Editorial | Critic, deci exist

Am constatat că oamenii sunt mult mai deschişi şi mai dispuşi să te creadă atunci când spui porcării despre ceva, când critici, când înjuri, când dai cu basca de pământ şi zici, cu obidă: “Ce mizerie!”. Prea puţini suspicioşi or să se arate dacă le explici că ai cunoscut nişte personaje de toată jena, că Icsulică e vai de capul lui, că filmul ăla care tocmai a intrat în cinema e prost, lung şi plicticos, iar că hotelul de la malul bălţii, care are o grămadă de reviewuri favorabile, e, de fapt, o cocină, iar mesajele de laudă sunt nişte făcături. În schimb, dacă ai proasta şi ciudata inspiraţie să lauzi câte ceva, ţi se pufneşte în nas cu un soi de dispreţ care include în el toate îndoielile planetei. “Erai tu în toane bune şi ţi-a plăcut”, ţi se poate spune, de multe ori, iar recomandările, chiar dacă au fost făcute din inimă, îţi pot fi respinse cu dispreţ: “Nu-mi pierd vremea să încerc, sunt prea grăbit”… Am o prietenă care, în săptămânile bune şi calme ale relaţiei sale, spune: “Soţul meu e un înger”. Am auzit-o, însă, zicând, cu spume de nervi făcute în colţul gurii rujate cu un lipgloss scump: “Soţul meu e un bou!”. Ei, bine, n-o să vă vină să nu credeţi, dar şi eu, şi celelalte amice ale noastre am fost cu mult mai tentate să-i dăm dreptate în cea de-a doua situaţie şi nu ne-am oropsit neuronii să găsim argumente ca s-o contrazicem. Dimpotrivă, i-am răspuns, în cor, ca s-o liniştim: “Şi ai noştri sunt…” Emisiunile în care cineva ocărăşte pe altcineva sunt savuroase şi ţin publicul în faţa ecranului. Chiar îţi vine să-i dai dreptate curajosului care a iniţiat cearta. În schimb, la cele în care prezentatorul are de lăudat pe cineva, oricât de ingenios, de argumentat, de iscusit, de romantic şi-ar înălţa osanaua, tot o să te trezeşti că vor începe să caşte până şi aplaudacii plătiţi din platou, în timp ce telespectatorii de acasă, cu telecomanda în mână, îşi vor lua tălpăşiţa spre alte canale mai alerte, audienţa emisiunii va scădea, şi el, nătăfleţul, o să fie scos din grilă, iar dacă şi colegii săi vor face ca el, postul însuşi va ajunge unde-a ajuns TVR Culturalul, adică în fosa septică a uitării şi indiferenţei colective.
Critic, deci exist – mi-am pus ca motto pe creasta vopsită, dată cu gel şi, desigur, abstractă a dorinţei mele de a mă face remarcată. Oricum, viaţa e atât de strâmbă, de mizeră, de nedreaptă, că parcă nici nu-ţi mai vine să-ţi aminteşti că se face lumină în fiecare dimineaţă, că dragostea învârte sori şi stele, că există vorbe bune care ţi-ar putea însenina întreaga zi, că există, pentru fiecare dintre noi, un motiv să fim fericiţi. Că citim. Că zâmbim. Că trăim.
Oricum, viaţa e atât de strâmbă, de mizeră, de nedreaptă, că parcă nici nu-ţi mai vine să-ţi aminteşti că se face lumină în fiecare dimineaţă, că dragostea învârte sori şi stele, că există vorbe bune care ţi-ar putea însenina întreaga zi.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE