Anna Mazzola, autoarea bestsellerului „Fata mecanică”, despre justiție, suferință și speranță: „Modul în care tratăm victimele și criminalii spune totul despre o societate”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Autoarea britanică Anna Mazzola, una dintre cele mai apreciate voci ale romanului istoric contemporan, a venit la București pentru a-și lansa volumul „Fata mecanică”, apărut la Editura Humanitas Fiction. Avocată specializată în drepturile omului, Mazzola scrie despre nedreptate, inegalitate și traume care traversează epocile.
Cuprins:
- Avocată pentru drepturile omului
- Salariile mici din jurnalism au transformat-o în scriitoare
- „Văd mulți bărbați răi care nu sunt pedepsiți cum trebuie de sistemul de justiție penală”
- „Mi-a luat mult timp să scriu și să fac documentarea”
- „Anumite vieți sunt considerate mai valoroase decât altele”
- „Convingerile mele se reflectă în modul în care scriu”
- „Poliția și sistemul de justiție trebuie să înțeleagă că trebuie să intervină devreme”
- „Trebuie să ne asigurăm că găsim o modalitate de a face lectura interesantă și distractivă pentru tineri”
Într-o discuție cu Libertatea, scriitoarea a vorbit despre fascinația ei pentru istorie și mister, despre femeile care refuză să tacă, dar și despre cum justiția, fie ea din secolul al XVIII-lea sau din zilele noastre, continuă să arate aceleași fisuri.
Avocată pentru drepturile omului
Anna Mazzola a venit la București pe 21 octombrie, pentru a-și prezenta romanul „Fata mecanică”, apărut la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Cartea a fost bestseller Sunday Times la categoria roman istoric, în 2022, dar și nominalizată la Dublin Literary Award, în 2023. Autoarea britanică (47 de ani) este de profesie avocat specializat în drepturile omului, motiv pentru care romanele sale abordează deseori consecințele crimelor și ale injustiției. Scrie ficțiune istorică și gotică, și reușește să îmbine tensiunea psihologică și rigoarea documentării, cu o sensibilitate profundă față de nedreptate și marginalizare.
Așa cum a povestit pentru Libertatea, Mazzola se consideră o scriitoare feministă, mai ales că în centrul poveștilor alese stau întotdeauna personaje feminine memorabile. În întâlnirea pe care am avut-o, în cadrul librăriei Humanitas de la Cișmigiu, scriitoarea a fost curioasă despre situația socială din România și a vorbit deschis despre influența meseriei alese asupra modului în care scrie, fascinația ei pentru zonele întunecate ale istoriei, cât și despre modul în care-și alege subiectele și cum acestea reflectă și o realitate a lumii prezente.
Prima poveste polițistă, despre răpirea unui bebeluș pe nume Lucy (așa cum o cheamă pe sora ei), a scris-o când avea doar 8 ani și mărturisește că ficțiunea a fost mereu o parte importantă din viața ei, așa cum au fost și cărțile. „Ca majoritatea scriitorilor, am învățat să citesc destul de devreme și am iubit poveștile de când eram foarte mică, mai ales poveștile polițiste. Am citit multe cărți polițiste, am scris puțin și eu, iar prima mea lucrare publicată a fost când aveam 13 ani”, a spus ea. A continuat să studieze engleza la Pembroke College la Oxford, însă, așa cum subliniază, aici nu a făcut scriere creativă, ci doar lecturi serioase.
Salariile mici din jurnalism au transformat-o în scriitoare
Inițial și-a dorit să fie jurnalistă, dar descurajată de salariile în acest domeniu din Anglia, s-a gândit că are nevoie de ceva care să o ajute să se mute din casa părinților, așa că a făcut Dreptul și a devenit avocat specializat în drepturile omului. A profesat mulți ani, iar după ce a născut primul copil (care acum are 14 ani), în concediul de maternitate, a făcut un curs de scriere creativă la Londra și a început să scrie în cafenele povestiri scurte. Una dintre acele istorioare a primit un premiu, iar ulterior s-a transformat în primul ei roman, „The Unseeing” (2016). Deși acum scrie mare parte din timp, ea a rămas consultantă la un ONG din Londra, Centre for Women’s Justice, unde lucrează cu supraviețuitoare ale violenței, una sau două zile pe săptămână.
