„M-am gândit că ar fi bine dacă în țara noastră s-ar scuipa pe stradă mai puțin”. Cum ne-au schimbat cele două luni de izolare?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mai mulți artiști și jurnaliste au răspuns la întrebarea lansată de Libertatea.
Cuprins:
- Dan Byron, muzician, fondatorul trupei byron. Concerte în fața unui laptop
- Ana Maria Ciobanu, jurnalistă la Decât o Revistă. Izolarea ca introspecție
- Andrei Crețulescu, regizor. „N-a mai avut nimeni timp de lilieci la ceaun”
- Ilinca Manolache, actriţă. S-a întors din Franța chiar înainte să fie declarată zonă roșie
- Iv cel naiv, poet. “Dragoste în vremea pandemiei”
- Diana Oncioiu, jurnalistă Dela0.ro. Între subiectul publicat și cel care urmează
- Lavinia Braniște, scriitoare. Un echilibru fragil.
Cele 80 de zile de restricții au însemnat rescrierea obiceiurilor și a programului. Cu sălile de teatru și de concerte închise, cu muncă de acasă, artiștii și jurnaliștii români s-au regăsit într-o rutină nouă, scrisă și învățată de la o zi la alta. Au descoperit lucruri noi despre ei, meseria lor și despre lume în general.
Pentru cei obișnuiți să lucreze de acasă, tranziția nu a fost una dramatică. Însă izolarea a însemnat și pentru ei un altfel de dor, cel de oamenii cu care se vedeau des. Ce iau cu ei șapte artiști, artiste și jurnaliste din experiența izolării?
Dan Byron, muzician, fondatorul trupei byron. Concerte în fața unui laptop
Job-ul de muzician implică interacțiuni dese cu o grămadă de oameni și mulți kilometri parcurși în fiecare săptămână. De două luni încoace toate astea (și multe altele) au dispărut brusc, fiind înlocuite de concerte cu o chitară în fața unui laptop și multe drumuri între dormitor și bucătărie sau balcon și hol. Bineînțeles că toată breasla a fost mai mult decât afectată pe plan financiar, iar statul, cu toate bunele lui intenții (sincere sau nu) s-a încurcat în propria-i birocrație.
Personal, statul în casă m-a afectat mai puțin decât mă așteptam, dar să zicem că am avut avantajul teritoriului bine-cunoscut - și înainte de pandemie tot mai mult pe acasă stăteam, plecând prin țară doar câte două-trei zile în fiecare săptămână.
Ana Maria Ciobanu, jurnalistă la Decât o Revistă. Izolarea ca introspecție
Lunile astea de izolare au fost exercițiul de introspecție pe care nu prea voiam să-l fac. Oricât te îngropi în muncă și în toate mărunțișurile unei familii cu doi copii, oricât cauți activități (bal mascat, gătit cu copiii, pictură, sortat și donat haine și jucării), oricât citești, perioada asta te forțează să te uiți la tine. Nu prea ai unde să fugi de tine.
Mi-am dus izolarea în zvâcuri - ba de depresie și de senzația că sunt inutilă, că nimic din ce documentez și scriu nu contează, că nu sunt suficient de prezentă acasă; ba de euforii efemere când îmi ieșea ceva, apoi căderea era parcă și mai adâncă.
Am scris aproape zilnic într-un jurnal colectiv al echipei DoR și mă amuz când recitesc, pentru că nu par gândurile unei femei de 32 de ani, ci mai degrabă ale unei pustoaice de 17 care jelește că vrea la mare sau la munte, că s-a anulat un concert sau că ar da un chef.
Încă mă simt pedepsită de parcă m-ar fi prins mama chiulind și «trebuie să fac la matematică»”
Ana Maria Ciobanu:
Nu știu dacă ies schimbată din izolare, dar sunt mult mai conștientă de niște tipare de gândire care nu-mi fac bine, de exemplu, că îmi place de mine doar dacă fac multe lucruri și le fac cât mai bine, iar dacă reduc ritmul și am timp să mă analizez, îmi vine mereu să fug ca să amorțesc impulsul de a mă critica.
Și nici nu simt că se termină, căci nu pot să am finalul ăla clișeic în care pun cortul în spate și fug unde văd cu ochii. Pare că mai e mult de așteptat până să putem să facem asta fără să supraanalizăm consecințele. Așa că încă mă simt pedepsită de parcă m-ar fi prins mama chiulind și trebuie să „fac la matematică”.
Andrei Crețulescu, regizor. „N-a mai avut nimeni timp de lilieci la ceaun”
Două luni, trei săptămîni și două zile... De când planeta, așa cum o știam, a cotit la stânga, pe Mulholland Drive. Sigur, trișez nițel - datele astea, așa de precise, se referă la momentul când a apărut Alexandra în viața noastră; dar cum aș putea judeca „mândra” lume nouă altfel decât prin perspectiva acestui omuleț cu ochi mari și zîmbet șui?
Grija, frica, suspansul, mirarea, curiozitatea, simțul, auzul, mirosul - toate s-au reconfigurat, n-a mai avut nimeni timp de lilieci la ceaun. Am terminat totuși de colorizat un scurt-metraj (nu mă întrebați ce și când se va întâmpla cu el), am citit câteva găleți de scenarii, am „împușcat” cu țârâita ceva episoade de serial și am revăzut Ura lui Kassovitz într-una dintre nopți... Așa că nu știu exact cum ne-a schimbat izolarea (o vom afla împreună, începând de azi). De fapt, sper că ne-a schimbat.
Sper că suntem mai atenți, mai empatici, mai darnici, mai curajoși, mai puțin proști. Și sper că suntem cumva mai apropiați, în ciuda (în)depărtării. Vorba lui Stephen Colbert - divided we stand.
Ilinca Manolache, actriţă. S-a întors din Franța chiar înainte să fie declarată zonă roșie
În martie eram într-un turneu în Franța, cu spectacolul “Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba”. După mai multe spectacole, turneul s-a transformat într-o sursă de anxietate masivă: cazurile se triplau la oră, iar acasă era deja o isterie generală. Eram bombardați cu știri şi vești şi din Franța, şi din România, scenariul părea cataclismic şi într-un final s-au şi suspendat niște spectacole. Ne-am întors cu două zile înainte să se declare şi Franța zonă roșie.
Cu toate astea, eu și colegii mei ne-am autoizolat voluntar. N-am prezentat simptome așa că, după două săptămâni de autoizolare și un incendiu (magazinul de la parterul blocului în care locuiesc a dat foc clădirii până la etajul 3, din neglijenţă), perioada care a urmat a fost şi este una din cele mai frumoase perioade din viața mea.
Acum vorbesc fix din punctul meu de vedere şi fără să analizez o situație înfiorătoare de ansamblu în care drepturile fundamentale ne-au fost luate, în care medicii şi asistentele şi toți cei care lucrează în linia întâi au fost sacrificați din cauza banilor furați sau băgați nesimțit în catedrala mântuirii neamului. În care polițiștii agresau cetățeni doar pentru că puteau, în care suntem permanent manipulați şi bombardați cu știri care ne sperie, în care imens de mulți oameni au rămas fără slujbe şi alții sunt folosiți ca niște sclavi moderni pe plantația Europei bogate.
Nu degeaba am ales lingura de lemn când mi-au tăiat moțul.Ilinca Manolache:
Extrăgându-mă din acest context şi focalizând fix pe gospodăria mea, această perioadă a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Nu am simțit că îmi lipsește nimic. M-am bucurat de lucrurile simple, am adorat că puteam face ce doream. Am descoperit în mine o bucătăreasă foarte talentată, nu degeaba am ales lingura de lemn când mi-au tăiat moțul. Am descoperit că pot sa fac şi prăjituri, şi paste. Si răsplata a fost una extrem de mulțumitoare, concretă, imediată.
Cu cine am vrut să vorbesc am vorbit, cu cine nu am vrut...n-am vorbit. :)
M-am întrebat dacă nu sunt un copil bun că nu mă duc la mama să o îmbrățișez, deşi stă la două blocuri de mine.Ilinca Manolache:
Apoi mi-am amintit ce atac de anxietate am avut când îi împachetam prăjitura pe care tocmai o făcusem, că “dacă am totuși virusul şi sunt asimptomatică?”.
M-am manifestat artistic online alături de oameni pe care îi admir şi alături de care vreau să fac chestii. Lucrez cu Daniel Popa si Silvana Mihai la un serial online care se numește “Totul va fi diferit”. Am participat şi la un casting online organizat pe Instagram de Miranda July.
