Drumul unei tinere de la orfelinat la o familie adevărată și apoi la facultate: „În casa de copii, violența era o realitate zilnică”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În România, zeci de mii de copii trăiesc în centre de plasament și chiar dacă sistemul de protecție a copilului a evoluat în ultimii ani, realitatea este departe de a oferi un mediu sănătos pentru toți acești copii. Ana este doar unul dintre copiii care au trăit în aceste centre, un sistem care în multe cazuri amplifică fricile și traumele.
Cuprins:
- O întrebare care macină: „De ce am fost abandonată?”
- O nouă șansă, care i-a schimbat destinul
- Traumele abandonului rămân
- Școala, un mediu dur pentru copiii luați în plasament
- Cum a perceput controlul statului
- Nedreptățită în viața de zi cu zi
- Ce ar schimba la sistemul de plasament
- Ce spun specialiștii despre traumele orfanilor
O întrebare care macină: „De ce am fost abandonată?”
În februarie 2024, ministrul Familiei, Natalia Intotero, a declarat că aproximativ 40.000 de copii se află în sistemul de protecție socială din România. Dintre aceștia, aproximativ 30.000 sunt în grija asistenților maternali, iar restul de 10.000 locuiesc în case de tip familial.
Deși era doar un bebeluș, Ana a cunoscut realitatea dură a vieții în sistemul de protecție. Casa de copii nu a fost un loc blând, așa cum se presupune că ar trebui să fie. Pentru un copil abandonat, procesul de plasament nu este doar o procedură birocratică, ci o tranziție profund emoțională, marcată de teamă, incertitudine și, uneori, speranță. Este un drum care îl poartă de la pierdere la o posibilă regăsire, dar care vine cu provocări psihologice și emoționale majore: „În casa de copii violența era o realitate zilnică, dar am reușit să plec de acolo cu răni fizice minore însă cu cicatrici emoționale care încă mă urmăresc. Frica de mulțimi necunoscute, sentimentul că nu sunt niciodată suficientă și teama constantă de abandon sunt umbrele care au rămas alături de mine, chiar și după ce am fost primită într-o familie care m-a iubit necondiționat.”
Ana a rămas cu niște frânturi de imagini de la orfelinatul din Sfântu Gheorghe în care a fost abandonată, și își aduce aminte că mergea la masă într-o sală foarte mare, unde era un mare haos: „Toți eram pe mese, de asta ne și loveam. O sută de copii urcați pe mese, alergau și așa mai departe. Băieții mai mari ne băteau de multe ori și ne luat din mâncare .”
Într-un orfelinat, lucrurile simple, pe care părinții le exersează cu copiii lor lipsesc. Nimeni nu te învață nimeni cum să ții lingura, cum să stai la masă sau cum să te duci la baie.
Ana a trăit cu un sentiment de vinovăție pentru că nu știa unde a greșit de a fost trimisă la orfelinat. Familia ei a renunțat la două fete și a păstrat-o pe cea mai mare: „Exista semnul ăsta de întrebare, de care nu mai scapi, că de ce doar noi și ea nu?”
O nouă șansă, care i-a schimbat destinul
Deși începutul copilăriei a fost unul marcat de nesiguranță și durere, destinul ia oferit o șansă nesperată - o familie de plasament care avea să îi redea copilăria și să îi ofere un cămin adevărat: „Familia mea de plasament nu doar că mi-a oferit un cămin, dar mi-a dat și șansa de a mă regăsi pe mine însămi. Datorită lor, am învățat că trecutul nu trebuie să-mi definească viitorul, că sunt mai mult decât etichetele pe care alții încearcă să mi le pună și că pot construi o viață pe care să o numesc, cu adevărat, a mea.
Nu mi-a trebuit un nume, un arbore genealogic sau o poveste clară despre origini pentru a înțelege esența mea. Identitatea mea nu a fost definită de sângele care îmi curge prin vene, ci de luptele pe care le-am dus, de oamenii care m-au iubit și de alegerile pe care le-am făcut.”
Copiii norocoși sunt preluați de către asistenți maternali care au obligația să îi îngrijească până la vârsta de 18 ani, respectiv 26 de ani dacă sunt la facultate, și cu sprijin finan ciar și nu numai al statului, să le ofere o viață mai bună. „La 3 ani, când am fost luată în plasament, eram mult mai matură pentru vârsta pe care o aveam.”
Ana a avut norocul ca împreună cu sora ei mai mică, să fie primite într-o familie care le-a ajutat să se adapteze repede, să se simtă în siguranță și să își clădească un viitor mai bun: „Spre suprinderea mea, procesul de integrare în familie a fost mult mai ușor decât m-aș fi așteptat. Eram uimită că aveam propriul meu spațiu, un loc doar al meu, fără a fi nevoită să împart o cameră cu alți 5-10 copii”.
Ana etichetează momentul în care a ajuns la noua casă „momentul ăla în care puteam să fiu sau să nu fiu” și pentru că a fost, „s-au întâmplat restul lucrurilor.”
Ea considera că normalul era să fie la orfeliniat, pentru că fiind abandonată de mică, acela a fost sentimentul cel mai familiar, cu care a crescut.
În acea casă, pentru prima data, a simțit ce înseamnă cu adevărat să ai un loc sigur. „Asistenții sociali, pe care îi consider părinții mei, m-au îngrijit, mi-au tratat bolile și au avut grijă să-mi aline orice durere, fizică sau emoțională”, spune ea cu emoție.
Traumele abandonului rămân
Cu toate acestea, temerile și traumele nu dispăruseră. Teama de abandon era încă acolo: „Simțeam că trebuie să demonstrez în permanență că merit să fiu în acea casă, că trebuie să fiu suficient de bună pentru ca ei să fie mândri de mine și să nu regrete că m-au ales.”
Își dă acum seama că suferea de sindromul abandonului și îi era frică să se atașeze în totalitate de persoane. „Pentru că există frica aia că oamenii pot pleca. Chiar și față de oamenii minunați care m-au luat în plasament exista o reținere. Pentru că știam că nu sunt obligați să ne dea ce ne dau sau ce le ceream”.
Școala, un mediu dur pentru copiii luați în plasament
Integrarea în mediul școlar, povestește Ana, nu a fost ușoară. A fost chiar un proces lung și dureros, presărat cu umilințe și suferință: „Colegii nu mă vedeau ca pe unul de-al lor. Mă tratau cu superioritate, mă agresau fizic și verbal, transformând fiecare zi de școală într-o luptă.”
În școala primară și gimnazială, Ana a avut parte de bullying: „Pentru că eu am făcut primarul în mediul rural și știi cum e viața de la țară? Toată lumea cunoaște pe toată lumea și noi (ea și sora ei n.r.) am fost primul caz din localitate de copiii luați în plasament și se uitau ciudat la noi. Erau situații în care nu voia nimeni să stea lângă noi în bancă sau la serbări.”
Cum a perceput controlul statului
Procesul de dare în plasament nu este unul simplu: „Ei trebuia să știe exact pas cu pas ce făceam noi.”
Ana poveștește cum sedințele la psiholog erau asigurate de stat și nelipsite: „Făceam de fiecare dată un test de personalitate și un test de observare a emoțiilor și după ne întreba despre familie, despre relațiile cu persoanele din jur.”
Un alt lucru pe care trebuia să îl facă era să scrie zilnic într-un jurnal, iar când veneau controalele acasă la asistentul maternal, jurnalul respectiv era citit.
Nici asistenții sociali nu erau liniștiți. Stăteau mereu cu teama că pot păți ceva dacă copilul face o prostie, iar ei erau trași la răspundere, în cele mai grave cazuri, puteau fi condamnați la închisoare.
Nedreptățită în viața de zi cu zi
Tânăra a avut probleme chiar și la facultate atunci când era vorba de partea în care trebuia să ducă acte pentru dosarele de bursă sau altele chestii administrative. Trebuia să explice de fiecară data că este de la casa de copii și că stă la un asistent maternal.
Iar pentru că regulile nu sunt foarte clare din punct de vedere administrativ, au fost situații în care a fost nedreptățită. Copiii dați în plasament nu au o legătură legală directă cu asistenții sociali: „Școală nu are dreptul să ne ceară acte personale ale familiei unde stăm, iar acest lucru era greu de înțeles. din acest motic, au fost situații în care am pierdut bursa pentru că dosarul mi-a fost respins, că nu am dus acele acte”.
„Povestea mea este despre reziliență, despre puterea de a transforma durerea în motivație și despre recunoștința față de cei care nu doar că mi-au oferit o casă, ci și convingerea că merit să fiu iubită. Și, poate cel mai important, este o poveste despre speranță - speranța că, indiferent de unde pornim, putem găsi un loc unde să aparținem cu adevărat”, ne mai spune Ana.