„Fata mecanică” (2022), cel de-al treilea roman al ei, după „The Unseeing” (2016) și „The Story Keeper” (2018) - romanul care a consacrat-o definitiv ca pe o voce literară de o mare prospețime și i-a adus o nominalizare pe lista lungă la Highland Book Prize în 2018 - are acțiunea plasată în Parisul secolului al XVIII-lea, într-o lume fascinantă și plină de contraste. Povestea este spusă din trei perspective feminine, toate venite din background-uri sociale diferite - Madeleine, o tânără prostituată care visează la libertate, Veronique, fiica ceasornicarului Dr. Reinhart obsedat de perfecțiune, prinsă între inocență și descoperirea adevărului, și Jeanne-Antoinette Poisson, adică Madame de Pompadour, femeia care sfidează ordinea bărbaților la curtea regelui, din poziția de amantă a lui Ludovic al XV-lea. Lumile celor trei ajung să se intersecteze, într-o dramă despre inegalitate și curaj, dar și despre cum femeile își caută vocea într-o societate care încearcă să le reducă la tăcere.
Pe măsură ce o citești, povestea se dezvăluie cu tot ceea ce înseamnă realitatea unui Paris la 1750, unde viețile celor săraci nu au preț, iar copiii dispăreau de pe străzi (fapt real în acele timpuri, deoarece, aparent, regele a dat un edict prin care toți vagabonzii să fie luați de pe străzi). Datorită documentării riguroase, Anna Mazzola reușește să-și pună cititorii în poziția de martori ale acelor vremuri, ceea ce-i poate ține cu sufletul la gură până la final.
Autoarea continuă să scrie povești în care istoria și trauma își dau întâlnire - „The House of Whispers” (2023) a fost desemnat romanul istoric al anului de Sunday Times, iar „The Book of Secrets” (2024) explorează o poveste reală din Roma secolului al XVII-lea. În paralel, colaborează cu organizația Doorstep Library, unde citește cu copii defavorizați, și face parte din consiliul Red Dress, dedicat femeilor și copiilor supraviețuitori ai violenței. Mazzola locuiește în sudul Londrei, împreună cu soțul ei, cei doi copii, o pisică neagră și un șarpe.
„Văd mulți bărbați răi care nu sunt pedepsiți cum trebuie de sistemul de justiție penală”
- Libertatea: Anna, cum ți-a influențat meseria de avocat modul în care vezi lumea și poveștile pe care alegi să le spui?
- Anna Mazzola: Deloc surprinzător, majoritatea romanelor mele sunt într-un fel sau altul despre justiție, injustiție și inegalitate. În „Fata mecanică”, din întâmplare, subiectul a devenit despre inegalitate, despre cei săraci și cei bogați și despre prăpastia dintre ei, dar și despre cum diferiți oameni prețuiesc viața umană, pentru că văd mult din asta în realitatea mea. Iar cel mai recent roman istoric al meu, „The Book of Secrets” (Cartea secretelor), se bazează pe un caz real din Roma secolului al XVII-lea, care era despre un grup de femei care făceau și vindeau otrăvuri altor femei, în principal pentru a-și ucide soții abuzivi. A fost un caz real, dar, bineînțeles, motivul pentru care m-a interesat a fost pentru că văd mulți bărbați răi care nu sunt pedepsiți cum trebuie de sistemul de justiție penală.
- Ce te atrage la acest gen istoric și gotic?
- Odată cu „The Unseeing”, care e primul meu roman, am aflat despre Sarah Gale, o femeie care a fost condamnată pentru complicitate la uciderea altei femei de către iubitul ei. Totul s-a întâmplat aproape de locul unde locuiam eu în Londra, așa că m-am interesat de caz, și de ce ea nu a spus nimic în timpul procesului. Așa că, bănuiesc, a fost pur și simplu o fascinație pentru povestea umană, cea care ne atrage pe toți.
