Drumul lung al vindecării, după moartea unui părinte: „Mi-a fost greu să o pierd pe mama, dar oare ei nu i-a fost greu să moară?”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
12 ianuarie 2007. Ziua în care Laura Ionescu și Mimi, mama ei, s-au pierdut una pe alta. „Dumnezeu a dat pagina peste noi.” Mimi fusese diagnosticată cu cancer mamar cu câțiva ani în urmă, iar Laura avea 17 ani. Rămasă pe partea asta a lumii, Laura s-a simțit vinovată că nu a putut să o salveze pe mama ei. Un sentiment pe care, în stadiul incipient al doliului, îl experimentează mulți dintre copiii și adolescenții care trec printr-o pierdere, atenționează psihologii. Anul trecut, Laura Ionescu a lansat cartea „Nu te găsesc pe nicăieri”, modul în care a reușit să-și ia la revedere.
Cuprins:
„Nu e vina ta.” E primul lucru pe care Laura de acum, o femeie de 31 de ani, i l-ar spune oricui trece printr-o astfel de pierdere. „Eram prea mică. Ce puteam să înțeleg din moarte atunci? Ce înțeleg acum?”, se întreabă Laura în timp ce ochii i se fac mai mari, exact precum cei ai unui copil pus în fața unei ecuații necunoscute.
„Nu știu dacă poți să salvezi pe cineva, cred că poți să iubești pe cineva”
La 17 ani simțea că trebuie să facă în așa fel încât să nu rămână sau să nu devină „fata căreia i-a murit mama”. Laura spune că în acele momente cobora în ea însăși ca să găsească ceva, dar nu era decât întuneric. Atunci lupta împotriva acestei etichete îi dădea un sens în viața de zi cu zi.
„Am auzit des la oamenii cu care lucrez și care și-au pierdut un părinte că se simt ca și cum ar avea un handicap, ca și cum le-ar lipsi ceva. Ce fac uneori e să ascundă că și-au pierdut un părinte, ca și cum asta i-ar face pe ei să fie mai puțin decât ceilalți și trăiesc pierderea cu multă rușine”, subliniază psihoterapeuta Anamaria Drăguță, de la Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT).
Interacțiunile exterioare și grija pentru ele erau pentru Laura și o modalitate de a-și distrage atenția de la ce simțea în interior. Treptat, s-a echipat cu mai multă viață ca să înțeleagă ce înseamnă moartea. Moartea care în viața ei avea o traducere precisă: pierderea unui om care cântărește atât de mult în viața oricăruia dintre noi. Mama.
„Adolescența e o perioadă foarte importantă în viața noastră și părinții, chiar dacă nu mai sunt, poate, atât de prezenți în viața copiilor, sunt foarte importanți pentru că stabilitatea pe care ei o oferă ajută la dezvoltarea personalității copilului”, mai explică psihoterapeuta Anamaria Drăguță.
Laura a aflat atunci că în ciuda tuturor pregătirilor pe care le poți face pentru a-ți lua la revedere pentru totdeauna de la cineva, chiar dacă știi că urmează să moară, nu înseamnă că ești, de fapt, pregătit pentru acel moment. Diagnosticul, timpul și durerea sunt șterse de speranța cu care vine la pachet fiecare răsuflare.
Și, totuși, noțiunea de moarte este printre primele ei amintiri. Avea vreo cinci ani când a primit „un șoricel mic de pluș, care câțâia când îl agitai”. Într-o zi l-a scăpat pe podea și s-a gândit că poate l-a omorât. „Nu știam ce înseamnă când cineva moare, știam doar că nu o să-l mai vezi niciodată.”
<strong>Acum, spune că asta e diferența dintre viață și moarte: pe unii oameni îi vezi când ai ochii deschiși și pe alții, când ai ochii închiși. </strong>
Mama, văzută cu ochii închiși: un colaj
„Îi văd mâinile și picioarele.
Mama zicea că e foarte important ca o femeie să aibă picioarele frumoase.
Se referea la laba piciorului.
Îmi amintesc când îi ștergeam unghiile de la picioare cu acetonă.
O ajutam să-și facă manichiura sau pedichiura.
Alb sidefat.
Pe asta o țin eu minte.
Haina ei de blană neagră. Cred că era fake, că nu aveam bani de blană adevărată.
O căciulă de iarnă care arăta ca o pălărie.
Creionul negru Ada.
Te sărut și te ador ca pe-un pui de curcă chior.
Îmi aduc aminte cum mirosea pielea ei.
A cunoscut.
Un miros pe care nu-l miroși, e ceva ce știi.
Avea o aluniță pe picior unde o am și eu.
Îmi amintesc cicatricea lăsată de cancer.
De mastectomie.
Nu pot să o mai văd neapărat cu totul.
E așa, ca un fel de colaj MAMA. ”
Doliul
Pe lângă cele cinci etape ale doliului cunoscute în psihologie – negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea – psihoterapeuta Silvia Guță menționează că poate exista și o a șasea: găsirea sensului, orientare către o formă de vizualizare a viitorului cu ceva pozitiv în el.
Dar modul în care fiecare trăiește doliul rămâne o experiență personală.
„În momentul când un părinte moare se creează un vid emoțional care nu poate fi înlocuit de altcineva. Adolescentul (de altfel, orice om, indiferent de vârstă) învață să trăiască cu acest vid, învață cum să îi facă loc în viața sa, dar și cum să nu fie copleșit”, explică și psihologul Roxana Olaru.
