Dr. Florin Soare, istoricul care a semnalat ororile petrecute în căminul pentru copii irecuperabili de la Moreni-Țuicani: „Era locul unde se putea muri fără să răspundă cineva”

Denunțul a fost depus la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și vizează săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase, prin organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane și degradante aplicate minorilor internați în căminul de la Moreni-Țuicani, instituție a statului român.

Este cel de-al patrulea denunț penal depus de IICCMER care vizează atrocitățile săvârșite în orfelinatele românești în perioada comunistă, dar și în primii ani care au urmat Revoluției din 1989. 

Plângerile penale anterioare, soluționate cu clasare

Prima plângere penală a fost depusă în 2017 pentru căminele-spital Cighid, județul Bihor, Sighetu Marmației, județul Maramureș și Păstrăveni, în județul Neamț. A doua plângere a fost depusă un an mai târziu, în 2018, pentru spitalul de neuropsihiatrie infantilă de la Siret. În 2023, în decembrie, a fost depusă plângerea pentru căminul-spital de la Plătărești, județul Călărași. În cazul primelor două plângeri, din 2017 și 2018, dosarele au fost închise de Parchet cu soluție de clasare. În cazul anchetei de la Plătărești se așteaptă încă o soluție.

Centrul, situat pe dealul Ţuicani, la marginea pădurii din Moreni, a funcționat inițial ca spital chirurgical și preventoriu TBC pentru copii, fiind transformat ulterior în centru pentru copii neuropsihici și, în final, în centru pentru „deficienți nerecuperabili”. 

„În perioada 1970-1997, instituția a devenit un loc de exterminare al minorilor, cu rate de mortalitate ce au depășit frecvent 70% din internări, în special în anii 1985-1989. Datele indică faptul că peste jumătate dintre copiii internați de la leagănele din Arad și Satu Mare au decedat în centrul de la Moreni, în condiții agravante precum malnutriția, bronhopneumoniile și condițiile de trai degradante. 

În perioada 1985-1989, din cei 134 de copii transferați de la leagănele din Arad, 75% și-au pierdut viața, majoritatea în primele luni de internare, din cauza malnutriției grave și a lipsei asistenței medicale. Rezultatele anchetei relevă o situație de o gravitate extremă, în care tratamentele neomenoase și condițiile inumane au fost aplicate sistematic, conducând la moartea a sute de copii și la suferințe permanente pentru supraviețuitori. 

În plus, ancheta a identificat persoanele responsabile pentru aceste crime, implicate în organizarea și gestionarea regimului inuman aplicat în centru”, se arată într-un comunicat de presă al IICCMER. 

Dr. Florin Soare, istoric și expert în cadrul IICCMER, coordonator al investigațiilor care au vizat ororile petrecute în căminele dedicate copiilor etichetați drept „irecuperabili”, a acordat un interviu ziarului Libertatea, în care dezvăluie ororile din acest „centru medical”. 

„Copiii mureau la foarte, foarte scurt timp din momentul în care erau aduși la Țuicani”

Libertatea: Cum ați ajuns să cercetați faptele inumane care s-au petrecut, în perioada regimului comunist, în căminele-spital rezervate copiilor cu grave probleme de sănătate? 
Florin Soare: La mine s-au legat cumva lucrurile. Eu sunt istoric de profesie și de la licență până la doctorat am avut ca temă politica demografică a regimului Ceaușescu. Tot ce s-a întâmplat din 1966 și până în 1989. Inevitabil un capitol consistent al tezei a fost legat de aceste consecințe ale politicii demografice, or, căminele-spital, abandonul au fost consecințe ale acestei politici demografice.

– Citind informațiile publice despre cazul Țuicani, prima întrebare la care nu am găsit un răspuns a fost legată de numărul foarte mare de copii, de ordinul sutelor, aduși în județul Dâmbovița, din Arad și Satu Mare. Ați identificat motivul pentru care se făcea acest efort? 
– În primul rând nu este o situație comună pentru niciun alt cămin pe care l-am investigat până în momentul de față. De obicei, erau aduși copii de pe raza localităților învecinate, de regulă din județ sau județele limitrofe. În momentul de față nu am niciun fel de explicație directă pentru care s-a întâmplat lucrul acesta. E vorba doar despre o perioadă cumva destul de clar definită temporal, mă refer la 1987, 1988, 1989 și chiar 1990.  

Mai cu seamă în perioada 1987 și 1988 am găsit loturi de copii aduse de la Arad și Satu Mare, dar sunt și copii aduși din zone la fel de îndepărtate, de la Brăila, spre exemplu. Era vorba despre copii de trei, patru ani aduși direct din leagănele de acolo, deși în acele județe de unde erau aduși la Moreni-Țuicani erau astfel de cămine-spital. Acești copii mureau la foarte, foarte scurt timp din momentul în care erau aduși, se întâmpla să moară și la câteva zile de la sosire. 

