Cămila sălbatică din Tartaria, care poate bea apă mai sărată decât marea, este pe cale de dispariție

S-a adaptat într-un mediu ostil

Această aptitudine continuă să îi intrige pe cercetători, care încearcă să afle cum reușește organismul ei să facă față unor astfel de condiții.

Cu atât mai surprinzător este faptul că această specie amenințată a dezvoltat asemenea adaptări într-un mediu extrem, profund afectat de activitatea umană.

Cămila sălbatică tartariană (Camelus ferus) trăiește în zonele aride din nord-vestul Chinei și sud-vestul Mongoliei, unde sursele de apă dulce sunt rare sau lipsesc pe distanțe foarte mari.

În aceste regiuni, nu este neobișnuit ca animalul să bea din izvoare naturale saline, uneori mai sărate decât apa oceanului. În timp ce majoritatea mamiferelor mari s-ar deshidrata rapid în astfel de condiții, această cămilă pare perfect adaptată.

Sistemul renal e capabil să elimine cantități mari de sare

La oameni, ingestia apei foarte sărate provoacă o creștere rapidă a nivelului de sodiu din sânge. Rinichii nu pot elimina excesul suficient de repede, iar apa părăsește celulele prin osmoză, ducând la deshidratare celulară severă, dezechilibre electrolitice și situații care pot pune viața în pericol.

Cămila sălbatică din Tartaria a depășit însă aceste limitări. Oamenii de știință bănuiesc existența unor adaptări neobișnuite ale sistemului său renal, capabil să elimine cantități mari de sare fără a afecta echilibrul intern al organismului, deși mecanismele exacte nu sunt încă pe deplin înțelese.

Această specie nu trebuie confundată cu cămilele domestice, care sunt larg răspândite și nu pot consuma apă de mare fără efecte grave.

Nu a fost niciodată domesticită

Cămila sălbatică tartariană nu a fost niciodată domesticită și prezintă diferențe genetice importante față de rudele sale, inclusiv față de cămila bactriană domestică (Camelus bactrianus), cu care seamănă la exterior.

Pe lângă toleranța excepțională la sare, aceste animale au și alte adaptări impresionante. Celebrele lor cocoașe nu stochează apă, așa cum se crede adesea, ci rezerve de grăsime, utilizate atunci când hrana este insuficientă. Hidratarea este asigurată prin alte mecanisme.

La fel ca toate speciile din genul Camelus, ele au globule roșii de formă ovală, o trăsătură rară la mamifere. Această formă le permite să suporte variații extreme ale concentrației de apă din sânge, să reziste deshidratării severe și să se rehidrateze rapid, fără să se distrugă celulele.

Astfel, atunci când găsesc o sursă de apă, pot consuma volume mari într-un timp foarte scurt, compensând zile întregi de lipsuri.

Refugiu pentru cămile

În ciuda acestor adaptări extraordinare, cămila sălbatică tartariană se află astăzi într-un pericol major. Specia este strâns legată de regiunea Lop Nur din provincia chineză Xinjiang, o zonă care a rămas mult timp aproape nelocuită din cauza testelor nucleare desfășurate între 1955 și 1996.

Această izolare forțată a oferit, paradoxal, un refugiu pentru animale. Odată cu încetarea testelor însă, presiunile umane au revenit.

Încă din 2001, John Hare, fondatorul Fundației pentru Protecția Cămilelor Sălbatice, a atras atenția asupra acestei amenințări.

El a explicat pentru BBC News că izolarea regiunii a favorizat conservarea speciei, dar după oprirea testelor nucleare au apărut vânători și mineri ilegali în căutare de aur și minereu de fier.

Specie pe cale de dispariție

Potrivit acestuia, au fost descoperite mine terestre amplasate lângă izvoarele saline; atunci când cămilele vin să bea, calcă pe ele și sunt ucise, fiind apoi exploatate pentru carne.

Inclusă pe Lista Roșie a IUCN ca specie pe cale de dispariție, cămila sălbatică din Tartaria reprezintă un simbol al capacității extraordinare de adaptare a vieții, dar și al fragilității acesteia în fața intervenției umane, chiar și în cele mai izolate colțuri ale lumii.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE