Cum poți învăța limba semnelor române pentru a ajuta comunitatea surzilor. Primul curs din România. Florica Iuhaș: „Mi s-a părut normal ca făcând parte din comunitate să încerc să îi ajut cumva”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București a lansat în 2025 cursul postuniversitar „Comunicare și interpretare în limba semnelor române”, un program dedicat formării de interpreți autorizați, într-un context în care România se confruntă cu o lipsă acută de specialiști în domeniu. Prima promoție a programului a fost deja formată și urmează înscrierile pentru cea de-a doua serie, cursul fiind deschis celor interesați de limba semnelor române.
Cuprins:
CODA – identitatea copiilor din familii de surzi
Florica Iuhaș, originară din Satu Mare, s-a născut într-o familie de surzi și spune că prima formă de comunicare nu a fost prin cuvinte, așa cum se întâmplă în mod obișnuit, ci prin gesturi. Ea povestește că de mică a folosit semne pentru a comunica și cu părinții ei. „Atunci când suntem mici avem spiritul ăsta imitativ. Și atunci, bineînțeles că văzându-i pe ei că vorbesc prin semne, la 9 luni le-am arătat că mă doare burta”, spune Iuhaș.
Ea consideră că limba semnelor a rămas limba ei maternă și explică faptul că există o categorie a copiilor de părinți surzi, numită CODA – Child of Deaf Adult. Aceștia sunt auzitori care cresc în familii de persoane surde sau în familii mixte. În cazul ei, ambii părinți sunt surzi.
Ea mai adaugă că, în unele cazuri, chiar dacă se nasc auzitori, există teama că ar putea surzi pe parcursul vieții. „Întotdeauna un astfel de copil este cumva stresat. Oare o să surzesc? La ce vârstă o să surzesc?”, explică ea.
Lipsa interpreților și primul curs de formare din România
Iuhaș spune că acest curs a apărut pe fondul unei lipse acute de interpreți în limba semnelor române. Ea menționează că nu exista niciun curs în oferta academică din România care să formeze interpreți cu diplomă, adică interpreți calificați. De asemenea, face referire la Legea 448 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care prevede că autoritățile și instituțiile statului, dar și cele private trebuie să asigure, în relația directă cu persoanele cu handicap auditiv sau cu surditate, interpreți autorizați în limba semnelor române. „Acest curs a venit ca un fel de completare la tot ce înseamnă lumea asta a noastră a surzilor lipsită total de interpreți. Și mi s-a părut normal ca făcând parte din comunitate să încerc să îi ajut cumva”, povestește aceasta.
La curs au participat atât persoane care știau deja limba semnelor, dar nu aveau diplomă, cât și persoane care au început de la zero și au ajuns la un nivel ridicat de cunoaștere.
„Avem o fată pe care deja am putea trimite-o în orice secundă să fie interpret de televiziune. Mi-a mărturisit unul dintre profesori că după examen îi venea să plângă gândindu-se că sunt oameni care depun atât de mult efort să învețe o limbă cu care nu au nicio tangență”, explică ea.
Aceasta adaugă că mulți dintre cursanți au fost atrași de ideea de a învăța ceva complet nou, chiar dacă nu aveau legătură directă cu comunitatea surzilor. „Au venit oameni care au fost fascinați de ideea de a învăța ceva nou. Persoane care nu au în familie persoane surde, ci care și-au dorit să învețe o limbă nouă și să sprijine la rândul lor comunitatea surzilor”, spune Iuhaș.
Aceasta povestește și cazul unei persoane care lucrează într-un spital specializat în boli de plămâni și care a decis să urmeze acest curs.
„Înainte de a ajunge la curs, a făcut un curs privat, pe care l-a plătit cu bani destul de grei, spun eu, cu o interpretă care și ea este CODA, născută într-o familie de surzi, și care le dădea adeverințe printr-o asociație. Nu erau valide în fața instituțiilor statului. Timp de 3 ani, aceasta a venit la curs, dintre care 2 ani a venit pe vremea când era cursul facultativ, și a așteptat să se creeze postuniversitarul. Și acum este interpret la spitalul la care lucrează”, spune ea.
Ea subliniază că programul nu este unul ușor și că standardele sunt ridicate. „I-am obligat cumva să învețe la niște standarde înalte. Pentru că noi suntem în mare parte din comunitate și foarte responsabili. Nu putem să dăm drumul oricui pe piață, pentru că noi ne facem de râs”, explică ea.
Iuhaș spune că, în condițiile potrivite, limba semnelor poate fi învățată într-un timp relativ scurt, însă este nevoie de practică constantă și contact direct cu comunitatea surzilor. Ea recomandă participarea la asociații, școli speciale și interacțiunea directă cu persoanele surde pentru progres.
A fost deja formată prima promoție, iar în prezent urmează înscrierile pentru cea de-a doua. În cadrul programului activează 10 profesori, iar cursul este în continuă adaptare. În fiecare weekend are loc un modul. Un modul se desfășoară pe parcursul a cinci săptămâni și vizează comunicarea simultană, adică tipul de comunicare folosit la televizor, atunci când prezentatorul citește știrile și interpretul traduce în același timp. Un alt modul durează patru săptămâni și se concentrează pe interpretarea consecutivă, respectiv interpretare în contexte precum tribunal, poliție, spital sau biserică.
Schimbările necesare pentru integrarea comunității surzilor în România
Iuhaș spune că, în opinia ei, societatea începe treptat să fie pregătită să accepte comunitatea surzilor. Ea consideră că, în România, interesul pentru învățarea limbajului semnelor a fost mult timp redus. Ea explică faptul că, în trecut, nu s-a pus accent pe vizibilitatea persoanelor cu deficiențe, pentru că ea consideră că înainte nu se dorea să se știe că România are persoane cu diferite deficiențe.
Iuhaș a obținut și ea autorizația de interpret, însă explică faptul că aceasta trebuia reînnoită periodic, pe baza activității depuse. „Autorizația recunoștea profesia de interpret și trebuia reînnoită o dată la doi ani, demonstrând astfel că în acești doi ani au fost interpretate 80 de ore”, spune ea.
Iuhaș explică și contextul european care a influențat apariția cursului. „Până la urmă, limba semnelor române este privită în toată lumea ca limbă maternă sau ca a doua limbă. Așa că s-a autosesizat Uniunea Europeană și așa m-am gândit și eu să fac un curs la Facultatea de Jurnalism. Noi din toate punctele de vedere pot să spun că am fost niște deschizători de drumuri”, spune ea.
Deși au existat și alte încercări, acestea nu au fost finalizate. Ea spune că și Facultatea de Psihopedagogie Specială a încercat să realizeze un astfel de curs care nu a reușit, iar deocamdată, cursul postuniversitar de la Facultatea de Jurnalism este singurul curs de acest gen. În ceea ce privește viitorul programului, Iuhaș vorbește despre extindere și adaptare. Aceasta spune că au planuri de dezvoltare, precum asistarea la orele de curs a surzilor, pentru a putea învăța direct de la ei, introducerea unor discipline cât mai atractive, scăderea părții de teorie în favoarea dactilemelor (semnelor). Iuhaș spune că în limba semnelor există semne care pot fi ușor interpretate greșit și că detaliile de execuție sunt esențiale.
Ea explică faptul că poziția mâinii poate schimba complet sensul unui cuvânt, dând și un exemplu pentru a arăta diferențele de interpretare. „Cuvântul cafea poate să semene cu mai multe cuvinte. Dacă învârți două degete e cafea, dacă le lovești e bolnav și dacă duci un pic mâna mai în față e femeie de moravuri ușoară”, explică ea.
Ea subliniază și importanța componentei teoretice, legată de istoria comunității surzilor, despre care spune că este fascinantă. Aceasta amintește de un celebru congres din 1880, care s-a întrunit și a convenit că nu este în regulă ca surzii să vorbească în semne, impunându-le astfel să le citească pe buze celor din jur. În acest context, aduce în discuție și experiența personală a familiei sale și povestește că mama ei până în clasa a 6-a nu a învățat la școala specială în semne și că profesorii le legau mâinile de scaun pentru a nu vorbi la ore.
Iuhaș susține că aceste probleme persistă și în prezent. „Mulți profesori nu știu limba semnelor și se întorc să scrie pe tablă. Doar 1% din copiii cu deficiențe de auz din ultimii 10 ani și-au luat bacalaureatul”, explică ea. În opinia ei, schimbările reale trebuie să vină din zona legislativă și educațională. Aceasta spune că ar trebui să există mai multe legi care să permită autorizarea interpreților, să fie clase mai multe în care să vină copii surzi.
Iuhaș explică și o problemă din sistemul de învățământ special, unde clasele sunt mixte. „Ai și copii cu autism, ai și copii cu handicap locomotor, ai și copii cu surditate sau cu surdocecitate (nici nu vezi, nici nu auzi)”, explică ea.
În cadrul cursului postuniversitar există și un modul dedicat acestui domeniu. „În cadrul acestui curs, avem și un mic modul de surdocecitate în care vine chiar președinta asociației, împreună cu oamenii cu care lucrează, ca să povestească despre provocarea de a ajuta tinerii care au surdocecitate. Te uiți la mulți, nici nu-ți dai seama că nici nu văd, nici nu aud”, concluzionează Iuhaș.
