De ce votează românii din diaspora cu suveraniștii, deși ei susțin local partide care vor să-i expulzeze. Interviu cu politologul Radu Dumitrescu 

Pentru a înțelege de ce românii care muncesc în diverse industrii din spațiul UE sunt atrași de temele partidelor populiste, care sunt temele electorale comune tuturor facțiunilor populiste și cauzele ascensiunii populismului european, Libertatea a realizat un interviu cu Radu Dumitrescu, politolog specializat în problematica populismului. El deține un doctorat în științe politice de la Universitatea București. Dumitrescu este și jurnalist, iar în această calitate a fost nominalizat la European Press Prize, la secțiunea „Opinii” în anul 2019. Este autorul cărții „The Corporate Overlords will be Kind: Campaign Finance, Reprezentation, and Corporate-led Democracy”, publicată la Vernon Press. 

„Poporul pur” și „inamicul”, în discursul suveranist

– Libertatea: De ce AUR/Simion sunt bine primiți/votați de diaspora românească, deși partenerii lor europeni au o agendă antiimigranți? 
– Radu Dumitrescu: Explicația este, în esență ideologică, deși ne-am obișnuit să ponegrim separările de acest fel. Spre deosebire de ideologiile politice mainstream, precum social-democrația, liberalismul sau conservatorismul, populismul vine în diverse forme, și este mereu legat de condițiile țării și timpului în care se manifestă. 

Recomandări

Cazul Caracal. Ultimul dosar al lui Gheorghe Dincă, cercetat pentru distrugere, şi misterul telefonului Luizei, care a funcţionat şi după arestarea criminalului

În Argentina anilor ‘40-60, cuplul populist format din Juan și Evita Peron se adresau celor pe care îi numeau „descamisados” (cei fără tricou, cei săraci) pentru a lua puterea partidelor tradiționale. Nigel Farage se concentrează de decenii să definească Uniunea Europeană ca dăunătoare pentru Marea Britanie, iar Trump s-a poziționat clar contra imigranților ilegali, pe lângă mulți alții. 

Populiștii, spre deosebire de politicienii clasici, au o formulă clară de tip „catch-most-against-one”, dacă putem spune așa. Ei încearcă simultan să adune o coaliție cât mai largă de votanți, dar să și se poziționeze clar împotriva unuia sau a mai multor „inamici” clar identificabili, unui segment din populație. Pentru a putea face asta, ei se folosesc de două mecanisme:

 a) o opoziție binară între „poporul pur” și „inamic,” care concluzionează că doar o parte a poporului reprezintă „adevăratul popor”;

b) refuzul de a accepta legitimitatea democratică și reprezentativă a altor actori politici, mai ales a celor care se află la o distanță mare ideologică de partidul populist. 

AUR prezintă ambele markere fundamentale ale populismului. La nivel de discurs, AUR poate contra orice măsură este adoptată de guvernul proeuropean, invocând motive în esență de dreapta (protejarea întreprinzătorilor) dar și de stânga (susținerea celor din zonele defavorizate ale țării). De asemenea, ei pot prezenta astfel de critici într-un ambalaj naționalist, subliniind atât un inamic clar definit (UE, minoritatea maghiară, minoritățile sexuale), dar și elitele locale. Partidele de centru pur și simplu nu au acest loc de manevră discursivă. 

Recomandări

Bancherii statului: Conducerea CEC, răsfățată cu salarii imense de până la 27.000 de euro. Ce funcționari publici iau bani din participarea în Consiliul de Administrație

Atât în țară, cât și în afară, AUR curtează electoratul, construindu-se prin opoziție cu progresismul, un curent care nu a prins aproape deloc în România, dar foarte mult în vestul Europei, unde diaspora românească s-a stabilit. La fel ca alți populiști, ei leagă progresismul de partidele clasice, cu care foarte puțini români se identifică. 

Același lucru îl fac și alte partide populist europene. La nivel ideatic, AUR și aliații săi extremiști din Europa sunt de aceeași parte, deși ultimii ar prefera cel mai probabil ca imigranții români din țările lor să plece. Asta ar însemna, de fapt, o agendă MAGA în fiecare țară din Europa. 

„A fi contra imigrației este definitoriu pentru partidele populiste din Europa și SUA”

– Au partidele populiste din UE o agendă care vizează direct românii sau imigranții în general? 
– În ciuda unei mari specificități la nivelul fiecărei țări, a fi contra imigrației este definitoriu pentru partidele populiste din Europa și SUA, deși poziții similare au fost adoptate într-o măsură mai mică și de unele partide de centru. În asta, de fapt, constă puterea unui partid populist european, anume abilitatea de a influența legislația foarte mult, chiar și fără a guverna o singură zi, prin influența exercitată asupra celorlalte partide. 