Acum nu pot pune neapărat bază pe ce mai spuneau foști angajați – foarte puțin am reușit să stau de vorbă, pentru că, în general, nu vor să vorbească – îmi spuneau că de multe ori îi aduceau deja morți cu salvarea, dar acest lucru eu nu l-am identificat. Într-adevăr, au fost foarte puține cazuri unde s-a murit într-o zi, două din momentul aducerii, dar în rest mureau în prima lună cei mai mulți. Mă refer strict la loturile acestea de la Arad și Satu Mare.

– Nu te poți gândi la altceva decât că acest cămin de la Moreni-Țuicani avea un specific anume, dedicat copiilor cărora chiar nu li se mai acorda nicio șansă.
–  Ca explicație pe care o pot da în momentul de față, mă gândesc că… pun asta cumva în legătură și cu ceea ce mi-a spus la un moment dat fosta directoare de la Cighid (n.r. – cămin pentru copii orfani din județul Bihor ). Inițial mi-a spus că acolo nu s-a murit, că lucrurile mergeau cât se poate de bine. Și i-am prezentat dovezile, aveam acte din care reieșea că au murit 163 de copii la Cighid. 

Atunci mi-a zis un lucru care pe mine m-a șocat și am stat foarte mult să mă gândesc la asta. Mi-a spus că Cighid era locul unde se putea muri fără să răspundă cineva. Mă gândesc că asta era cumva situația tuturor căminelor-spital. În momentul în care cei de la comisiile de diagnostic și triaj făceau recomandarea pentru un copil să meargă către un cămin-spital, ei știau practic că îl condamnă la moarte. Se știau și condițiile din aceste cămine. 

Dar în momentul în care tu declari că un copil are o afecțiune cronică nerecuperabilă, îl definești ca nerecuperabil, atunci moartea acelui copil survine, cumva te aștepți să moară și nu mai există caracterul de moarte suspectă a unui copil. Cumva se prezuma că moartea a venit natural. Mă gândesc că aceste locuri erau clar construite pentru a fi spații unde, așa cum spunea directoarea, se putea muri fără să răspundă cineva. 

Pentru că la moartea unui copil nu se făcea autopsie, nu se făcea niciun fel de anchetă. Pur și simplu venea medicul centrului, completa certificatul constatator al decesului, apoi se duceau la primărie pentru a se elibera actul de deces, eventual se trimitea o telegramă familiei prin care li se transmitea că acel copil a murit în căminul-spital.

– Copiii internați în aceste cămine-spital aveau familii cunoscute?
– Majoritatea copiilor internați aveau familii cunoscute și familiile respective plăteau o taxă pentru întreținerea copilului în acel cămin. Dacă erau angajați, se reținea un anumit procent din salariu. Erau sume care variau în funcție de venitul familiei. Dacă era vorba de o mamă singură și dacă era vorba de părinți divorțați, plăteau ambii și se împărțea suma. Sumele erau cuprinse între 50 și 100 de lei, dar am găsit chiar 500, 600 de lei pe lună, ceea ce era o sumă considerabilă, dacă ne gândim la veniturile de atunci.

Procedura legală prin care copiii ajungeau în căminele-spital

– Dar de ce ajungeau acești copii în căminele-spital? Atât de mulți într-un timp atât de scurt? Sute pe an. Familiile nu-și puteau crește copilul cu handicap acasă? Cine lua această decizie?
– Este un punct foarte sensibil. Inclusiv în literatura de specialitate se spunea că familia trebuie degrevată de povara creșterii unui copil cu dizabilități. Spuneau ei din două motive. Unu: pentru că părinții trebuiau să se întoarcă mai repede în producție, să nu fie afectată producția de concedii medicale etc. și doi, se spunea că părinții trebuie să contribuie în continuare la politica demografică. 

Oricât de cinic ar părea, se întâmpla în foarte multe situații ca o decizie asupra copilului să fi fost luată de această comisie de ocrotire a minorilor fără ca părintele să se poată opune. Deciziile erau executorii. Părintele se putea adresa în instanță, dacă voia să-și recupereze copilul, dar vorbim în principal de familii cu posibilități materiale reduse, de familii dezorganizate, de familii cu probleme de sănătate, cu alcoolism. 

Absolut în toate aceste cazuri de copii cu probleme se făcea o anchetă socială. În urma anchetei sociale se constata că familia nu are condițiile, posibilitățile de îngrijire optime pentru copil și în teorie se spunea că statul este cel mai bun ocrotitor al intereselor minorului și pur și simplu se termina aici. 

Practic, se proceda în felul următor: se făcea o evaluare din partea medicului, se constata că acel copil are o deficiență severă, iar medicul venea cu soluția aceasta, internarea în căminul-spital. Or, familia, dându-și seama că nu are cum să îngrijească copilul, asta ar fi presupus să-ți dedici viața copilului, poate că și la nivel de mentalitate, lucrurile stăteau mult diferit față de ce se întâmplă astăzi, cred că accepta mai ușor ideea de a-și lăsa un copil în grija statului decât este astăzi. 

Ca efect direct al politicii demografice avem o cifră absolut uriașă a abandonurilor de copii, după apariția primelor generații de „decreței”. Una dintre marile probleme la momentul 1966, 1967, când au apărut primele generații de „decreței”, a fost că sistemul nu era pregătit să preia numărul acesta de copii foarte mare veniți pe lume. Nu existau medici, nu existau incubatoare, nu exista nimic pentru o generație dublă. 

În 1967, natalitatea se dublează. Ai un număr dublu de copii născuți într-un an și atunci nu aveai personal specializat pentru așa ceva. Evident că foarte multe probleme se produceau în timpul nașterii, cu traumatisme cranio-cerebrale, tot felul de manevre executate greșit, copii născuți perfect normali, dar care căpătau o deficiență imediat după naștere.

– Spuneați că părinții plăteau pentru copiii preluați de statul „ocrotitor”. Banii colectați din aceste taxe plătite de părinți ajungeau la cămine?
– Aceste cămine, până la începutul anilor ’70, funcționau în subordinea Ministerului Sănătății. Doar că, și asta vă poate spune foarte mult și despre caracterul lor și cum au fost gândite, pentru a disipa răspunderea pentru ceea ce se întâmpla acolo, au fost rupte de Ministerul Sănătății. 

Ulterior țineau de Ministerul Muncii, dar erau în subordinea consiliilor populare județene și a unei structuri din aceste consilii, care erau direcțiile de muncă și asistență socială. Aceste direcții asigurau finanțarea. Pe de altă parte, medicii-directori și personalul medical erau dirijați prin direcțiile de asistență medicală care funcționau în cadrul Ministerului Sănătății, apoi infirmierele erau remunerate de consiliile populare. Era un fel de împărțire a responsabilității pentru ca în cele din urmă să nu aibă o singură subordonare.

Subfinanțarea statului, peticită cu autofinanțarea instituțiilor

– Ați identificat acte contabile din care să reiasă că aceste centre erau finanțate real așa cum scria în documente. Primeau în realitate banii alocați? Înțeleg că și aici ar fi fost o mare problemă. 
– Căminele acestea spital erau mult subfinanțate. Spre sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, regimul a venit cu mirobolanta idee de autogestiune, autofinanțare și atunci la cămine de copii se introdusese acest principiu al autofinanțării. Autofinanțarea asta venea, pe de-o parte, din acele contribuții pe care le plăteau părinții copiilor. Banii aceștia se duceau la cămine, sumele chiar erau reținute și apăreau în evidențele contabile ale căminului, nu se duceau la consiliile populare județene. În al doilea rând, căminele erau obligate să țină gospodărie proprie. Ele trebuiau să cultive terenurile pe care le aveau la dispoziție, să crească porci, găini, tot felul de animale care să acopere o bună parte din nevoile de alimente ale căminului.

– În anii ’80, câți angajați erau la Moreni-Țuicani. Puteau face față numărului atât de mare de copii cu afecțiuni grave, să îngrijească și animalele, să sape și în grădină?
– Nu, cu siguranță, personalul era mult, mult sub normă. Întotdeauna a fost așa. Aproape că nu am identificat o perioadă în istoria căminului în care angajații să fie exact cât prevedea norma, dar lucrul acesta se acutizează cel puțin în a doua jumătate a anilor ’80, când se ajunge la situația în care una sau două infirmiere trebuiau să aibă grijă de o secție de 60, 70, 80 de copii. 

Plus că am identificat documente în arhiva centrului care arătau că se întâmpla foarte des ca una dintre infirmiere să lipsească într-o zi și atunci o singură infirmieră trebuia să se ocupe de alimentație, de baie… Impropriu spus se ocupa. Erau clar lucruri care trebuiau făcute, dar este la fel de clar că nu se făceau. Era o practică apropo de cum erau îngrijiți acei copii. 

Majoritatea celor de vârste mai mici erau alimentați la biberon. Erau copii care până la vârsta de cinci, șase ani nu aveau dezvoltată masticația, ei nu mâncaseră niciodată hrană solidă. Atunci erau alimentați la biberon cu un fel de surogat de lapte, cu terciuri, mucilagiu de orez, ceva ce nu trebuia mestecat, ci pur și simplu înghițit. Era o practică, și asta am regăsit-o în documente, ca parte dintre copiii mai mari să-i alimenteze pe cei mai mici, pentru că altfel era imposibil.

– Asta înseamnă că acei copii mai mari puși să îngrijească de cei mici nu erau într-atât de irecuperabili? 
– Da, se pune problema dacă acei copii erau realmente bolnavi, dacă diagnosticele scrise în actele medicale, puse de cei care îi trimiteau la astfel de centre, erau corecte, reale. Cel puțin după 1990 au fost medici din afară, veniți cu misiuni umanitare, care i-au evaluat pe acei copii și au spus că nu au văzut în viața lor copii cu astfel de diagnostice, cu afecțiuni neuropsihice care să se recupereze atât de repede, care să învețe atât de repede. 

Ceea ce demonstrează nu numai că au fost evaluați greșit, dar erau copii care nu au avut posibilitatea unei dezvoltări normale. Totul pornește de la acele leagăne în care erau internați până la vârsta de trei ani. Erau copii sănătoși, ținuți la comun cu copii bolnavi. Vă dați seama ce presupun creșterea și îngrijirea unui copil mai ales în perioada aceasta critică. Lor nu li se arăta afecțiune, nu erau învățați să meargă, să vorbească, erau ținuți împreună cu copii care aveau realmente deficiențe. 

În momentul în care împlineau vârsta de trei ani și li se făcea acea evaluare asupra dezvoltării neuro- psihomotorii erau catalogați ca deficienți, deși ei, în mod normal, cu o îngrijire adecvată, erau recuperabili. Și atunci, o uriașă problemă și o responsabilitate foarte mare le au cei care puneau aceste diagnostice. Mă refer la medicii care făceau parte din acele comisii de diagnostic și triaj, iar mai apoi din comisiile de ocrotire a minorilor.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

– Cine făcea parte din aceste comisii care decideau soarta copiilor? Care era procedura?
– N-aș ști să spun cum funcționau exact aceste comisii. Cert este că erau reprezentanți ai Consiliului Popular Județean plus medicul. Dar, în general, recomandarea dată de medic era și decizia luată de comisie. Poate ar trebui să spun puțin și despre traseul acesta. Spuneam mai devreme că la împlinirea vârstei de trei ani, la nivelul policlinicilor județene existau aceste comisii de diagnostic și triaj al minorilor cu afecțiuni neuropsihice. 

La vârsta de trei ani, copiii din leagăne erau evaluați de această comisie: afecțiune nerecuperabilă, recomandare de transfer la cămin-spital pentru nerecuperabili. În baza acestei evaluări se ajungea la comisia de ocrotire a minorilor, iar la această comisie se lua practic decizia, dar nu știu exact cum funcționa. E posibil ca decizia finală să fi fost luată de doar câțiva oameni. Nici nu cred că are prea mare importanță, pentru că, până la urmă, medicul era cel care lua, în fapt, decizia trimiterii copilului către un cămin-spital.

„Am prezentat procurorului lista personalului care a deservit centrul”

– Ați identificat 80 de persoane, pe care le considerați responsabile pentru atrocitățile din leagănul de la Moreni-Țuicani.
– E mult spus. Nu le considerăm noi responsabile. Noi am prezentat faptele în denunț și am pus în aceste documente numele persoanelor angajate, cu fișa postului. Nu le considerăm noi responsabile, ci pur și simplu i-am prezentat procurorului lista personalului care a deservit centrul. Noi nu avem posibilitatea de a identifica dacă persoanele indicate de noi mai sunt în viață. Înainte mai scriam la Evidența Populației până în momentul în care ne-au spus că nu avem dreptul să solicităm astfel de informații.

– Deci la Parchet există acum doar o listă cu numele angajaților, fără alte date care ar putea duce la identificarea lor?
– Acum, procurorii au cu totul alte posibilități decât avem noi, istoricii.

– Ca să ajungi director în perioada aceea trebuia să fi avut cam 40 de ani. Adunând timpul care s-a scurs până acum, deducem că directorii ar avea o vârstă venerabilă în prezent.
– Da și nu. Un exemplu îl pot da legat de fosta directoare de la Cighid, care a fost trimisă acolo imediat după ce a terminat rezidențiatul, adică era foarte tânără. Un lucru care este destul de interesant de precizat aici, în general, centrele acestea erau ocolite și atunci se putea ajunge ca personal medical în aceste cămine mai degrabă ca o formă de sancțiune. 

Am găsit un caz al unei asistente medicale care a fost condamnată, dar a ajuns la căminul din Moreni-Țuicani să execute pedeapsa la locul de muncă. A fost trimisă la căminul-spital Moreni și acolo nu a avut cel mai bun comportament față de copii. Am găsit documente în care se vorbește că maltrata cu cruzime copiii, că este aproape în permanență în stare de ebrietate. Sunt multe, multe astfel de exemple.

– Deci ați identificat și cazuri care fac referire la violențe față de copii, dincolo de faptul că erau ținuți în frig, mizerie și nemâncați. Sunt multe astfel de situații?
– Lunar sau măcar trimestrial existau acele consilii ale oamenilor muncii. Ca principiu, toate unitățile socialiste erau conduse de consiliul oamenilor muncii, un fel de răspundere colectivă, chiar dacă medicul director era cel care conducea, în fapt, centrul, el, teoretic, toate deciziile le lua împreună cu acest consiliu. Și atunci, periodic existau ședințe în care se aduceau în dezbatere diverse probleme legate de funcționarea centrului. Am găsit în acele procese-verbale astfel de situații în care erau dezbătute în cadrul ședințelor situații de violență asupra copiilor.

– Erau luate și măsuri, sancțiuni sau totul se oprea la raportarea lor?
– Da, existau și sancțiuni pe care le-am identificat, dar ele mergeau până la mustrări, avertismente, cel mult o diminuare a salariului cu un anumit procent, dar asta pentru situații foarte grave. Spre exemplu, stare de ebrietate urmată de opărirea unui minor care a și murit. 

„La Moreni-Țuicani nu am reușit să identific supraviețuitori”

– Câți ani aveți?
– 41 de ani.

– Nu v-a fost greu să studiați în detaliu toate aceste atrocități ale căror victime au fost copii nevinovați?
– Încerc cumva să am un fel de blocaj când studiez. Pur și simplu încerc să fac un gen de muncă de arheolog fără să mă gândesc la povestea din spatele a ceea ce presupun anchetele acestea.

Eu când am început efectiv investigațiile pe căminele-spital îl aveam pe băiat de câteva luni și a fost crunt. Pentru că citeam lucrurile acestea, veneam acasă și-l strângeam în brațe. Mai e ceva. Mă tot gândesc că eu sunt născut în 1984. Fac parte fix din acea generație care a prins cea mai cruntă perioadă legată de căminele-spital. Am cunoscut supraviețuitori care sunt de aceeași vârstă cu mine și rămași cu grave probleme de sănătate. Nu de la Moreni, din celelalte centre. 

La Moreni nu am reușit să identific supraviețuitori. Sunt astăzi supraviețuitori din acest centru, dar nu pot povesti absolut nimic. E drept că poate asta a fost un minus mare al plângerilor penale, dar am căutat să nu merg foarte mult pe partea de mărturii. Nu am insistat atât de mult să cunosc persoane, pentru că altfel nu cred că aș fi putut fi suficient de obiectiv. 

În comunicatul pentru presă am încercat să păstrez un ton cât se poate de rece, pentru că lucrurile pe care eu le găsesc în documente sunt absolut înfiorătoare. Nu vă puteți imagina în ce hal trăiau acei copii în centru. Am stat la un moment dat de vorbă, pentru plângerea referitoare la centrul de la Plătărești, cu doi medici care au ajutat cu un punct de vedere pe diagnostice. Ei s-au uitat peste fișele medicale ale acelor copii și efectiv au spus că li s-a făcut rău citind. 

– Acele îngrijitoare aveau niște ani de când lucrau în acele cămine. Erau atât de dezumanizate, încât nu erau capabile să arate niciun fel de afecțiune față de copiii aceia? Uman vorbind, nu le aduceau de acasă sau nu făceau cumva ca acei copii măcar să aibă de mâncare? Nu se făcea o chetă în sat, în secret? Mă gândesc că din sărăcia generalizată în acei ani, tot s-ar fi găsit un colț de pâine, un borcan de gem.
– E foarte greu de stabilit exact ce se întâmpla acolo, pentru că noi vedem efectele și presupunem că nu exista milă. Să știți că am identificat și persoane care făceau lucrul acesta, să aducă mâncare de acasă. Dar să știți că eu nu cred că o persoană normală putea rezista într-un astfel de mediu.

– Spuneați anterior că la acele cămine nu ajungeau neapărat elitele societății, din contră.
– M-am referit doar la personalul medical, asta însemnând medici și asistente. În rest, infirmierele, spălătoresele, întregul personal de deservire angajat al centrului erau din localitatea respectivă. Foarte mulți dintre angajați locuiau chiar pe strada unde se afla centrul. În schimb, personalul medical, aici, la Moreni, era detașat de la spitalul orășenesc.

– Tot așa ca o sancțiune pentru un comportament nedorit?
– Nu știu dacă e o regulă, dar eu știu că am găsit astfel de cazuri. Era clar că nimeni nu-și dorea să fie acolo. Mintea mea nu poate concepe cum tu să lucrezi într-un astfel de centru unde-ți mor zilnic copii și vezi în ce condiții sunt ținuți acolo, erau în permanență uzi, dezbrăcați sau cu haine rupte, plini de bube, excremente. E de neimaginat. Și tu, la finalul programului, să pleci acasă la familia ta, să ai copiii tăi și în mintea ta să nu existe declicul ăsta, să faci asocierea: băi, e vorba de o ființă umană. Mie mi-e greu să înțeleg. Mi-e imposibil!

„A fost un întreg mecanism care a dus la suprimarea vieții acelor copii”

– Ce se putea face în timpul regimului aceluia? Se făceau rapoarte prin care se cereau alimente, medicamente, haine pentru copii? Se făceau reclamații? Exista un sistem de control a ceea ce se întâmpla în căminele-spital? Ați identificat astfel de documente prin intermediul cărora cereau ajutor la partid, la consiliul popular?
– Da, da. Am găsit, de exemplu, inclusiv de la medicii directori care făceau solicitări de acest gen. Moreniul avea o problemă gravă legată de alimentarea cu apă. Ei aveau un rezervor care era alimentat de la schela de extracție de acolo, li se furniza astfel apă, numai că nu avea niciodată presiune. Erau pur și simplu zile la rând când nu aveau niciodată apă absolut deloc, nici măcar pentru gătit. Am găsit documente prin care se făcea solicitare pentru remedierea situației. Dar nu știm răspunsul. Existau și controale, chiar din partea Procuraturii, existau controale din partea inspecției sanitare. Constatau nereguli, dar raportat la ce se întâmpla acolo cred că ceea ce notau era mult atenuat.

– Fără a vă erija în jurist, pe cine ați învinovăți? Puteți identifica punctual o persoană sau cinci din cauza cărora s-au întâmplat toate aceste atrocități din căminul de la Moreni-Țuicani? Este vinovat statul român? Sistemul cu totul? Putem învinovăți doar acele îngrijitoare, prea puține ca să facă față celor 150 de copii cu boli grave?
– Acolo a fost un întreg mecanism care a dus la suprimarea vieții acelor copii. Fiecare dintre ei este o rotiță din acest mecanism. E foarte greu să pun degetul și să spun că el este principalul responsabil, dar fiecare dintre cei care au lucrat acolo a cunoscut în detaliu, avea sarcini de control, cei care trimiteau copiii acolo au contribuit. Repet, era un întreg mecanism și fiecare avea partea lui de responsabilitate. Mie mi-e greu să spun că directorul este principalul vinovat. Sigur, el avea funcția de răspundere cea mai mare acolo, dar la fel de vinovați erau și cei care au conceput acest sistem.

– Ați simțit, în timpul documentării care s-a întins de-a lungul multor ani, că aceasta era intenția, scopul sistemului de cămine-spital: exterminarea copiilor cu boli grave care nu foloseau societății?
– În orice caz, acesta a fost efectul. Și dacă au avut sau n-au avut intenție, pare că nici nu mai contează, din momentul în care mortalitatea în centru îți trece de 70 la sută. 

– Am pus această întrebare pentru că aceste orori nu se întâmplau doar la căminul de la Moreni-Țuicani, ci și în majoritatea căminelor din țară care găzduiau copiii etichetați ca irecuperabili. Pare că era ceva instituționalizat, un plan gândit cu acest scop. Era tolerat, poate și încurajat.
– Da, pentru că acești copii, în optica regimului de atunci, nu erau folositori construcției socialiste și atunci ei trebuiau eliminați, numai că nu o puteau face direct. Nu știu cum poți asista pasiv la situații în care într-o zi îți mor cinci, șase copii, zeci de copii într-o singură lună. Este de neconceput. 

– Spuneați că exista și o gospodărie, o fermă în toată regula. Mâncarea produsă aici nu ajungea pentru hrana copiilor?
– Mai este încă o poveste foarte controversată și totodată greu de înțeles. Furtul mâncării, furtul de alimente. Angajații efectiv plecau cu mâncare de acolo din hrana copiilor, pe principiul că lor ce le mai trebuie. Mâncarea, în teorie, ajungea la copii. N-ai de unde să știi cât ajungea la ei, mai ales dacă o bună parte dintre copii erau alimentați la biberon. Am întâlnit foarte multe situații, pentru că ce creșteau ei acolo trebuia justificat. Există evidențe contabile în detaliu. Se întâmpla foarte des ca porcii din fermă să moară, de exemplu. 

Am găsit nenumărate procese-verbale cu porci care au murit de bronhopneumonie, porci care evadau și pe care nu-i mai găseau, aveau tot felul de portițe să-i scoată din evidențe, să-i poată tăia. Vă dați seama că-i luau ei și îi făceau dispăruți. De furat se fura foarte mult.

– Ați găsit o situație aici la Țuicani-Moreni care v-a răscolit peste măsură?
– Da, am găsit un episod care m-a tulburat profund, dar nu știu cum să-l redau. Sunt puține momentele în care stau și reflectez la povestea de viață de acolo. V-am spus, am încercat întotdeauna să mă uit strict pe cifre, pe lucrurile cât mai tehnice, care să nu afecteze cercetarea. 

Dar, da, am găsit o situație cu un copil care a fost găsit de către o infirmieră, copil pe care l-au crezut mort. Infirmiera spune că i-a aprins o lumânare la cap, a chemat asistenta medicală, asistenta n-a vrut să vină spunând că e mort… Acel copil a fost acoperit cu un cearșaf peste cap și a fost găsit mai târziu cu urme de vomă când chiar murise. 

El nu murise practic în prima fază în care a fost descoperit, dar nu a vrut nimeni să se uite la el, l-au abandonat acolo mai multe ore. Sigur, ulterior a fost o anchetă, au fost sancționate persoanele cu diminuarea salariului, dar acel copil a murit cu zile acolo. Ăsta e unul dintre cazurile care m-a marcat pe mine destul de mult.

– Care era media de vârstă a copiilor care au murit în căminul Țuicani de la Moreni? Erau copii foarte mici sau ați găsit și adolescenți care au supraviețuit mult timp ororilor de acolo?
– Mureau și copii mici, și adolescenți, dar avem și un număr de 38 de persoane care au trecut de vârsta de 18 ani și au rămas în centru și au murit acolo la 20, 21 sau 19 ani. 

– Pacienții găzduiți aici aveau și peste 18 ani?
– Regula era ca la împlinirea vârstei de 18 ani să fie transferați către cămine-spital pentru adulți cu afecțiuni cronice nerecuperabile. Doar că, din diverse motive, poate din lipsă de locuri, se întâmpla ca parte dintre ei să rămână în centru. Și atunci, 38 dintre cei care au murit la Moreni în perioada studiată depășiseră vârsta de 18 ani. De asta avem 497 de minori și 38 de adulți. 

Epopeea denunțurilor depuse la parchete

– Câte denunțuri ați făcut la parchetele din țară în care reclamați atrocitățile din căminele-spital și cum s-au finalizat anchetele procurorilor?
– Prima plângere penală am depus-o pe 1 iunie 2017 pentru căminele-spital Cighid, județul Bihor, Sighetu Marmației, județul Maramureș și Păstrăveni, în județul Neamț. A doua plângere am depus-o un an mai târziu, în 2018, tot în iunie, pentru Spitalul de neuropsihiatrie infantilă de la Siret, care a funcționat tot pe principiul unui cămin-spital, chiar dacă purta altă denumire. În 2023, în decembrie, pentru căminul-spital de la Vlădărești și a patra plângere a fost cea de acum din februarie, care vizează spitalul din Moreni-Țuicani, județul Dâmbovița. În cazul primelor două plângeri, din 2017 și 2018, dosarele au fost închise de Parchet. Au fost clasări.

– Cum au motivat procurorii soluția de clasare? Nu puteau spune că „fapta nu există”.
– Da, ați gândit logic, n-ar avea cum să spună că fapta nu există. Dar, da, au spus că fapta nu există. Unul dintre argumente a fost acesta. Surprinzător, nu? Și al doilea motiv era o poveste legată de încadrarea faptelor. Se spunea că nu poate fi vorba despre infracțiuni contra umanității, pentru că trebuia să fie vorba despre o situație de conflict armat. 

Noi am făcut plângere împotriva soluției de clasare și în ambele situații am invocat un precedent. Tot în urma unei plângeri a noastre am avut două condamnări în instanță, pentru infracțiuni contra umanității, este vorba despre cazurile Vișinescu și Ficior (n.r. – torționarii comuniști Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, condamnați la câte 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității). 

Nici acolo nu a fost vorba despre o situație de război în care victima să cadă sub puterea adversarului. Dar, din păcate, în cazul plângerilor legate de căminele de copii, ne-au fost respinse și dintr-un alt considerent, și anume acela că noi, ca instituție care am depus denunțul, nu avem posibilitatea din punct de vedere legal de a formula plângere împotriva soluției procurorului. În momentul de față avem ridicată o excepție la Curtea Constituțională. Așteptăm să se pronunțe, dar e deja mai bine de un an de când am depus-o.

– Având în vedere că în cazuri similare procurorii au dispus clasarea cauzei, ce așteptări aveți cu privire la denunțul depus la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești?
– Insist, noi avem acel precedent legat de Vișinescu și Ficior. Poate părea puțin deplasat, dar, în esență, este o situație relativ similară. Vorbim de două categorii de persoane care s-au aflat în situații relativ identice, pe de-o parte, deținuți politic și pe de alta, acești minori care se aflau în grija statului fără nicio posibilitate de a supraviețui independent. Pur și simplu, viața lor depindea de stat. Nu doar legat de Moreni, dar avem așteptări și în cazul dosarului în care expunem situația căminului-spital Vlădărești. Și acolo așteptăm o soluție favorabilă.

– Aveți o situație a copiilor care au reușit să supraviețuiască perioadei în care au fost internați în căminele-spital?
– Din păcate, nu. Nu există o statistică a copiilor care au reușit să supraviețuiască. Nu avem un număr al supraviețuitorilor. Au existat anumite inițiative parlamentare de recunoaștere și totul s-a blocat în momentul în care s-a pus problema numărului supraviețuitorilor pe care nu avem cum să-l știm în momentul de față.

– Traseul lor post-externare este un mister? Există date oficiale cu ce s-a întâmplat cu acești copii după anii ’90?
– Multora li s-a pierdut urma, unii au fost adoptați în străinătate. Nici nu știm pe unde au ajuns. Și aici e o discuție întreagă despre ce s-a întâmplat în perioada imediat după 1990 cu adopțiile acestor copii.

– În ce fază este ancheta de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești?
– Denunțul penal care vizează căminul-spital pentru copii irecuperabili de la Moreni-Țuicani solicită cercetarea responsabililor pentru săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase. Fiind vorba despre fapte penale petrecute în perioada 1970-1997, ancheta trebuie să se raporteze la vechiul cod penal, valabil în România în anii la care ne raportăm. 

Astfel, în vechiul cod penal, infracțiunea de „tratamente neomenoase” era reglementată de articolul 358, infracțiunea fiind încadrată la crime contra păcii și omenirii. 

Textul incriminării prevedea: „Supunerea la tratamente neomenoase a răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roșii ori al organizațiilor asimilate acesteia, a naufragiaților, a prizonierilor de război și, în general, a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experiențe medicale sau științifice nejustificate de un tratament medical în interesul lor se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii”. Este o infracțiune imprescriptibilă.

Surse judiciare consultate de Libertatea au explicat că articolul din vechiul Cod penal („tratamente neomenoase”) este greu de aplicat juridic la abuzurile din căminele-spital pentru copii din cauza modului în care era definită infracțiunea în legea penală comunistă. Articolul incrimina tratamentele neomenoase în context de conflict armat sau situații asimilate și viza în mod explicit răniți și bolnavi de război, prizonieri de război, naufragiați, personal sanitar sau al Crucii Roșii, persoane căzute sub puterea adversarului. 

Prin urmare, infracțiunea era concepută ca infracțiune de război/contra omenirii în conflict armat, nu pentru abuzuri din instituții civile interne. Copiii din căminele-spital nu erau „persoane sub puterea adversarului”, nu exista stare de război sau ocupație. Codul penal comunist nu incrimina explicit exterminarea civililor de către propriul stat, nu prevedea abuzuri sistemice instituționale. Oricât de cinic ar părea, justiția lucrează matematic. Nu poți condamna o persoană pentru o faptă care nu se încadrează exact în textul incriminator. 

Pentru omor, neglijență sau rele tratamente a intervenit de mult prescrierea penală

Dacă infracțiunea de „tratamente neomenoase” nu se poate aplica la cazul de la Moreni-Țuicani și nici în cazul altor cămine unde au fost documentate și probate fapte similare, rămân valabile alte infracțiuni grave, de drept comun, de care pot fi acuzate persoanele care au lucrat în aceste centre: omor, neglijență în serviciu, rele tratamente aplicate minorului, vătămare corporală, poate și furt și/sau delapidare. Doar că, fiind vorba despre fapte petrecute în anii ’70-’80, este evident că a intervenit de mult termenul în care se prescrie răspunderea penală. 

Sursele consultate de Libertatea au precizat că în cazul explicit al dosarului „Țuicani” se încearcă  identificarea persoanelor ale căror nume sunt menționate în denunțul IICCMER și o eventuală audiere a celor rămași în viață și care pot fi capabili să dea declarații.

Potrivit surselor citate, demersurile făcute până acum au relevat că directorul căminului-spital de la Moreni-Țuicani, în perioada în care s-au petrecut cele mai mari orori, în care au murit cei mai mulți copii (1985-1989), nu ar mai fi în viață. Nu mai sunt în viață nici ministrul muncii și nici ministrul sănătății din perioada la care ne raportăm. Sunt căutați, în prezent, subalternii, angajații care aveau funcții de execuție (asistenți, îngrijitori etc.) și care, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să fie mult mai tineri la angajarea în acest centru decât un medic cu funcție de director.

---

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.