Dar întotdeauna mi s-a părut deosebit de interesant când e plasată într-o altă epocă sau într-o altă țară, într-o altă societate, pentru că modul în care tratăm criminalii și modul în care tratăm victimele reflectă, cred eu, cum funcționează o societate. Așa că probabil de aceea am ajuns să scriu romane polițiste istorice. Cât despre gotic, nu știu, am devenit mai sinistră pe măsură ce am îmbătrânit (râde).
- Și apropo de asta, crezi că dezvăluirea unor momente tragice din istorie ne ajută să ne facem o idee mai clară asupra lumii în care trăim astăzi?
- Cred că a privi modul în care reacționăm la lucrurile îngrozitoare care se întâmplă și la motivele pentru care se întâmplă acele lucruri este util. Dar se pare că nu învățăm din istoria noastră, probabil ai observat. Se repetă iar și iar. Așa că al patrulea meu roman, „The House of Whispers” (Casa șoaptelor), este plasat în Italia, în perioada în care fascismul se ridică. Și, pe măsură ce scriam și documentam acea carte, existau atât de multe paralele cu ceea ce se întâmplă acum în întreaga lume. Se pare că pur și simplu nu am învățat nimic.
„Mi-a luat mult timp să scriu și să fac documentarea”
- Când și cum a apărut ideea pentru „Fata mecanică”? Ce te-a atras spre subiectul Parisului din mijlocul secolului al XVIII-lea și spre tema „copiilor dispăruţi”?
- A venit din faptul că am iubit mereu automatele și le-am găsit înfricoșătoare și tulburătoare. Știi, te uiți în ochii acelui lucru și pare uman, dar nu este. Întotdeauna am găsit asta interesant. Așa că am citit mult despre originile automatelor. Și, desigur, secolul al XVIII-lea a fost, într-un fel, epoca de aur a automatelor. Și încercam să îmi dau seama unde să plasez acțiunea cărții. Mă gândeam probabil la Germania sau Elveția sau Paris, pentru că acestea erau centrele de excelență. Dar apoi am dat peste povestea „copiilor dispăruți din Paris”, care era, din nou, un caz real, în care copiii pur și simplu începeau să dispară de pe străzi. Și m-am gândit: „Voi folosi asta.”
Așa că cele două povești s-au contopit. Aveam adevărații creatori de automate, în special pe Jacques Vaucanson, faimosul constructor francez de automate, pe care l-am folosit drept model pentru doctorul Reinhart, ceasornicarul din carte. Am combinat totul cu miturile care circulau pe atunci, legate de ceea ce se credea despre aceste dispariții de copii.
- Cât de mult a contat documentarea istorică și cât timp ai scris la acest roman?
- Mi-a luat mult timp să scriu și să fac documentarea. Am fost și la Paris de câteva ori pentru asta. Mi-a luat foarte mult pentru că am scris cartea fără contract, deci nu știam dacă cineva o va dori pentru publicare. Așa că știam că trebuie să fie foarte bună. Lucram destul de mult ca avocat în acea perioadă, și da, am făcut o cantitate uriașă de cercetare despre automatele din Franța. Cred că am finalizat-o în trei ani și jumătate, patru ani de muncă.
- Și unde scrii?
- Nu e nimic special. Scriu, practic, în dormitorul nostru, la etajul de sus al casei. Dar urmează să avem o căsuță de scris. Știu, visul. Așa că, sper, în următorul an, să am propriul meu spațiu, „o cameră doar a ei”. Scriu și în cafenele sau trenuri. Uneori, scriitorii la început de drum cred că trebuie să aibă un loc special unde să scrie, dar majoritatea oamenilor nu au asta niciodată. Nu, nu, scrie oriunde!
„Anumite vieți sunt considerate mai valoroase decât altele”
- Femeile din carte sunt complexe, curajoase, dar și vulnerabile. Ce ai dorit să exprimi prin ele despre puterea feminină?
- Ei bine, am început cu Madeleine, care este, desigur, această tânără femeie care a trecut prin lucruri îngrozitoare, a văzut lucruri oribile ca prostituată. Și am vrut ca ea să aibă voință, putere de decizie, să nu fie doar o victimă. Așa că am vrut să arăt că ea, cumva, devine investigatoarea. Apoi am avut-o pe Madame de Pompadour la Versailles, pe care o consider cea mai fascinantă figură istorică, pentru că era atât de inteligentă, frumoasă și abilă, și a reușit să devină consilier politic într-o perioadă în care nu existau femei consilieri politici. Apoi am vrut-o și pe Veronique, fiica ceasornicarului. Mi-am dorit ca ea să fie ușor naivă la început, dar să devină mai curajoasă, mai deschisă, pe măsură ce cartea avansează.
Ulterior mi-am dat seama că, pentru că îmi ia ceva timp să-mi dau seama ce se întâmplă în carte, de fapt, toate cele trei femei sunt într-un fel captive în circumstanțele lor. Ceea ce le unește este lupta lor de a se elibera și de a deveni mai puternice. Și pot să se ajute una pe cealaltă. Așa că, în cele din urmă, asta a devenit tema, dar mi-a luat ceva timp să ajung acolo.
- Îți construiești mai întâi personajele și apoi le scrii povestea?
- Cam așa. La început, am doar o idee vagă. Așa că, în cazul acesteia, tot ce știam era că vreau să scriu despre automate și de ce sunt ele atât de ciudate, și cum ne fac să ne simțim. Apoi am venit cu personajul lui Madeleine și m-am gândit, la început, că povestea ar putea fi doar despre ea, dar apoi mi-am dat seama că nu funcționează, pentru că aveam nevoie de alte puncte de vedere și de alte perspective și, esențial, aveam nevoie ca cititorul să nu știe ce se întâmplă în centrul poveștii. Așa că mi-a luat mult timp să-mi dau seama cine sunt personajele, ce pot vedea, ce fac. Întotdeauna îmi ia mult timp să-mi dau seama de personaje. Nu e ușor.
- În roman, diferențele dintre lumea săracă și cea privilegiată sunt foarte puternice. Vezi aceste prăpăstii sociale și în lumea de azi? Sunt ele un semnal de alarmă sau cel puțin teme care să ne dea gândit?
- Da, și tocmai de aceea am devenit interesată de subiect. În Parisul acelor vremuri, viețile oamenilor săraci nu valorau nimic. Cred că e un exemplu pe care îl menționez în carte, în care, dacă un om sărac era lovit de o trăsură, de exemplu, primea o sumă foarte mică de bani, dacă își rupea un braț.
Viețile lor erau evaluate atât de prost, în timp ce bogații aveau toată puterea, aveau acces la orice. Și chiar și sistemul stradal mi s-a părut interesant, pentru că, dacă erai bogat, mergeai cu trăsura, dar dacă erai sărac, nu existau trotuare, așa că trebuia, la propriu, să te ferești din calea celor bogați. Mi s-a părut o societate nebună. M-a făcut apoi să mă gândesc la cum, în mod clar, în Anglia, și știu că și în multe alte țări, încă există această subevaluare a vieților oamenilor, dacă aceștia suferă economic sau dacă sunt la marginile societății. Știi, anumite vieți sunt considerate mai valoroase decât altele.
Și chiar a existat un politician în Regatul Unit care a vorbit despre anumite persoane ca fiind de „valoare scăzută”. Și m-am gândit: „Uau.” Așa că, da, despre asta am încercat să vorbesc în carte.
„Convingerile mele se reflectă în modul în care scriu”
- Femeile sunt în centrul poveștii și au destine tragice. Cu toate astea, forța lor și puterea de a trece peste obstacole este fabuloasă. Te gândești și la femeile de azi când scrii?
- Întotdeauna fac multă cercetare ca să aflu care era situația femeilor la acea vreme. Așa că am vrut să arăt cum era viața pentru o femeie ca Madeleine, care s-a născut în sărăcie. Există un moment la început, în care ea spune că singura cale pentru o femeie de a se îmbogăți în Paris este „stând pe spate” și, în mare parte, era adevărat. Dacă te nășteai săracă, ajungeai, într-un fel sau altul, în prostituție. Așa că, da, am vrut neapărat să arăt cum era atunci, dar da, vorbeam și despre cum sunt tratate femeile și astăzi.
Cărțile mele caută întotdeauna o rezonanță cu viețile noastre de acum. De exemplu, când lucram la „The Book of Secrets” (Cartea secretelor), despre femeile care încercau să scape din relații abuzive, m-a impresionat cât de asemănătoare erau relatările femeilor din Italia de atunci cu poveștile pe care le aud acum, despre cum cereau ajutor de la tot felul de oameni și organizații, iar toți aceștia le spuneau: „Trebuie doar să pleci”, sau „Trebuie doar să faci față”, sau „Trebuie doar să nu-l mai enervezi.” Era exact același tip de limbaj. Mereu mi se pare interesant când ficțiunea istorică găsește ecouri în prezent.
- Te consideri o scriitoare feministă?
- Sunt feministă și scriu, așa că da, sunt o scriitoare feministă. Nu cred că toate cărțile mele au ca scop principal transmiterea unei perspective feministe, dar inevitabil convingerile mele se reflectă în modul în care scriu. Și da, mă interesează modul în care femeile au fost tratate de-a lungul timpului și modul în care s-au împotrivit.
„Poliția și sistemul de justiție trebuie să înțeleagă că trebuie să intervină devreme”
- Ai spus la un moment dat că furia față de un sistem de justiție care nu protejează femeile a fost un motor al scrisului. În România, la fel ca în multe alte țări, violența împotriva femeilor și femicidul sunt probleme grave. Din perspectiva ta, ce ar trebui să facă o societate pentru a deveni mai sigură pentru femei?
- O mare parte din soluție este recunoașterea faptului că există o problemă. Tu știi aceste cifre, dar mulți oameni nu le știu. La fel și în Marea Britanie, mulți nu știu câte femei sunt ucise în fiecare an, și nu doar prin crimă sau bătăi până la moarte, ci și sinucideri cauzate de abuz domestic. Așa că o parte din soluție e recunoașterea că e o problemă reală. Și apoi, da, poliția și sistemul de justiție trebuie să înțeleagă că trebuie să intervină devreme.
Există încă o problemă uriașă în Anglia și în alte părți ale Europei, presupun că e la fel și în România, unde încă se consideră prea des că „e o problemă domestică, e un cuplu, să-și rezolve singuri, nu ne băgăm”, și, desigur, până intervin, e deja prea târziu. Cred că primul pas e recunoașterea problemei și acceptarea faptului că nu e ceva de care femeile ar trebui să se rușineze, ci un lucru despre care ar trebui să poată vorbi. Sunt multe aspecte care trebuie abordate, dar astea sunt primele.
- Dacă ne întoarcem la carte, după multă violență și pierdere, speranța apare la final. Ce semnificație are speranța pentru tine?
- Mă bucur că ai observat, da, toate cărțile mele se încheie cu o notă de speranță, pentru că, știi, cum ai spus, există întotdeauna întuneric în ele și întotdeauna tragedie. Și nu vreau nici eu, nici cititorul, să rămânem triști. Vreau să existe o licărire de lumină. Așa că, la finalul romanului „Fata mecanică”, e vorba despre prietenia lor și despre posibilitatea unei vieți împreună. Ce înseamnă speranța pentru mine, în viață și în ficțiune? Înseamnă posibilitatea unei vieți mai bune, nu-i așa?
Posibilitatea ca lucrurile să se îmbunătățească, într-un fel, chiar dacă, știi, personajele vor rămâne mereu afectate, într-un fel sau altul, pentru că întotdeauna va exista posibilitatea altor lucruri pentru ele, a fericirii, a unei relații. Așa că, în „The Book of Secrets”, spre exemplu, am fost puțin „neastâmpărată”, pentru că se baza pe un caz real, dar n-am putut reda finalul real, pentru că era prea sumbru. Așa că l-am schimbat. Și m-am gândit, ei bine, ăsta e cumva avantajul de a fi scriitor, putem schimba lucrurile când vrem. Așa că la final rămâne o urmă de speranță, un sâmbure de lumină.
„Trebuie să ne asigurăm că găsim o modalitate de a face lectura interesantă și distractivă pentru tineri”
- Ești și mamă, cum vezi generația tânără de azi în raport cu lectura? Și cum crezi că putem face tinerii să iubească mai mult cărțile?
- Ah, da, foarte bună întrebare. Mă îngrijorează, pentru că, evident, eu iubesc să citesc. Când am crescut eu, erau patru canale TV, toate proaste, și nu exista internet. În schimb, acum copiii au acces la atât de multe lucruri (jocuri video, seriale TV), ceea ce e minunat, nu mă plâng de asta, dar cred că trebuie încurajați activ să ia o carte în mână.
Și cred că lucrul cel mai important, și simt asta foarte puternic, este că ar trebui să li se permită să citească ce le place. Să li se permită să citească lucruri care îi interesează. Fiul meu e obligat acum să citească Jane Austen. Eu o iubesc pe Jane Austen, bineînțeles, dar să încerci să faci un băiat de 14 ani să citească „Mândrie și prejudecată”, asta sigur nu o să-i facă pe copii să iubească lectura.
Fiica mea adoră romanele grafice, în special. Ele sunt minunate, dar a fost certată la școală pentru că citea un roman grafic. Cred că, dacă te uiți la toate studiile, vezi că ratele de lectură în rândul copiilor scad masiv. Trebuie să ne asigurăm că găsim o modalitate de a face lectura interesantă și distractivă pentru ei, altfel, de ce ar face-o? Iar eu nu vreau ca lectura să devină o corvoadă. Pentru mine, lectura a fost mereu ceva magic. Nu vreau ca pentru copiii mei să devină o obligație. Desigur, ar trebui să citim acele cărți, dar dacă vrei să faci copiii să citească, nu începi cu ele. Trebuie să fii mai creativ.
Eu lucrez pentru o organizație minunată numită Doorstep Library din Anglia, care lucrează cu copii defavorizați. Mergem la casele lor și citim cu ei, uneori chiar cu familiile lor, pe pragul casei sau înăuntru. E minunat, e o experiență frumoasă. Dar uneori mă gândesc că nici părinții nu se simt încrezători să citească, așa că nu cred că ar trebui să ne așteptăm de la ei să le citească Jane Austen copiilor. Cred că trebuie să găsim ceva ce familia poate citi împreună și să fie o activitate plăcută.
- În lumea de azi, ce rol crezi că mai are literatura?
- Cred că are un rol foarte important. Am ținut de curând o prelegere despre de ce oamenii citesc anumite lucruri, în anumite momente din viața lor, și de ce citim ficțiune. O mare parte din motiv este dorința de a explora alte realități, și nu doar lumi fantastice, ci și cum este să fii în pielea altcuiva, în viața altcuiva.
Și există multe studii care arată că lectura de ficțiune ne face mai empatici, mai deschiși, pentru că ne învață cum se simte să fii altcineva, într-o altă viață. Cred că asta e o parte crucială. Acum există atât de multă diviziune și polarizare. Atât de mulți oameni care sunt etichetați pe nedrept. În Anglia, imigrația e o temă mare, iar oamenii sunt etichetați drept „roiuri”, nu sunt văzuți ca persoane individuale, cu povești proprii. Așa că, da, cred că acesta e un rol important al literaturii.
Foto: Tamcox_photography
carla_nastase 08.11.2025, 08:37
Fisurile justiției sunt șanțuri adânci la noi... vulnerabilii, mai ales femeile, se zbat pentru dreptate. Vreau o justiție umană, nu un coșmar gotic. Să tratăm pe toți cu decență... e un salt civilizațional, nu?