Iv cel naiv, poet. “Dragoste în vremea pandemiei”
De când a început izolarea, am scris o carte de poezii ("Dragoste în vremea pandemiei" – un audiobook ilustrat, de fapt), am terminat romanul la care lucram, am început unul nou, o ajut pe fiică-mea cu temele, fac sport 6 zile din 7, gătesc mai mult, mănânc mai echilibrat, dorm bine. Și cheltui mai puțin.
Evident sunt și multe trăiri negative, majoritatea legate de temele firești din perioada asta – nesiguranță, limitarea libertăților, pierdere. Sunt un tip solar, mi-e greu să admir natura doar pe fereastră. Sunt un călător neobosit, e greu să văd cum vacanțele planificate se evaporă lăsând în urmă doar praful regretelor.
Sunt bune și rele în pandemia asta ca în toate celelalte întâmplări prin care trecem. Dar schimbarea majoră pe care mi-a adus-o este că m-a făcut să mă întorc și mai mult către mine. A accelerat procesul de autocunoaștere în care mă aflu. Mi-am pus și mai multă ordine în viață, am reprioritizat lucrurile.
În cazul meu a funcționat ceea ce aș numi paradoxul pandemiei: stând acasă am întâlnit mai mulți oameni decât aș fi întâlnit când eram liber să mă plimb oriunde. Așa că aș încheia cu două versuri despre sentimentul de solidaritate pe care l-am descoperit crescând în mine în această perioadă și care, ca multe alte cuvinte conține un alt cuvânt care ne revelează adevăratul lui sens:
Să nu uităm, să fii solidar
nu e un chin, e un dar.
Diana Oncioiu, jurnalistă Dela0.ro. Între subiectul publicat și cel care urmează
Eu cred că am fost cumva norocoasă, dacă se poate spune așa. Am sărit niște etape de acomodare la noua realitate pentru simplul motiv că lucrez de acasă din 2014. Nu știu dacă și asta să o pun la noroc, dar nu prea am avut timp să mă gândesc la lucruri, să îmi fac griji, să îmi fie frică, să mă năpădească anxietățile.
La mine timpul s-a măsurat între subiectul publicat și subiectul ce urmează să fie publicat. Și a funcționat ca un scut. Voi deconta probabil la un moment dat. Nu prea am avut răbdare să mă apuc de seriale noi, nici filme nu prea am văzut. În schimb m-am jucat whist și rentz online.
Ceva totuși mi s-a întâmplat. Am descoperit un alt fel de dor de oameni, de experiențe, de locuri. Sunt obișnuită cu dorul, căci cele mai bune prietene ale mele sunt împrăștiate prin toată Europa. Doar că acum l-am simțit diferit.
Plus că peste dorul acesta de persoane aflate departe, pandemia a adus dorul de cei care nu-s chiar departe și de care nu ești obișnuit să-ți fie dor. Care sunt chiar la cinci minute de mers pe jos de locuința ta, la câteva stații de metrou sau o călătorie cu trenul.
Diana Oncioiu:
Lavinia Braniște, scriitoare. Un echilibru fragil.
Perioada asta n-a fost foarte diferită de viața mea de zi cu zi. În ultimii ani am cam tras obloanele în jurul meu, am petrecut mult timp cu mine și am găsit un echilibru în modul acesta de viață. Fragil, ce-i drept, dar totuși un echilibru.
Bineînțeles că am avut și eu angoase și griji, mi-am făcut scenarii, dar parcă n-au fost la scară cosmică. Iar poveștile celor care au suferit singuri în casă (nu vorbesc de cei vulnerabili medical sau economic, ci de cei care și-au dat seama acum că singurătatea e cel mai rău lucru care li s-ar putea întâmpla) nu prea m-au atins.
Am descoperit despre mine în perioada asta lucruri extrem de mărunte. De exemplu, că în timpul unei zile obișnuiam să-mi duc mâna la față de foarte multe ori. Că nu strănutam corect. Că nu eram conștientă de toate clanțele, butoanele, barele și mânerele care-mi ieșeau în cale.
Și m-am gândit că ar fi bine dacă în țara noastră s-ar scuipa pe stradă mai puțin. Lavinia Braniște:
Nefiind afectată financiar, din fericire, m-am trezit că economisesc bani și asta a fost reconfortant – se poate și pe avarii la o adică.