Aceasta oferă și o listă de lucruri care pot să ajute un adolescent în momentul pierderii unui părinte:
„Ajută mereu să fie consultați cu ceea ce simt că le-ar face bine, să fie învățați să nu se însingureze pentru a nu accentua tristețea, neputința și durerea emoțională pe care le vor trăi. Este important să li se vorbească despre părintele dispărut. Uneori, anturajul de prieteni este prielnic, dar să nu ajungă să înlocuiască relația cu părintele în viață. Implicarea în activități comune în familie sunt benefice. De asemenea, practicarea de sport, muzică sau alte activități extrașcolare pot ajuta.”
Vindecarea
În anii de după ce a pierdut-o pe mama ei, Laurei i s-a confirmat ceva ce știa la nivel teoretic: nu există o formulă magică prin care îți revii. A ajutat-o și conștientizarea faptului că poate cere ajutorul. Și, mai ales, faptul că n-a fost singură.
„Mă însingurasem și mă simțeam singură, dar am avut o rețea de suport: profa de română, sora mea, prietena cea mai bună.”
Dar prezența celor dragi nu trebuie să fie însoțită neapărat de cuvinte.
„Cred că mai degrabă ai nevoie să fii înconjurat de oamenii la care ții cu adevărat. Nu m-a ajutat nimic din ce am auzit. Texte de genul: «nu se mai chinuie, a ajuns la Doamne-Doamne». OK, dar nu mai e aici.”
De multe ori, cei care trec printr-o astfel de pierdere primesc milă, nu compasiune, mai punctează psihoterapeuta Anamaria Drăguță. „Trăiesc senzația că sunt un caz complicat, că e dificil pentru ceilalți să ajute în situația respectivă.” De aceea, e important ca adulții să fie atenți și să ceară ajutor de specialitate, dacă pierderea cauzează stări depresive și afectează ritmul de funcționare normal al persoanei mai mult de două săptămâni.
Timpul: „Am ajuns să pot vorbi despre ea, ca și când ar fi încă aici”
Timpul a fost și el unul dintre ingredientele care au ajutat-o pe Laura să se vindece după ce și-a pierdut mama în adolescență.
„Mi-am dat seama că nu era povestea mea, era o parte din povestea mea. Eu am pierdut-o, mi-a fost greu să o pierd, dar oare ei nu i-a fost greu să moară?”, spune tânăra la final de 2021, înainte să meargă la mormântul mamei ei. Cimitirul e ceea ce îi dă concretețe, faptul că poate să smulgă o buruiană, să aprindă o lumânare, e ceva mai palpabil față de discuțiile pe care le poartă cu mama ei în minte.
Mama din mintea ei, devenită o voce a rațiunii, și terapia au ajutat-o să-și integreze „umbra” și să realizeze că nu e atât de mare.
Asta e vindecarea pentru mine: că vorbesc despre mama așa cum vorbesc despre mamele lor oamenii care încă le mai au lângă ei. Că am ajuns să pot vorbi despre ea, ca și cum ar fi încă aici.
Pentru ca prezentul în care mama ei nu mai era acolo să fie mai suportabil, Laura a fost tot timpul cu ochii pe ce urmează: să intre la facultate, să termine facultatea, să termine un master, să prindă un job bun. Avea nevoie să reușească. Și a făcut-o.
Cartea. La revedere
„Mama avea felul ei de a face cuvintele să o asculte și de a-i face pe ceilalți să-i asculte cuvintele. Nu știu pe unde le auzea și nu mi-e clar cum le transforma în altceva, dar am crescut văzând-o cum mă poreclește și cât poate să fie de deșteaptă la nivel lingvistic. Pe limba ei, cuvintele se topeau ca zăhărul și ascultau de o altă logică, una pe care nu am înțeles-o niciodată. Ăsta a fost cadoul pe care l-am primit de la ea, cuvintele pe care nu mi le puteam lua înapoi, cuvintele pe care, dacă mă străduiam suficient, le puteam transforma în ce voiam eu. Mi-a arătat cum te poți juca tot restul vieții tale dacă renunți la păpuși și adopți cuvintele.”
Un fragment din cartea „Nu te găsesc pe nicăieri” pe care Laura a lansat-o în 2021.
Cartea este modul în care a reușit să-și ia la revedere. Să realizeze că a crescut. Să așeze durerea din interior în cuvinte pe care să le trimită în lume. Să știe că iubirea pentru mama ei este acolo și crește în continuare. Când a murit Mimi, Laura a scris despre asta, dar nu într-un mod direct: erau poezii, chestii criptice, inventa cuvinte.
„A luat super mult să-mi dau seama că pot să scriu despre experiența asta fără să mai arunc cu zahăr pe ea, fără să o mai sparg în chestii abstracte.”
Iar cea mai dureroasă revelație din carte a fost că „fără ea, eu nu mai pot să fiu copil”, spune Laura.
*Povestea Laurei Ionescu face parte din proiectul Fragmente al jurnaliștilor Andrada Lăutaru și Bogdan Dincă, ce documentează reziliența și reconstrucția după traumă, folosind textul, fotografia și colajele realizate de persoanele intervievate. Dacă ai trecut printr-un eveniment traumatizant care ți-a schimbat viața, vrei să ne spui povestea ta și să realizezi un colaj despre modul în care te vezi acum, scrie-ne la: andrada.lautaru@gmail.com și bogdan@documentaria.ro.
Dori.l 04.12.2023, 17:20
Emotional te vindeci foarte greu, poate niciodata.