Ce ar schimba la sistemul de plasament
Ana a reușit să absolve Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Specializarea Pedagogia învățământului primar și preșcolar și să angajeje. A ales să urmeze pedagogia datorită poveștii ei, dorindu-și să-i ajute pe cei mici. Experiența pesonală a determinat-o să își dedice studiile și lucrarea de licență subiectului copiilor protejați, care trăiesc în diverse forme de instituționalizare. Analizând propriul ei parcurs, a realizat cât de complexă și fragilă este relația dintre un copil din plasament și familia care îl primește: „Am descoperit cum fiecare gest de afecțiune, fiecare sprijin oferit la momentul potrivit, poate face diferența între un copil care se pierde și unul care reușește să își găsească locul în lume”.
Tânăra consideră că sistemul are nevoie de îmbunătățiri, printre care ar fi mai multă implicare cu orfanii: „Sunt copiii care nici nu-și cunosc îndrumătorul de la casa de copii de la DGASPC. Și cred că ar trebui mai multă comunicare cu ei. Pentru că și problemele din familiile care apar, apar și de la relația rece care există între instituție și copil”.
Ce spun specialiștii despre traumele orfanilor
Libertatea a vorbit cu psihologul Gabriela Cunțan pentru a afla ce impact are lipsa unei legături stabile cu o familie asupra dezvoltării unui copil și cum pot fi ajutați acești copii să-și vindece traumele.
„Prezența stabilă și solidă a cel puțin unui adult ajută copilul să facă față situațiilor, să se simtă în siguranță, să se simtă iubit și poate avea un impact masiv în procesarea emoțiile și controlul reacțiilor într-un mod care să stimuleze acceptarea și reziliența”, spune psihologul.
Cunțan explică că atunci când lipsește această legătură emoțională profundă – cunoscută drept atașament sigur – copilul poate resimți o nesiguranță constantă, dificultăți în reglarea emoțiilor, probleme în relaționarea cu ceilalți și, ulterior, în construirea unei identități sănătoase.
Atașamentul sănătos este, în cuvintele Gabrielei Cunțan, „ca o superputere” care ajută copilul să fie un bun predictor pentru rezultate pozitive în învățare, empatie, reglare emoțională, stare de bine generală, performanță educațională și profesională, etc.
„În lipsa lui, abandonul devine o traumă profundă, care nu dispare odată cu schimbarea mediului, oricât de sigur ar fi acesta. Copiii abandonați rămân adesea cu întrebări persistente despre originea lor: Cine sunt? De ce am fost părăsit? Ce valoare am? Aceste gânduri pot deveni un scop principal al vieții lor de adult și pot consuma multă energie cu această preocupare emoțională în detrimentul creșterii lor emoționale și intelectuale”, subliniază psihologul.
Gabriela Cunțan precizeză că pentru acești copii, sprijinul psihologic devine esențial. Accesul la informații despre trecutul lor, despre familia biologică, îi poate ajuta să-și construiască o identitate și să-și diminueze sentimentele de respingere, vinovăție sau rușine.
„Programele de asistență maternală, programele de adopție, programele SOS, programele asigurate de ONG-uri, joacă un rol crucial în asigurarea un cămin permanent, a unui mediu mai sigur, în care posibilitatea de a li se oferi dragostea, educația și sprijinul de care au nevoie, poate crește exponential”, explică ea.
Un alt semnal de alarmă este comportamentul copiilor. De cele mai multe ori, aceștia nu verbalizează direct suferința, ci o exprimă prin reacții neînțelese: se izolează, devin agresivi, nu vorbesc sau, dimpotrivă, țipă și lovesc. Astfel de manifestări sunt indicii ale unei suferințe emoționale profunde, care trebuie înțeleasă și tratată cu sprijinul unor specialiști.
„Relația cu adultul poate deveni spațiul în care copilul se simte văzut, auzit și acceptat – o bază pentru vindecare și dezvoltare sănătoasă: „sănătatea mintală și relația lor cu tine înseamnă că vei putea să-ți aduci copilul înapoi într-un loc de conexiune calmă, fără a țipa, fără a ceda, fără a înrăutăți situația”, a mai spus Cunțan
*Libertatea a folosit pseudonim pentru numele fetei pentru a-i proteja identitatea.
