Ambasadorul Ovidiu Dranga explică de ce Japonia și Coreea de Sud sunt interesate de Marea Neagră: „Urmăresc un război cu final incert și pot trage concluzii pentru ceea ce s-ar putea întâmpla în Indo-Pacific”

Având în vedere distanța geografică care desparte țara noastră de această regiune, o primă întrebare ar însemna: care este rațiunea pentru care România abordează o astfel de strategie și în ce fel ar ajuta cooperarea cu Japonia și Coreea de Sud interesele de securitate ale României? 

Mai mult, ultimul Concept Strategic al NATO, din 2022, definește China drept o provocare pentru interesele și securitatea Alianței, iar România, ca membru UE cu drept de vot în procesul de stabilire a sancțiunilor UE, a sancționat deja diverse entități chinezești care susțin mașinăria de război a Rusiei. În acest context, de ce România nu are încă, la nivelul politicii externe, o strategie actuală privind relația bilaterală cu China? 

Pentru a înțelege noua dinamică a securității internaționale, Libertatea a realizat un interviu cu Ovidiu Dranga, un diplomat cu multă experiență pe zona de securitate și apărare. 

Dranga a deținut funcția de ambasador al României în Japonia (2021-2024). Anterior, a ocupat funcția de ambasador al României în Republica Polonă (2013-2021), purtător de cuvânt și secretar de stat pentru relații cu Parlamentul și diplomație publică, precum și secretar de stat pentru afaceri globale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe – MAE (2012-2013). Între 2008 și 2012, a fost ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Regatul Belgiei. El a obținut un master în administrație publică la Universitatea Harvard – JFK School of Government (2003-2004).

Rusia, factor de insecuritate și pentru Japonia, și pentru România

– Libertatea: Sunteți un diplomat român, absolvent al Universității Harvard, care a acumulat multă experiență în relațiile bilaterale ale României cu statele din regiunea Asia-Pacific. În acest context incert de securitate, în care SUA doresc să își retragă o parte din trupe din Europa, de ce este important ca România să își consolideze relațiile cu democrațiile din această regiune îndepărtată?
– Ovidiu Dranga: Țin să precizez, de la bun început, că specializarea mea este mai degrabă pe zona de securitate și apărare, cu o semnificativă expertiză NATO, dar admit că am acumulat „experiență asiatică” pe durata mandatului de ambasador la Tokyo.

Cred că România trebuie să fie mai prezentă în această regiune din cel puțin trei motive. 

Primul și cel mai important este că, după încheierea „uceniciei” în NATO și UE, țara noastră trebuie și poate să-și crească „greutatea specifică” în ambele organizații, practicând așa-numita „diversificare strategică” și consolidându-și portofoliul de relații și cunoaștere în spații geopolitice complicate. În opinia mea, competiția viitorului este pentru relevanță și, în acest context, obiectivele României ar trebui să fie foarte pragmatice: contribuția la conturarea politicilor europene și euroatlantice față de aceste zone și multiplicarea surselor de sprijin financiar și/sau a oportunităților de cooperare economică și tehnologică, inclusiv pe zona de apărare, prin fructificarea superioară a interacțiunii cu parteneri compatibili din punctul de vedere al valorilor și intereselor (like-minded). 

Nu poți fi influent sau relevant în NATO și UE, care nu sunt organizații de caritate, dacă nu ești înzestrat să înțelegi, să afli sau să influențezi ce se petrece în alte spații și, la o adică, pregătit să te manifești acolo (diplomatic, politic sau economic, chiar și militar), dacă asta îți aduce dividende. În acest mod poți să-ți urmărești propriile priorități cu șanse mai mari de reușită, respectiv prin tranzacționarea inteligentă la masa negocierilor intracomunitare ori intra-aliate a informațiilor, evaluărilor și contactelor acumulate la nivel extracomunitar sau global. 

Un exemplu: Ambasada României în Japonia este punct de contact NATO la Tokyo (și) pentru că, la inițiativa mea, România a coorganizat, împreună cu Delegația SUA la NATO, prima vizită a unor membri ai North Atlantic Council, organismul decizional al Alianței, în Țara Soarelui Răsare, în 2023.

Al doilea motiv este că Europa Centrală și Indo-Pacific sunt interdependente, actori-cheie din cele două spații aparținând aceluiași conglomerat geopolitic, pentru că au sensibilități comune. E ușor de demonstrat că, în principiu, ce se întâmplă de-a lungul flancului estic al NATO/UE este relevant pentru evoluția situației din Asia de Sud-Est și invers, deoarece adversarii și competitorii noștri sunt, până la un punct, aceiași. De exemplu, Rusia exercită cam același tip de presiune geopolitică asupra Japoniei ca și asupra statelor din estul Europei, doar că metodele sau instrumentele diferă. Acest lucru apropie Bucureștiul sau Varșovia de Tokyo în mod natural. 

Al treilea motiv este că România beneficiază de o bună reputație în materie de politică externă – chiar dacă trăim încă din acumulări și amintiri. Reușind să gestioneze matur situația de la granița noastră estică și coagulând ințiative cum ar fi Formatul București (B9), România s-a profilat ca actor de neocolit în ecuația regională de securitate, ceea ce a atras atenția partenerilor asiatici. Aceștia ne privesc ca pe un interlocutor destul de ascultat și chiar influent la Bruxelles și în alte capitale europene, unde s-ar putea ca, inclusiv prin intermediul și/sau cu contribuția României, interesele lor să fie mai bine servite. 

– De ce doresc Japonia și Coreea de Sud să fie prezente în regiunea Mării Negre? Cum ar putea România îmbunătăți cooperarea cu aceste democrații asiatice?
– Japonia este a patra putere economică a lumii, cu o imensă influență globală, pe care o exercită cu precizie și perseverență, prin utilizarea unui arsenal bogat/sofisticat de instrumente financiare, politice și diplomatice. Performanțele economice și tehnologice ale Japoniei nu au nevoie de nicio prezentare, după cum nu e nevoie să insist asupra prestigiului și reputației sale în materie de artă, cultură și civilizație. 

În contextul unei politici externe mai bine adaptată imperativelor contextului geopolitic actual, Japonia a redescoperit valoarea și potențialul Europei Centrale și de Est, sesizând importanța strategică a regiunii, cu mult înaintea declanșării agresiunii brutale a Rusiei asupra Ucrainei. Pentru firmele japoneze, zona, unde există peste 100 de milioane de consumatori, este atractivă pentru că 1) ritmul de dezvoltare al acesteia este accelerat, deci există piață pentru noi afaceri, 2) toate statele situate între Marea Baltică și Marea Neagră sunt membre UE și NATO, ceea ce le transformă în destinații sigure și profitabile pentru investiții strategice (energie, infrastructură, înaltă tehnologie etc.) și 3) se află la intersecția marilor coridoare de transport și aprovizionare ale Eurasiei, cu perspectiva de a deveni centrul de greutate al Europei continentale, nu doar din punct de vedere logistic. Cam aceleași considerente sunt valabile și în cazul Coreei de Sud.

Cu trimitere directă la Marea Neagră, explicația e mai ușor de formulat. Japonia și Coreea de Sud sunt, ca și România, state de prima linie (frontline states), iar Marea Neagră, ca și Marea Chinei de Sud, prezintă configurația și caracteristicile unei zone de conflict sau măcar ale unui perimetru în care competiția dintre marile puteri poate îmbrăca forme violente. A fi prezent în Marea Neagră acum îți conferă avantajul de a urmări un război cu final incert și de a trage concluzii utile pentru ceea ce s-ar putea întâmpla mai târziu în Indo-Pacific. Precedentele periculoase ce s-ar putea crea în zona extinsă a Mării Negre, dacă pacea în Ucraina se va încheia cu încălcarea principiilor fundamentale ale ordinii mondiale bazate pe reguli, pot servi drept lecții pentru Asia de Sud-Est. 

Dezvoltarea accelerată a relațiilor noastre cu ambele state este în plină desfășurare. România are de mult timp un parteneriat strategic cu Seulul și a încheiat un acord similar cu Japonia, pe durata mandatului meu la Tokyo, acum doi ani. Ambele sunt în curs de implementare și produc deja rezultate. 

Spre exemplificare, cu Coreea de Sud sunt discuții avansate privind proiecte de înzestrare militară. În ce privește Japonia, dinamica relației este spectaculoasă. Am lansat forumul bilateral al inovării, ajuns la a treia ediție, și cel al energiei, aflat la runda a doua. Cooperarea în domeniul înaltei tehnologii are o expresie concretă, prin începerea construcției Centrului pentru Optica de Mare Putere (COMP) pe platforma ELI-NP de la Măgurele, cu contribuția Okamoto Optics și a Universității din Osaka. Mai mult, firme japoneze și-au exprimat intenția de a continua participarea la marile proiecte de infrastructură și la cele din domeniul energiei, cum ar fi hidrocentrala prin pompare de la Tarnița și proiectul SMR de la Doicești. Și lista ar putea continua. 

În aceste condiții, văd ca oportună organizarea vizitei noului prim-ministru nipon la București, anul viitor, pentru a da un impuls acestei colaborări, fixându-i alte orizonturi și un nivel superior de ambiție. 

„Australia își redescoperă valoarea și utilitatea în pragul marilor schimbări geopolitice” 

– Continuând această temă, puteți explica de ce dorește Australia să fie prezentă la Marea Neagră și care ar putea fi viitoarele domenii de cooperare între România și Australia?
– Cunosc mai puține lucruri despre politica externă a Australiei, dar pot formula câteva aprecieri generale. Australia este membră QUAD, alături de Japonia, India și Statele Unite, s-a alăturat UK și SUA în gruparea AUKUS și face parte din așa-numitul AP4, grup de parteneri asiatici ai NATO, care mai cuprinde Japonia, Coreea de Sud și Noua Zeelandă. Ca și alte state din regiune, Australia își redescoperă valoarea și utilitatea în pragul marilor schimbări geopolitice pentru care întreaga lume pare a se pregăti. Nu e întâmplător că intenționează să-și doteze forțele navale cu submarine nucleare (în cooperare cu Marea Britanie) sau că urmărește cu maximă preocupare/atenție mișcările Chinei. 

Prin urmare, pot doar presupune că intenția Australiei de a fi (mai) prezentă la Marea Neagră – despre care mărturisesc că nu am cunoștință – ar putea fi pusă în legătură cu aceasta nouă postură internațională asumată de autoritățile de la Canberra, mai activă și mai implicată în rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă familia occidentală.

„Cum va arăta configurația reală de putere la nivel global peste 5-10 ani nimeni nu poate anticipa”

– România respectă principiul One China Policy, drept urmare nu recunoaște Taiwan ca stat suveran. Totuși, între UE și Taiwan există multe paliere de cooperare economică, iar Taiwan investește economic în numeroase state UE. De ce este România atât de reticentă în relația economică cu Taiwan? Credeți că ar trebui ca statul român să încurajeze o politică de deschidere economică cu această insulă, care a început să relocheze afacerile strategice privind semiconductorii în UE, un domeniu de interes major pentru americani?
– Reflexul diplomatului care încă sunt – deși m-am suspendat pentru un an din MAE – îmi dictează să abordez tema cu maximă precauție. Același reflex, dublat de experiența acumulată în aproape 35 de ani de activitate în domeniul relațiilor internaționale ca practician, mă îndeamnă, totodată, să-mi asum o doză de pragmatism.

Acestea fiind spuse, am câteva observații.

În primul rând, politica externă în general, deci și politica externă a României se ghidează după interese și se fundamentează pe calcule. Aceste interese au fost bine servite de politica „O singură Chină” și nu văd de ce acest lucru ar trebui să se schimbe acum. România a dezvoltat și menținut, cu tact și inteligență, de-a lungul a peste 60 de ani, relații excelente cu Beijingul, ceea ce a produs dividende strategice Bucureștiului în diferite etape istorice. Să nu uităm că România a fost folosită drept canal de comunicare diplomatică între Washington și Beijing în timpul administrației Nixon, această postură plasându-ne într-o categorie superioară din perspectiva ambelor părți.

În al doilea rând, lumea s-a schimbat și, odată cu ea, s-a modificat definiția puterii. China este a doua economie a planetei și o forță militară redutabilă, cu ambiții certe de a deveni lider mondial nu doar în domeniile energiei și înaltei tehnologii. La rândul ei, România a făcut opțiuni ireversibile pentru familia de care ne leagă nu doar interese, ci și valori care stau la baza identității noastre ca stat modern, înscris pe o traiectorie de dezvoltare, modernizare și progres fără precedent. Structurile internaționale din care facem parte au adoptat poziții referitoare la China, cu contribuția și acordul României. Câte din ideile sau interesele Bucureștiului s-au regăsit în forma finală a acestor documente este o altă discuție. 

De exemplu, ultimul Concept Strategic al NATO, din 2022, definește China drept o provocare pentru interesele și securitatea Alianței. Pentru UE, China rămâne un partener comercial de prim rang, chiar dacă se conștientizează că există riscuri pe linia securității economice, asociate costurilor tot mai ridicate ale interdependențelor.

În al treilea rând, viitorul este plin de incertitudini. Marile puteri discută tot mai des direct, fără intermediari, fără martori și fără menajamente, lăsând să se înțeleagă, așa cum presa internațională consemnează, că „integritatea teritorială și justiția morală ar putea fi sacrificate pe altarul stabilității geopolitice”. Nesiguranța strategică și un soi de nemulțumire generalizată sunt teme de maximă actualitate. 

Cum va arăta configurația reală de putere la nivel global peste 5-10 ani nimeni nu poate anticipa. Actuala ordine mondială, despre care unii cred că se apropie de final, este contestată, în grade și modalități diferite, de multe state. Nu-mi dau seama dacă actuala conducere a Chinei este confortabilă cu actuala alcătuire a sistemului internațional, deși acesta, cu toate imperfecțiunile sale, a permis dezvoltarea exponențială a țării și ieșirea din sărăcie a sute de milioane de oameni, pe parcursul unei singure generații. 

Pe de altă parte, acum, provocarea fundamentală pentru statele mici și mijlocii ca România este, în primul rând, aceea de a-și asigura relevanța strategică în condițiile unei instabilități sistemice, prin includerea în marile lanțuri globale de aprovizionare și producție.

Pe acest fond, subiectul Taiwan ar trebui abordat în cheia echilibrului dintre avantaje și dezavantaje, în ce privește interesele și obiectivele pe termen lung ale României, care nu va deveni prea curând o putere globală în materie de semiconductori, așa cum Taiwanul este de ceva timp. Eu cred că indispensabilitatea strategică a țării noastre ar trebui căutată în alte domenii, cum ar fi optica de mare putere – care are multiple aplicații cu dublă utilizare, inclusiv în domeniul fuziunii nucleare -, prin valorificarea laserului de la Măgurele (ELI-NP), cel mai puternic din lume, pe platforma căruia se construiește o facilitate de producție pentru lentile speciale, cu sprijin japonez. 

Ca să vă răspund mai direct la întrebare, cred că e vorba nu atât de reticență, cât de un calcul rece costuri-beneficii, atunci când se pune problema unei politici de deschidere economică cu această insulă. În opinia mea, n-ar trebui să existe subiecte tabu și toate opțiunile trebuie să rămână pe masă, cel puțin la nivel de dezbatere matură și responsabilă.    

Cum ar trebui România să se poziționeze față de China

– Ce ar însemna o relație bilaterală modernă între România și China? De ce MAE nu are o strategie coerentă asupra acestei mari puteri globale?
– Plec, din nou, de la realități. China este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și, potrivit datelor oficiale, va ajunge să asigure 45% din producția industrială a lumii până la sfârșitul acestui deceniu. În plus, obiectivul autorităților de la Beijing este transformarea Chinei într-un lider tehnologic mondial, firmele chineze de anvergură națională urmând să devină, cu sprijin guvernamental masiv, care include investiții în infrastructură și în forța de muncă, companii cu adevărat globale. 

China este deja prezentă în Europa Centrală și de Est. Zilele trecute, citeam undeva că unul dintre marii constructori auto din China caută locație pentru o nouă fabrică în Europa și că oficialii companiei iau serios în calcul România pentru un viitor amplasament. Pe de altă parte, apar evaluări conform cărora o nouă ordine mondială tripolară (SUA-China-Rusia) este în curs de constituire, excluzând Europa, care, „rămasă în umbra puterii americane, ar fi pierdut contactul cu realitatea modestă a adevăratei sale condiții”, cum observa cineva.

Nu știu dacă aceste planuri, tendințe sau teorii vor fi confirmate de viață, dar ele trebuie luate în calcul atunci când se va pune problema redactării strategiei de care vorbiți. 

După părerea mea, punctul de plecare este setul de interese românești referitoare la China. Apoi, devine necesară stabilirea câtorva ipoteze de planificare politică, pe baza cărora se pot creiona scenarii anticipative de acțiune și poziționare în relația cu Beijingul, care să includă obiective, priorități și resurse. Nici eu nu-mi explic de ce un astfel de document nu există (de fapt, poate există, dar e foarte secret…), așa cum nu-mi explic de ce România nu are o strategie referitoare la Marea Neagră și/sau la Asia de Sud-Est, dar are o strategie referitoare la Africa… 

În aceste condiții, cred că o relație „modernă” cu China trebuie să se bazeze pe principii. În opinia mea, apelul la valori și aspirații nu va produce efecte în relația bilaterală. Ea trebuie creionată/structurată în spiritul „realpolitik”, ceea ce presupune, printre altele, reluarea dialogului și interacțiunii la nivel înalt. 

Desigur, înainte de acest pas, ar fi, poate, necesară o dezbatere serioasă în societate, unde circulă narative contradictorii. Pot înțelege că subiectul China a devenit incomod după diferitele scandaluri care au implicat o firmă chineză controversată dar foarte activă/populară pe Internet. Ce nu înțeleg însă este de ce ne ferim să discutăm despre asta, pornind, în mod evident, de la cine suntem, cărui sistem de alianțe și parteneriate îi aparținem etc. 

Eu cred că nu ne permitem să ne prefacem că subiectul nu există, sperând că, ignorându-l, va dispărea de la sine. Dacă instituțiile statului îl ocolesc, inclusiv în dezbaterea publică, sau nu-l explică suficient, el va fi „capturat”, cel puțin mediatic, de personaje „cu agendă”, controversate sau fără expertiză. În aceste condiții, cine are de pierdut este publicul, care va rămâne cu percepții greșite sau, în cel mai bun caz, cu jumătăți de adevăr despre relația României cu una dintre marile puteri ale planetei.

Sunt disponibili, cred, să-și împărtășească din propria experiență foști ambasadori ai României în China sau cercetători în domeniul relațiilor internaționale. Mulți dintre ei au deținut și funcții importante în sistemul diplomatic al UE sau în diferite think-tank-uri occidentale. Expertiza lor ar fi utilă, dar nimeni nu le cere părerea. Păcat!

Eu sunt, totuși, optimist și sper că vom ști să navigăm, cu inteligență și îndrăzneală, într-o lume din ce în ce mai complexă, a cărei administrare presupune, obligatoriu, oameni educați, adecvați funcției, competenți și credibili, în toate posturile-cheie ale administrației publice. Altminteri, vremurile grele care ne așteaptă ne vor găsi tot mai dezbinați, tot mai dezorientați și tot mai vulnerabili.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.