Recomandări

Corespondență din Strasbourg. Ofensiva română contra Ursulei von der Leyen. Cum i-a răspuns șefa Comisiei Europene lui Gheorghe Piperea: „Este rețeta de manual a extremismului”

Cred că putem spune că în mare, imigranții români s-au integrat relativ bine în Europa. Nu putem vorbi de enclavizare sau violențe generalizate. Am văzut episodul Ballymena, unde localnicii s-au răsculat împotriva comunității românești în masă, unde vina a fost distribuită la nivelul unui întreg grup. 

În general însă, românii din afara țării nu sunt în centrul criticilor aduse de politicieni populiști, dar sunt subsumați într-o viziune mai largă despre imigranții „profitori”. Retorica variază în funcție de contextul național, dar de obicei are legătură cu resursele pe care imigranții le acaparează, infracțiunile pe care le comit, și a faptului că nu contribuie la bunul mers al societății. 

Din moment ce trăim concomitent în epoca post-adevărului și a inteligenței artificiale, astfel de idei nu au nevoie de corespondent în lumea reală. Pot fi pur și simplu transmise online, la fel cum este transmis în mediile extremiste ideea că Parisul este de nelocuit din cauza imigranților. În contextul ăsta, românii pot deveni oricând ținta unui lider sau unui partid populist. 

Ceea ce contează mai mult însă este reacția societății respective la un astfel de atac. Am văzut că unele, precum Germania, sunt în general mai rezistente la astfel de încercări. Nici în România nu am văzut critici serioase la prezența contingentului de lucrători străini, dar asta se poate întâmpla la fel de ușor. 

– De ce votează români din SUA cu MAGA, deși această facțiune politică are o agendă antiimigranți? 
– Populismul nu este doar antiimigranți, ci și antielite, antisistem și protradiție, iar de multe ori, oamenii aleg părțile cu care sunt de acord. Românii din diaspora pot fi atrași de retorica conservatoare, naționalistă, religioasă și antiprogresistă a lui Donald Trump și aliaților săi. 

Nu sunt singurii, după cum am văzut la ultimele alegeri, unde actualul președinte american a luat cu două milioane de voturi mai mult ca rivala sa. Mai mult, în 2024 Donald Trump a fost votat de 48% dintre votanții latino-americani, după ce luase 28% din același grup de votanți în 2016, prima oară când a câștigat președinția. Asta s-a întâmplat în ciuda retoricii antiimigrație, în special cea provenind din America Latină. 

De ce s-a întâmplat asta? Din același motiv pentru care 5 milioane de români au votat cu un candidat AUR, deoarece nu mai credeau în establishment, în ceea ce noi numim „sistem”. Mai exista un motiv. Un studiu din 2014 făcut la Universitatea din California ne-a arătat că mulți oameni ar prefera să se electrocuteze singuri, deci să-și facă cu bună știință ceva ce le va aduce durere, decât să se plictisească, fie și pentru 15 minute. Noul poate nu va fi mai bun, dar măcar va fi nou. Așa gândesc mulți votanți AUR sau MAGA. 

– De ce partidele populiste atrag clasa muncitoare? 
– Precum majoritatea lucrurilor complicate, nu există o singură explicație, și în mod sigur nu există una universal valabilă. Sa lăsăm la o parte și explicațiile deja date, lipsa de educație, de educație politică, defazarea ruralului față de urban, și tot așa. Dacă vrem totuși o formulă generală, trebuie să ne uităm la discursul populist. Un element central al discursului populist este identificarea unui „Celălalt”, o figură variabilă, dar omniprezentă: musulmani, romi, imigranți, elite, tehnocrați sau instituții internaționale. 

Acest „dușman” devine centrul gravitațional al identității colective populiste. Astfel, poporul se definește nu prin cine este, ci prin cine nu este. Aceasta este baza, fundația de pe care partidul populist poate exploata percepțiile de marginalizare, vulnerabilitate economică, rasism, sau ură. E simplă, stabilă, dar și flexibilă. Dacă are și un context istoric potrivit, cum ar fi o pandemie, un război, sau o criză majoră, discursul populist astfel creat poate fi țintit mai precis. 

Medicii sunt plătiți de elita mondială, ucrainenii ne păcălesc, străinii ne fură resursele, și așa mai departe, iar totul e facilitat de trădarea/incompetența elitelor locale. Clasa muncitoare, frustrată de lipsa de răspuns din partea partidelor tradiționale – sau nemulțumită de răspunsurile complexe sau vagi – vrea să răstoarne masa, să dea reset sistemului, sau pur și simplu să creeze panică. Ea este și mai vulnerabilă dezinformării de pe social media, deci mai deschisă raționamentelor simpliste populiste. 

Pe de altă parte, trăim deja într-un sistem politic și economic care nu mai ascultă de mult de diviziunile tradiționale din literatura de știință politică, prin care clasa muncitoare e de obicei de stânga și cea înstărită este de dreapta. Acum, dimensiunea economică se estompează, fără a înțelege prin asta că sărăcia sau lăcomia nu mai există. Dar dacă veți întâlni susținători AUR sau ai lui Donald Trump, motivele susținerii oferite nu vor fi de ordin economic – sau dacă vor fi, vor face neapărat referire la un personaj inamic, care fură resurse. 

Câteva diferențe între populismul american și cel european

– Există diferențe între populismul american și cel european? 
– Populismul nu e un fenomen nou. În mediul academic, era deja un subiect de studiu foarte cunoscut încă din 2000, dar momente istorice precum referendumul pentru Brexit din 2014 și primul mandat al lui Donald Trump început în 2016 i-au dat o dimensiune nouă, globală. A încurajat partidele extremiste, dar și votanții să împingă limitele discursive politice normale. 

În America, accentul este adesea pus pe autosuficiență, libertate, și opoziția între „lucrătorii cinstiți” și „profitorii” fie ei imigranți, elite urbane sau asistați social. Pentru mulți republicani, „Washington” este substituibil elitelor, și politicienii aliați lui Trump – dar și înaintea sa, după modelul Sarah Palin – critică în mod recurent guvernul federal. Criticile, bineînțeles, sunt mult mai puține când administrația e republicană. 

În Europa, pe lângă antielitismul clasic, există o focalizare mai accentuată pe Islam, suveranism și resentimentul față de Uniunea Europeană. Totuși, în ambele cazuri, populismul funcționează printr-un mecanism discursiv identic: simplificarea realității prin narațiuni conflictuale, consolidarea unei identități colective prin excluderea unui grup specific, și promisiunea unei restaurări a trecutului glorios. Ambele se întâlnesc în antielitism, de aici și ura născută în pandemie pentru OMS, Anthony Fauci, Bill Gates, Ursula von der Leyen și alții. 

– Este ascensiunea populismului o consecință a eșecurilor de guvernare ale partidelor tradiționale sau e un fenomen natural? 
– Ca regulă generală, politicienii pot exista doar în democrații. Rusia și China, state profund nedemocratice în ciuda numeroaselor alegeri mimate, sunt guvernate și reprezentate de oficiali. Prin comparație, țări precum Statele Unite sau Regatul Unit permit existența politicienilor, cei care reprezintă – prin discurs – opinii divergente asupra unor probleme esențiale. De aici avem diferența între dreapta sau stânga. 

Democrația, așadar, poate exista doar acolo unde discursul politic este neîngrădit. Dar discursul, ca orice unealtă, poate fi folosită și de adversarii democrației, ceea ce se întâmplă ori de câte ori un dictator apare în fața unui microfon. Lucrările Nadiei Urbinati în domeniu sunt de o importanță critică. 

Pentru Urbinati, populismul este doar un mod în care democrația poate fi „desfigurată”, la fel ca ceea ce ea numește „platonismul democratic,” sau soluțiile tehnocratice. Prezența expertului în politică este greșită, potrivit ei, deoarece democrația este „guvernarea prin opinie”, nu prin cunoaștere. Dacă democrația este guvernarea prin opinie, populismul tinde să fie guvernarea printr-o opinie unificată – sau mai degrabă, „majoritară-considerată-ca-unificată”. 

Evident, aceasta intră în coliziune cu trăsături definitorii ale democrației liberale precum constituționalismul, parlamentarismul, pluralismul politic, drepturile minorităților, separația puterilor și reprezentarea. Deși populismul nu ar putea exista în afara democrației, deoarece nu este un regim de sine stătător, nici nu poate prospera într-un sistem democratic fără a-l altera radical – fără a-l desfigura. 

Prin simplificarea, polarizarea și verticalizarea politicii, populismul caută să concentreze puterea într-un mod care depășește limitele democrației liberale, revendicând o unitate hegemonică a poporului, de obicei sub un lider, într-o manieră care nu permite pluralismul. Populismul este „granița extremă a democrației constituționale, dincolo de care regimurile dictatoriale sunt gata să apară”. 

Noutatea populismului actual constă în omniprezența sa. Apelurile la pueblo nu mai sunt limitate la democrațiile fragile ale Americii Latine, ci au pătruns în inima democrației liberale, și anume în Statele Unite, prin Donald Trump, și în Regatul Unit, prin Brexit. Populismul există deci mereu în democrație, dar spațiul său electoral, discursiv, și politic este dat de eșecul centrului politic. 

Foto: partidulaur.ro

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro