Editorial de Alice Năstase Buciuta: Haili, hailo, ciumdagâligălagălo

Mică şi numai bună să-mi înzorzoneze reverul. În mai puţin de un an, şi-a triplat dimensiunile, făcându-mă să bănuiesc că dacă va trăi o mie de ani, aşa cum ştiu eu din cântecul lui Radu Gheorghe despre broasca ţestoasă, va ajunge mai mare decât casa şi îi va înghiţi dintr-o hăpăitură pe toţi urmaşii noştri.
De la bun început a fost complicat s-o întreţinem şi, dacă n-ar fi fost afecţiunea orgolioasă a copiilor mei, care vor să se laude la alţi copii că au în subordine o făptură însufleţită – alta decât pe mine, aş fi returnat-o la magazin sau aş fi redat-o naturii. Îi schimbăm apa o dată la două zile, iar zeama de hidrogen şi oxigen este întotdeauna pură, fie fiartă, descântată şi răcită, fie plată, curată şi răcoroasă, cumpărată cu sume bucălate.
Despre creveţii scumpi pe care broasca noastră îi papă nu mai scriu aici, dar vreau să vă povestesc despre călătoria noastră în sânul, inima, plămânii şi pădurile Munţilor Apuseni, drum în care am avut alături de noi nu doar bâzdâgăniile procreate chiar de noi cu bună-ştiinţă sau cu nebună neştiinţă, ci şi pe măria-sa, broasca ţestoasă.
Până la Cluj, fiindcă se umeziseră creveţii şi stătuseră în soare, punga cu hrană se împuţise în asemenea hal, încât cei din maşina parcată alături au chemat poliţia, convinşi că am ascuns în portbagaj un cadavru intrat în putrefacţie. În casa cumnaţilor mei, broasca a evadat miraculos şi a bântuit o noapte întreagă, zgripţănând cu ghearele lungi şi verzi pe parchet şi dându-ne tuturor coşmaruri cu dinozauri mici şi răi.
La Ic Ponor, broasca lăsată să zburde pe pajişte s-a împotmolit într-o balegă proaspătă şi a necesitat operaţiuni scârnave de curăţare. Iar la întoarcerea spre Bucureşti, broasca a protestat cumplit împotriva zdruncinăturilor, zgâriind cu ghearele în pereţii cutiei şi făcându-ne să fim nevoiţi să cântăm în neştire celebrul refren Haili, hailo, ciumdagâligălagălo, ciumdagâligălagă, lagădălingălagă, ca s-o liniştim sau, mai degrabă ca să n-o mai auzim.
Ştiu de-acum că tolerăm prea uşor felul în care animalele de companie sunt chinuite ca să ne facem noi mofturile cu ele. Cum ajungem acasă, am decis că eliberăm broasca. Iar la următorul nostru drum către munte, într-o originală operaţiune rescue, avem de gând să deschidem toate uşile grajdurilor şi porţile stânelor, uşile coteţelor şi geamurile columbarelor, ca să ne fie iertate măcar o parte din păcatele noastre de stăpâni răi de animale cu patru picioare şi de părinţi inconştienţi de animăluţe cu două. Ni se alătură cineva?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE