meu chiar e finuț și-o spun: aici nu mai este proprietatea mea, o poți face. Am înțeles. Nu mă deranjează. Mi se pare o reclamă foarte bună. Mi se pare că dacă devine un simbol sunt mulțumită.

– Deci practic prototipul e un obiect de artă scos la vânzare de Art Safari și vei avea o serie care va purta semnătura ta.
– Exact. Chiar mai am destule idei din această serie. Pe partea de artă vreau să mai fac corpurile existente, cum sunt brățările. Ele vor fi într-o vitrină din aia cum e la incendiu: spargeți în caz de incendiu, pe care o să scrie: Spargeți în caz de furt. Acestea sunt doar replici ale celor existente. Spargeți în caz de furt este pentru cei care vin să fure. Adică luați astea, nu luați originalele.

– Corect: și sunt și comode de purtat. Pentru mine, ce e foarte interesant, e cum acest joc al tău a produs un obiect artistic, o acțiune artistică, în care s-au regăsit atât de multă lume: de la artist la muncitor. Brusc se regăsește de la omul foarte simplu până la critici de artă. Asta nu e deloc ușor de atins.
– Da. Și în același timp, când am negociat cu cei de la Art Safari mi-am dat seama că, da, valorează foarte mult. Adică eu am văzut potențialul lui de a ajunge simbol. Înțeleg că oamenii pot folosi ca o chestiune de revoltă, nemulțumire acest obiect. Prin ceea ce s-a întâmplat. 

Parcă a fost un buton pe care l-am apăsat și toată lumea a reacționat. Eu l-am văzut mai valoros de atât. Și din nou ajung la chestia asta cu intuiția și am zis că, băi, nu, eu am susținut pe toată lumea care vrea să facă din asta un simbol. Adică, inclusiv, mi-au scris oamenii care zic: m-am gândit să fac mărțișoare. Faceți! Adică, sunt oameni care mi-au scris, mi-au trimis poze, cum fac mai departe, cum croșetează etc. E extraordinar.

– Da, păstrând proporțiile și anvergura, pare a fi un fenomen similar ca reacție la „banana cu scotch” a lui Maurizio Cattelan. Dar într-o formulă mai domestică și identitară. Dar și subversivă.
– Îmi place lucrarea. În iarnă mi-am făcut un tablou în atelier cu o portocală de Crăciun, o portocală prinsă cu scotch. Am făcut o replică diferită. Mi-a plăcut foarte mult.

– Hai să încerc coiful: eu zic că e un coif terapeutic – național terapeutic -, dar și o operă de artă care poate fi reprodusă în serie. Am deja mulți prieteni care vor să-l comande. Apreciez mult munca ta. Așteptăm seria.
– Mulțumesc și eu.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro