Aurelian Mohan, politolog: „România este obligată, nu numai de circumstanțele geopolitice, ci și de nevoia sa de a se afirma în plan extern, să își definească poziționarea față de China” 

China, partener, competitor, rival

A doua cea mai mare putere a lumii este percepută, în mod simultan, un partener de cooperare cu care UE are obiective strâns aliniate, un partener de negociere cu care UE trebuie să găsească un echilibru de interese, un concurent economic în cursa pentru leadership tehnologic și un rival sistemic care promovează modele alternative de guvernanță. Din perspectiva securității, NATO, în schimb, a preluat, după invazia rusă în Ucraina, un ton mult mai dur comparativ cu UE. Astfel, în conceptul strategic din 2022, Alianța precizează că ambițiile Chinei și politicile coercitive ale acesteia „sunt contrare intereselor, securității și valorilor” aliaților. Iar declarația NATO de la finalul summitului de la Washington, din 2024, statuează următoarele: China este „un facilitator decisiv al războiului Rusiei împotriva Ucrainei” prin parteneriatul strategic cu Rusia și prin sprijinul oferit industriei de apărare ruse. 

În acest context, cum ar trebuit să definească la nivel strategic România relația bilaterală cu China? 

Într-un interviu pentru Libertatea, Aurelian Mohan, politolog român specializat în politici internaționale, propune soluția abordării tripartită a Uniunii Europene cu privire la China.  El sugerează care ar fi domeniile în care cele două state ar putea coopera economic, dar și ce înseamnă linii roșii pe care România ar trebui să le traseze în relația cu această mare putere cu agendă revizionistă. 

Mohan ocupă funcția de manager de proiect la Research Ethics in the Middle East and North Africa (REMENA) Project din cadrul School of International and Public Affairs al Columbia University (SUA). Pe parcursul ultimilor trei ani, el a absolvit un masterat în relații internaționale la Columbia University și a analizat, inter alia, modul în care gândirea politică a unor lideri politici influențează deciziile lor de politică externă. 

Ce este China pentru România din punct de vedere strategic

Libertatea: Cum ar trebui să se poziționeze România la relația cu China? Să fie această putere considerată un partener sau o amenințare?

Aurelian Mohan: Abordarea tripartită a Uniunii Europene cu privire la China este extrem de interesantă și poate fi folosită ca model pentru relația bilaterală dintre România și China. European Union External Action Service descrie China drept un partener bun pentru cooperare în anumite domenii, dar și un competitor economic și un rival sistemic. 

Întrucât identificăm multiple diferențe referitoare la politica de securitate (e.g., apropierea Chinei față de Rusia) și în ceea ce privește modul de raportare față de democrație și de drepturile omului, este eminamente necesar să luăm în considerare cele trei dimensiuni propuse de Bruxelles. Mai mult decât atât, Uniunea Europeană sugerează reducerea riscurilor din relațiile comerciale cu China, dar nu decuplarea de la interacțiunile cu Beijingul, eliminarea pe cât posibil a vulnerabilităților și dependențelor critice și diversificarea lanțurilor de aprovizionare. Consider că România trebuie să opereze în conformitate cu aceste coordonate în anii ce vor urma.

Adoptarea unei strategii tripartite precum cea utilizată de UE nu înseamnă limitarea relațiilor diplomatico-comerciale cu China, ci implică conștientizarea faptului că cele două țări au viziuni diferite, iar România este obligată – pentru a-și asigura propria securitate – să ia în considerare mai multe variabile, ce includ relația bilaterală româno-americană, particularitățile interacțiunilor sino-europene, sistemul de alianțe al Chinei și atașamentele chinezești față de interpretări specifice a conceptelor de „democrație” și „drepturi ale omului,” ce uneori sunt în vădit răspăr cu valorile constituționale românești.

Definirea Chinei în Strategia Națională de Apărare a Țării drept un partener comercial, competitor economic și rival sistemic va transmite un mesaj clar aliaților noștri europeni și americani, abordarea în cauză fiind utilă în operaționalizarea interacțiunilor cu Republica Populară Chineză (China). În construirea unei viziuni strategice ce se referă la China, trebuie avute în vedere o serie de elemente importante: 

a) limitele colaborării comerciale, prin stabilirea sectoarelor și subsectoarelor infrastructurii critice naţionale în care nu vrem să integrăm, de exemplu, tehnologie chineză (dacă există dependențe critice față de China, ele trebuie găsite și eliminate)

b) domeniile în care cele două țări pot accelera cooperarea actuală 

c) coordonatele cooperării în vederea reducerii pericolelor de securitate cibernetică (în trecut, membri ai Parlamentului României ce au criticat China au fost supuși unor atacuri cibernetice chinezești), 

d) dezvoltarea de noi canale oficiale de comunicare între cele două guverne și

 f) identificarea principalelor arii în care România și China au viziuni total diferite, precum democrație și drepturile omului. 

-De ce ar fi necesar ca România să aleagă o astfel de poziționare de politică externă?

-Pentru prea mult timp, România s-a aflat într-un con de umbră la nivel internațional: a ratat numeroase oportunități de a se afirma (e.g., nu a devenit membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU în 2019) și nu a reușit să se impună ca lider regional. 

Acest lucru s-a datorat, în mare măsură, lipsei de viziune și absenței unor documente programatice moderne care să ghideze politica externă și de securitate a României în raport cu cele mai recente provocări. Până în prezent, de exemplu, țara noastră nu a avut o strategie pentru regiunea Asia-Pacific.

Totodată, atenția sporită pe care SUA o acordă regiunii Asia-Pacific și noua raportare belicoasă a administrației Trump față de China ne demonstrează clar faptul că principalul nostru aliat strategic se concentrează în special asupra demersurilor internaționale ale Beijingului. Mai mult decât atât, Fundația Heritage – organizația care a ghidat măsurile de politică publică ale Administrației Trump prin publicarea „Proiectului 2025” – a emis recent un raport prin care a cerut SUA să convingă membrii NATO că este momentul de a genera o strategie, la nivelul alianței, pentru a combate politica externă a Chinei. Drept urmare, România este obligată, nu numai de circumstanțele geopolitice globale, ci și de nevoia sa de a se afirma pe scena politică mondială, să își definească cu precizie poziționarea față de China în Strategia Națională de Apărare a Țării și să dezvolte un document strategic menit a stabili obiectivele pentru politica externă românească, în general, și, în special, pentru demersurile oficiale din Asia de Est și Asia de Sud-Est.

În contextul în care SUA este extrem de atentă la activitățile Chinei în relație cu partenerii săi strategici, România are nevoie să arate că este un partener de încredere. Asta implică urmărirea îndeaproape a demersurilor de soft power pe care China le desfășoară în România și legăturile diverșilor antreprenori politici chinezi care activează pe teritoriul țării noastre cu actuali și foști politicieni români. 

Cunosc din surse sigure că există foști demnitari români de înalt nivel care mențin legături și sunt adesea curtați de oameni apropiați de regimul de la Beijing. Este vital să transmitem un mesaj clar aliaților noștri și, în acest fel, să diferențiem demersurile oficiale ale statului român de cele ale unor foști demnitari români (chiar prim-miniștri) care au simpatii vădite față de liderii chinezi și interacționează adesea cu emisari din China. O viziune strategică inclusă într-un document de importanță națională (precum Strategia Națională de Apărare a Țării sau un document de politică externă) ne-ar ajuta enorm în acest caz.

Este necesară o lege care să reglementeze acțiunile de lobby 

-Situația pe care o expuneți cred că are legătură cu acțiunile de lobby, domeniu total nereglementat în România. Ce pot să vă spun este că și în relația cu Azerbaidjan există astfel de rețele de influență. Credeți că a venit momentul să aibă și România o lege a lobbyului privind actorii străini? 

-România ar fi trebuit să aibă o lege a lobbyului privind actorii străini încă de la începutul anilor 2000. Pentru a vă răspunde la întrebare cu și mai multă fermitate, spun că România are chiar o obligație față de propriii cetățeni să implementeze un astfel de proiect. De ce? Deoarece lipsa reglementării în acest domeniu oferă actorilor străini un spațiu larg de manevră – fapt confirmat și de către Parlamentul European – pentru a propaga dezinformarea și a știrbi autoritatea și legitimitatea proceselor democratice. 

În cazul acestui tip de legislație, putem porni dezbaterile de la demersuri similare din SUA, care au Foreign Agents Registration Act (FARA) și Lobbying Disclosure Act (LDA), sau ale instituțiilor Uniunii Europene, ce operează Registrul de transparență. Cu toate acestea, recomand conturarea unui sistem de control și sacționare drastic, similar cu cel propus de FARA (cu sancțiuni care pornesc de la 5.000 de dolari, dar pot ajunge până la 250.000 de dolari și închisoare de până la 5 ani), capabil a identifica actorii malițioși și a-i pedepsi pentru eventuale abuzuri sau încălcări ale legii. 

Modele de urmat în relația cu China

-Ce ar trebui să învețe România din strategia UE referitoare la China? Dar din strategia Germaniei?

-România trebuie, în primul rând, să își definească prioritățile de politică externă. În cadrul acestor priorități – în mod evident – trebuie neapărat inclusă și relația bilaterală cu China. Exact cum am menționat anterior, Guvernul României poate lua drept model strategia tripartită a UE când își va creiona propriile direcții majore cu privire la a doua cea mai mare economie a lumii. 

În al doilea rând, România nu are cum să întrerupă schimburile comerciale cu China; motiv pentru care ar fi ideal să găsim modalitățile prin care putem beneficia la maximum de aceste schimburi comerciale, fără însă a aliena partenerii strategici. 

În al treilea rând, România ar face bine să devină mai flexibilă și mai ambițioasă în relațiile cu statele terțe (i.e., cele din afara Uniunii Europene) pentru a putea opera pe o scenă internațională multipolară. Asta presupune dezvoltarea de noi relații bilaterale și multilaterale prin intermediul cărora țara noastră să se remarce ca lider regional.

Nu în ultimul rând, România ar trebui să învețe cum să formuleze și să implementeze cu succes o serie de strategii moderne – actualizate în conformitate cu noile provocări de la nivel global – pentru a face față unor vulnerabilități de securitate generate de inteligența artificială, atacurile cibernetice avansate, interacțiunile cu diverși actori nonstatali și schimbările climatice. 

Ce ar trebui să evităm în relațiile cu China

-Care sunt domeniile în care România și China ar putea colabora?

-Chiar recent am discutat la New York cu una dintre amicele mele care lucrează cu celebrul Jeffrey Sachs în cadrul UN Sustainable Development Solutions Network (SDSN). Aceasta este de origine chineză și, din discuție în discuție, am ajuns să vorbim despre principalele arii în care România și China ar putea colabora. Am ajuns la concluzia că cele două state ar putea accelera schimbul de bune practici referitoare la energia regenerabilă, agricultură, transportul urban, eradicarea sărăciei și securitatea alimentară. La acestea se adaugă, desigur, comerțul de diferite produse și servicii care deja se dezvoltă între cele două țări. 

Din punctul meu de vedere ar trebui să evităm colaborarea în domenii strategice – precum  tehnologie (telecomunicații 5G, semiconductori, inteligență artificială, roboți industriali), apărare, energie nucleară și industrie prelucrătoare avansată – care sunt considerate problematice de către aliații și partenerii noștri din cauza unor considerente legate de drepturile omului, securitate națională și competiție strategică. 

Mai mult decât atât, aș evita interacțiunile în domenii în care regimul de la Beijing ar putea dori să exporte influențe ideologice sau practici autoritare, cum ar fi digitalizarea serviciilor publice și supravegherea populației. 

Asta nu înseamnă oprirea sau limitarea prin lege a importurilor de tehnologie din China, ci înseamnă:

1) delimitarea cu precizie de către Guvernul României a sectoarelor și subsectoarelor infrastructurii critice naţionale în care nu ne dorim să utilizăm tehnologie produsă în China și 

2) respectarea reglementărilor și abordărilor strategice ale Uniunii Europene. 

Prin urmare, având în vedere limitările impuse în mod indirect de apartenența României la o rețea specifică de aliați și parteneri internaționali, recomand conturarea unei strategii pe termen scurt și mediu care să delimiteze clar în ce domenii putem dezvolta noi colaborări și în ce domenii ar trebui să limităm colaborarea dacă astfel de demersuri afectează relațiile noastre cu SUA sau UE. Consider că spațiul de manevră este relativ mare, motiv pentru care România poate beneficia de multe oportunități dacă știe cum să coordoneze relația bilaterală cu China.  

Pentru a nu fi înțeles greșit, reiterez următoarele: nu putem și nici nu trebuie să întrerupem legăturile comerciale și diplomatice cu Republica Populară Chineză întrucât aceasta nu ar fi o decizie sustenabilă din punct de vedere economic. China este cel mai mare partener comercial al României din afara UE, contribuie semnificativ cu investiții străine directe în România (conform Băncii Naționale, în 2023, investițiile chinezești în România au fost de 1 954 milioane de euro), cele aproape 14 000 de companii cu capital chinezesc care activează în România generează mii de locuri de muncă și au un capital social subscris de 357 milioane de euro, iar importurile României din China au atins, în 2024, 1 499 milioane de euro (a șasea cea mai mare cotă de import după Germania, Italia, Ungaria, Polonia și Turcia). 

România are nevoie însă de o abordare sistematică și, implicit, de o strategie în așa fel încât să poată dezvolta relația cu China fără a periclita interacțiunile cu aliații și partenerii strategici clasici. Mai mult decât atât, România trebuie să investească în resurse umane de calitate: fără experți care să cunoască limba și istoria regiunii, este extrem de complicat să elaborezi o serie de obiective strategice. 

Democrația nu se negociază

-Ca să concluzionăm, care ar fi liniile roșii în relația cu China?

-Interacțiunile oficiale ale României cu China ar trebui să țină cont de o serie de „linii roșii”, definite drept coordonate și principii generale care nu trebuie încălcate în demersurile comune. Mă refer, în acest caz, la principii democratice și drepturile omului înțelese prin prisma interpretării lor occidentale (precum statul de drept, respectarea drepturilor și libertăților individuale – inclusiv libertatea de exprimare și libertatea de asociere politică – organizarea de alegeri libere), independența și suveranitatea României și sistemul de alianțe al României cu alte regimuri democratice. 

Cu alte cuvinte, ar fi indicat ca România să colaboreze cu partea chineză atâta timp cât aceasta va respecta valorile care ghidează politicile interne și externe românești. Din experiență vă pot spune că este mai ușor de zis decât de făcut; este dificil de delimitat variatele situații care pot apărea și asta necesită o suită de experți care să analizeze constant poziționările României și să recomande ajustări punctuale. Momentan, nu avem experții necesari pentru demersuri similare. 

Mai mult decât atât, odată ce România va stabili astfel de linii roșii, cu siguranță, China va dori să impună propriile sale limite, după modelul celor patru linii roșii impuse recent Statelor Unite ale Americii (i.e., problematica Taiwanului, democrație și drepturile omului, sistemul politic și drumul unic al Chinei și dreptul Chinei de a se dezvolta economic), iar ele sigur vor include respectarea principiului „O singură Chină” referitor la Taiwan și o interpretare specifică a conceptelor de „democrație” și „drepturi ale omului.”

De exemplu, Beijingul se referă la propriul regim politic drept o „democrație populară în întregul ei proces” („whole-process peoples democracy”) care este – în accepțiunea sa –  „cea mai largă, reală și eficientă democrație.” Doar pe baza acestei descrieri, vă puteți da seama cât de complicată devine impunerea și respectarea unor „linii roșii” în interacțiunile României cu China. 

Cum trebuie să abordeze România problema Taiwanului

-De ce evită România să aibă interacțiuni oficiale cu Taiwan? 

-România – precum majoritatea țărilor – nu recunoaște în mod oficial Republica Chineză (Taiwan) drept un stat independent și nici nu are legături informale cu aceasta. Doar 12 state la nivel global au o poziționare diferită și clasifică Taiwan drept o națiune de sine stătătoare. Acest lucru se datorează faptului că Republica Populară Chineză (China) consideră Taiwanul drept parte integrată a teritoriului său. Abordarea menționată anterior este denumită principiul „O singură Chină”, iar China reacționează agresiv când vine vorba de dezvoltarea unor relații cordiale – indiferent de natura lor – cu Taiwanul deoarece Beijingul le consideră potențiale mijloace de legitimare a independenței regiunii insulare. În iulie 2024, chiar un deputat român a fost mustrat de guvernul de la Beijing pentru participarea sa la un summit în Taiwan.

Din punct de vedere istoric, România mereu a respectat cu strictețe politica „O singură Chină”, motiv pentru care relațiile comerciale cu Taiwan sunt extrem de limitate. Consider că lipsa de flexibilitate a Bucureștiului s-a datorat faptului că, la nivel central: 

a) nu s-a dorit o deteriorare a relației cu Beijingul (pentru China, problema Taiwanului este „nucleul central al intereselor sale centrale”). 

b) nu a existat niciodată o viziune clară cu privire la colaborarea cu statele din zona respectivă. 

c) majoritatea factorilor de decizie români – din cauza lipsei de familiaritate cu potențialul enorm de dezvoltare al regiunii – a tratat interacțiunile cu omologii lor asiatici cu nepăsare sau cu lipsă de respect.

–Cu toate acestea, Uniunea Europeană menține relații comerciale solide cu Taiwan (comerțul a ajuns, în 2024, la 71,9 miliarde de euro) și, în același timp, respectă principiul „O singură Chină”. Ungaria, de pildă, are relații strânse cu China, dar știe să facă bani și cu Taiwan. România de ce ratează această oportunitate economică în legătură cu Taiwanul? 

-Desigur. Întrebarea care se pune este următoarea: ce își dorește România să obțină la nivel geopolitic sau comercial și ce poate cu adevărat aceasta să facă? Are România capacitatea de a genera noi schimburi economice și de know-how atât cu China, cât și cu Taiwan fără a produce tensiuni diplomatice majore cu cea de-a doua cea mai mare economie a lumii? 

Răspunsuri la astfel de întrebări ar trebui incluse, la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, într-o strategie națională privind Asia de Est și Asia de Sud-Est. 

În acest moment, nu cred că avem capacitatea de a naviga ape atât de tulburi, în special nu dacă Guvernul României va încuraja în mod direct noi relații comerciale cu Taiwan. Într-un scenariu ideal, aș fi recomandat o strategie diplomatică multidimensională care ar fi inclus și noi relații comerciale cu Taiwan (e.g., deschiderea unei reprezentanțe de afaceri), deoarece am fi putut beneficia de pe urma unui schimb comercial și tehnologic sporit. Din păcate, nu ne aflăm într-un scenariu ideal, iar până nu vom finaliza anumite demersuri la nivel internațional – precum ar fi următoarele alegeri din sistemul ONU (Consiliul de Securitate al ONU și secretarul general al ONU) – nu ar fi salutar intereselor naționale să intrăm într-un conflict diplomatic cu China prin amplificarea relațiilor cu Taiwan.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro